Pe baza execuției la opt luni și a parametrilor anunțați la rectificare, finalul de an e mai aproape de 9,2–9,8% decât de 8,4%.
Rectificarea bugetară a ratat singurul moment din acest an în care Guvernul putea arăta disciplină fiscală. Se putea ține cheltuiala totală la nivelul aprobat la începutul anului și, astfel, forța o prioritizare reală. A fost preferată o strategie folosită şi de guvernul de anul trecut. Cheltuielile au fost mărite — cu mult peste cele de anul trecut. Paradoxul e complet: taxele au fost deja crescute, însă deficitul a crescut și el. E încă o dovadă că strategia începută în 2022 — „mărim taxele ca să scădem deficitul” — nu funcționează în practică.
Noua țintă de deficit, 8,4% din PIB (față de 7% aprobată la începutul anului), arată „bine” doar dacă ignori matematica elementară. Ca să ajungi acolo, ar fi nevoie de o frână bruscă pe cheltuieli exact în zone cu inerție maximă — salarii, transferuri sociale, programe deja pornite. Asta nu se face prin declarații, ci prin taieri reale de cheltuieli. Până acum, n-am văzut așa ceva. În schimb, am văzut supraestimarea veniturilor din taxe într-o economie cu productivitate în scădere și multe portițe de optimizare. Cheltuielile, în schimb, rămân rigide. Când apar venituri „în plus”, apar și promisiuni noi. Deficitul nu scade; doar se reașază pe o treaptă mai înaltă.
Costul datoriei face restul. Dobânzile mai mari mănâncă din buget ca un abonament obligatoriu: îl plătești lunar, indiferent că-ți convine sau nu. Fiecare leu în plus la deficitul de azi devine datorie de rostogolit mâine, cu dobândă. Iar când statul aspiră lichiditatea din piață, companiile și persoanele fizice găsesc finanțare mai scumpă și mai rară. Investițiile profitabile devin investiții amânate. Nu e teorie. Se întâmplă în fiecare an din 2022 încoace: statul atrage banii din economie care ar fi mers în investiții profitabile ca să susțină un aparat supradimensionat și ineficient.
Implicațiile pentru romani sunt simple și neplăcute. Pentru inflație, un deficit care rămâne între 9–10% înseamnă impuls fiscal pozitiv, deci presiune pe prețuri să crească în continuare. Chiar dacă mai umbli administrativ la tarife sau TVA, dezinflația rămâne lentă și încăpățânată. Pentru dobânzi, nivelurile rămân ridicate mai ales pe termenele lungi, primele de risc nu au motiv să coboare, iar banca centrală nu are spațiu credibil să relaxeze politica monetară. Iar în ceea ce privește creșterea economică, mixul acesta alimentează un scenariu de „stagflation-lite”: economia nu cade, dar nici nu accelerează, în timp ce prețurile rămân mari.
Suntem pe drumul sigur către o corecție dură, generată fie de un guvern responsabil (știu, improbabil) care taie deficitul, fie — cel mai probabil — de piață.
Dar mai există un cost, poate cel mai ignorat: încrederea. Piețele se uită la execuție, nu la titluri din ziare și propagandă plătită din banii contribuabililor. Când ratezi șansa de a ține cheltuielile egale cu cele aprobate la începutul anului și, în schimb, le crești, mesajul transmis investitorilor e de inconsecvență. Agențiile de rating vin după piețe, nu înaintea lor. Dacă povestea oficială rămâne „reforme mâine, cheltuieli azi”, primele care reacționează sunt randamentele la care te împrumuți. Nota de plată vine pe loc.
Cei care au promis că fac și n-au făcut vor spune (exact ca anul trecut) că „nu se putea altfel” în acest an. Ba se putea. Rectificarea era exact momentul în care Guvernul putea ține cheltuielile egale cu cele aprobate la începutul anului și să forțeze reforma prin prioritizare. Nu prin tăieri oarbe, ci prin renunțarea la programe fără randament, auditarea subvențiilor și amânarea dorințelor care nu trec testul unui calcul simplu de valoare. Fără acel semnal, deficitul nu are cum să se așeze unde este anunțat.
Concluzia nu e confortabilă pentru guvern: cu parametri de azi, România va închide anul mai aproape de 9,2–9,8% decât de 8,4%.
Din păcate, această rectificare ne duce cu un pas mai aproape de o criză în stil Grecia decât eram înainte de rectificare.
| Știri BVB