-
„Ordinea internațională nu este un echilibru static, ci un proces continuu de adaptare între centre concurente de putere.”
-
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
Abstract
Dialogul Shangri-La 2026 a confirmat transformările profunde care afectează sistemul internațional contemporan. Dincolo de aspectele regionale, conferința a evidențiat consolidarea unei lumi caracterizate de multipolaritate asimetrică, în care puterea este distribuită între mai multe centre concurente, fără a exista însă un echilibru perfect între acestea. Articolul analizează semnificația strategică a conferinței, rolul Indo-Pacificului ca nou centru de gravitație geopolitică, afirmarea puterilor medii, implicațiile absenței Chinei și provocările gestionării concurenței dintre marile puteri. În concluzie, se argumentează că principala provocare a secolului XXI nu este construirea unei noi ordini mondiale, ci administrarea procesului de reechilibrare dintre actorii care modelează evoluția sistemului internațional.
Introducere
Desfășurat la Singapore în perioada 29–31 mai 2026, Dialogul Shangri-La[1] a reprezentat mult mai mult decât o reuniune anuală a miniștrilor apărării, șefilor militari și experților în securitate din regiunea Indo-Pacific. Conferința a oferit o imagine relevantă asupra transformărilor profunde care afectează sistemul internațional și asupra modului în care principalele centre de putere încearcă să gestioneze o tranziție geopolitică de amploare.
Dacă în primele două decenii ale secolului XXI atenția comunității internaționale a fost concentrată succesiv asupra războiului împotriva terorismului, asupra crizelor din Orientul Mijlociu și, ulterior, asupra războiului din Ucraina, ediția din acest an a Dialogului Shangri-La a confirmat o tendință care se manifestă deja de mai mulți ani: deplasarea centrului de greutate strategic mondial către spațiul Indo-Pacific.
Mai important însă decât această deplasare geografică este faptul că participanții au recunoscut, explicit sau implicit, că lumea contemporană a intrat într-o etapă caracterizată de apariția unei multipolarități asimetrice. Nu ne aflăm în fața unei noi bipolarități similare celei din perioada Războiului Rece și nici într-un sistem multipolar clasic, comparabil cu cel existent înaintea Primului Război Mondial. Noua configurație strategică este mult mai complexă, fiind caracterizată de existența mai multor centre de putere cu capacități și influență diferite, dar suficient de puternice pentru a împiedica apariția unei hegemonii globale incontestabile.
De la unipolaritate la multipolaritate asimetrică[2]
Prăbușirea Uniunii Sovietice a creat condițiile pentru apariția unei perioade unipolare dominate de Statele Unite. Timp de aproape trei decenii, Washingtonul a beneficiat de o superioritate militară, tehnologică, financiară și instituțională fără precedent în istoria modernă.
Astăzi însă, această situație aparține trecutului. Ascensiunea Chinei, revenirea Rusiei ca actor strategic, consolidarea Indiei, apariția unor puteri regionale cu ambiții crescânde și extinderea unor formate precum BRICS[3] au modificat profund distribuția globală a influenței.
Cu toate acestea, noua realitate nu este una a egalității între poli. Statele Unite continuă să dețină cea mai mare capacitate de proiecție militară globală, cea mai extinsă rețea de alianțe și unul dintre cele mai performante ecosisteme tehnologice și financiare din lume. China dispune de o putere economică impresionantă și de o capacitate industrială fără rival, însă influența sa militară și diplomatică globală rămâne încă inferioară celei americane. Rusia păstrează capacități militare semnificative și un rol major în domeniul energetic și strategic, dar nu dispune de resursele economice ale principalilor săi competitori. India se afirmă tot mai clar ca un actor global autonom, fără a urmări însă, cel puțin deocamdată, asumarea unor responsabilități globale comparabile cu cele ale Washingtonului sau Beijingului.
Această distribuție inegală a puterii definește ceea ce putem numi multipolaritate asimetrică: existența mai multor centre de influență capabile să influențeze evoluțiile globale, fără ca vreunul dintre acestea să poată domina singur sistemul internațional.
Indo-Pacificul – noul centru de gravitație strategică[4]
Una dintre cele mai importante concluzii ale conferinței de la Singapore este că Indo-Pacificul a devenit principalul spațiu al competiției strategice globale.
Aici se intersectează cele mai importante rute comerciale maritime, cele mai dinamice economii ale lumii, principalele lanțuri de aprovizionare tehnologice și o parte semnificativă a producției mondiale de semiconductori. Tot aici se concentrează principalele puncte de fricțiune strategică ale secolului XXI: Taiwan, Marea Chinei de Sud, Peninsula Coreeană și competiția navală dintre Statele Unite și China.
Din această perspectivă, Indo-Pacificul joacă pentru secolul XXI un rol comparabil cu cel pe care Europa l-a avut în secolele XIX și XX. Cine influențează echilibrul strategic al acestei regiuni va influența, într-o măsură decisivă, evoluția ordinii mondiale.
Această deplasare a centrului de gravitație strategică reflectă nu doar ascensiunea Asiei, ci și reducerea influenței relative a Europei în sistemul internațional. În ultimul deceniu, o serie de politici economice, energetice și industriale insuficient adaptate transformărilor globale, la care s-au adăugat dificultăți demografice și vulnerabilități de securitate, au contribuit la diminuarea competitivității și a capacității de proiecție strategică a Uniunii Europene.
Nu este întâmplător faptul că numeroase state europene, în special Franța și Regatul Unit, își extind prezența navală și diplomatică în regiune. Mesajul transmis la Shangri-La a fost clar: securitatea europeană și securitatea Indo-Pacificului nu mai pot fi tratate ca două realități separate.
* Vietnam și afirmarea puterilor medii
Dincolo de discursurile marilor puteri, ediția din 2026 a Dialogului Shangri-La a evidențiat și un fenomen mai puțin spectaculos, dar extrem de relevant pentru evoluția sistemului internațional: creșterea rolului puterilor medii[5].
Faptul că discursul inaugural a fost susținut de președintele Vietnamului nu reprezintă doar o alegere protocolară. El reflectă importanța tot mai mare a unor state care, fără a dispune de resursele și capacitățile marilor puteri, reușesc să își maximizeze influența prin diplomație, flexibilitate strategică și poziționare geoeconomică.
Vietnamul constituie un exemplu relevant. Beneficiind de dezvoltarea economică accelerată din ultimele decenii, de integrarea în lanțurile globale de producție și de o politică externă echilibrată, Hanoi încearcă să evite logica alinierii exclusive la unul dintre marile centre de putere. Relațiile sale economice cu China coexistă cu extinderea cooperării de securitate cu Statele Unite, Japonia, India și alte state din regiune.
Această abordare reflectă o tendință mai largă. Din Asia de Sud-Est până în Orientul Mijlociu, numeroase state încearcă să transforme competiția dintre marile puteri într-o oportunitate de dezvoltare și consolidare a propriei autonomii strategice. Într-o lume multipolară, puterile medii nu mai sunt simple obiecte ale competiției geopolitice, ci devin tot mai mult actori capabili să influențeze echilibrele regionale și, uneori, chiar procesele globale.
- Mesajele marilor puteri și semnificația absenței Chinei
Intervenția secretarului american al apărării a confirmat continuitatea orientării strategice a Washingtonului către Indo-Pacific. Totodată, discursul a evidențiat o schimbare de accent în relația cu aliații. Statele Unite nu mai solicită doar solidaritate politică, ci și o asumare mai consistentă a costurilor securității colective.
Mesajul este familiar și pentru aliații europeni din NATO: securitatea comună presupune responsabilități comune.
În mod paradoxal, una dintre cele mai importante teme ale conferinței nu a fost generată de un discurs, ci de o absență. Lipsa ministrului chinez al apărării a devenit subiectul unor numeroase comentarii și interpretări. Dincolo de explicațiile oficiale, această absență poate fi privită ca un indicator al unei perioade de recalibrare strategică la nivelul conducerii chineze și al preferinței Beijingului pentru canale bilaterale de comunicare cu Washingtonul.
În geopolitică, absențele sunt uneori la fel de importante ca prezențele. Iar la Shangri-La 2026, China[6] a fost, paradoxal, unul dintre actorii cei mai prezenți prin ceea ce nu a făcut.
- Gestionarea concurenței dintre marile puteri
Poate cea mai importantă lecție a conferinței este aceea că principala provocare a epocii actuale nu este eliminarea rivalităților dintre marile puteri, ci gestionarea acestora[7].
În timpul Războiului Rece, stabilitatea relativă era asigurată de existența a două blocuri bine definite și de mecanismele de descurajare nucleară. În prezent, sistemul internațional este mult mai fluid. Alianțele sunt mai flexibile, interesele se suprapun selectiv, iar statele urmăresc simultan cooperarea și competiția.
India cooperează cu Statele Unite, dar menține relații importante cu Rusia. Statele din Asia de Sud-Est dezvoltă parteneriate de securitate cu Washingtonul, păstrând în același timp legături economice profunde cu China. Statele europene urmăresc consolidarea relației transatlantice, dar discută simultan despre autonomie strategică.
Această complexitate transformă gestionarea concurenței într-un exercițiu de echilibru permanent. Miza nu este victoria definitivă a unei puteri asupra alteia, ci evitarea transformării rivalităților strategice în confruntări directe.
* Multipolaritatea asimetrică și fracturile noii ordini mondiale
Analizată din perspectiva transformărilor structurale ale sistemului internațional, conferința Shangri-La 2026 oferă o ilustrare sugestivă a ceea ce poate fi descris drept procesul de fragmentare și reechilibrare a ordinii mondiale.
Competiția dintre Statele Unite și China exprimă dimensiunea geopolitică a acestei transformări. Disputele privind lanțurile de aprovizionare, semiconductori, resurse critice și piețe reflectă fractura economică și tehnologică aflată în plină dezvoltare. Discuțiile privind securitatea energetică și protejarea rutelor maritime evidențiază persistența fracturii energetice. Dezbaterile referitoare la inteligența artificială, infrastructurile digitale și controlul informației indică aprofundarea fracturii informaționale și cognitive.
În paralel, diferențele de viziune asupra normelor internaționale, suveranității și legitimității instituțiilor globale confirmă existența unor fracturi civilizaționale și politice[8] care traversează sistemul internațional contemporan.
Din această perspectivă, Shangri-La 2026 nu trebuie privită doar ca o conferință regională de securitate. Ea poate fi interpretată ca o radiografie a principalelor linii de tensiune care modelează evoluția lumii contemporane. Multipolaritatea asimetrică nu elimină aceste fracturi, ci le face mai vizibile și mai influente în definirea comportamentului actorilor statali.
În consecință, provocarea fundamentală a următoarelor decenii nu va fi doar gestionarea concurenței dintre marile puteri, ci și administrarea efectelor produse de interacțiunea simultană a acestor fracturi asupra stabilității internaționale.
Concluzii
Dialogul Shangri-La 2026 nu a produs tratate istorice și nici schimbări spectaculoase de poziționare strategică. Importanța sa rezidă în faptul că a oferit o imagine clară a lumii aflate în formare.
Conferința a confirmat că sistemul internațional traversează o perioadă de tranziție caracterizată de apariția unei multipolarități asimetrice, în care puterea este distribuită între mai multe centre concurente, fără a exista însă un echilibru perfect între acestea. În același timp, a devenit evident că Indo-Pacificul reprezintă principalul teatru al competiției geopolitice globale, iar evoluțiile din această regiune vor influența decisiv arhitectura internațională a următoarelor decenii.
Dialogul Shangri-La 2026 confirmă faptul că lumea nu evoluează către o multipolaritate clasică, ci către o multipolaritate asimetrică, caracterizată prin distribuția inegală a puterii între mai multe centre concurente de influență. Această realitate generează atât noi oportunități de cooperare, cât și riscuri sporite de competiție strategică și fragmentare internațională.
Mai presus de toate, Shangri-La 2026 a demonstrat că problema fundamentală a secolului XXI nu este construirea unei noi ordini mondiale ideale, ci administrarea unei perioade de reechilibrare[9] strategică în care cooperarea și rivalitatea coexistă permanent. În această lume aflată în tranziție, succesul nu va aparține neapărat celor mai puternici actori, ci acelora care vor reuși să gestioneze cel mai eficient raportul dintre competiție, influență și stabilitate.
Shangri-La 2026 sugerează că viitorul nu va aparține actorului care acumulează cea mai multă putere, ci celui care va înțelege cel mai bine regulile unei lumi caracterizate simultan de competiție, interdependență și reechilibrare strategică.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
- International Institute for Strategic Studies (IISS), The Shangri-La Dialogue 2026.
- Henry Kissinger, World Order.
- Graham Allison, Destined for War.
- Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order.
- Parag Khanna, The Future is Asian.
- Corneliu Pivariu, Reechilibrarea lumii (în curs de publicare).
- Corneliu Pivariu, The Fractures of the World Order: Between the Civilizational Paradigm and Structural Analysis (IFIMES).
[1] Dialogul Shangri-La (Shangri-La Dialogue) este principalul forum anual de securitate și apărare din regiunea Indo-Pacific, organizat de către International Institute for Strategic Studies (IISS) Londra. Conferința se desfășoară la Singapore începând din anul 2002 și reunește șefi de stat și de guvern, miniștri ai apărării, șefi militari, diplomați și experți în securitate din întreaga lume. Ediția din 2026, desfășurată în perioada 29–31 mai, a fost cea de-a 22-a ediție a dialogului și a avut loc într-un context marcat de intensificarea competiției strategice dintre Statele Unite și China, continuarea războiului din Ucraina, tensiunile din Orientul Mijlociu și consolidarea tendințelor multipolare în sistemul internațional.
[2] În sensul prezentului articol, multipolaritatea asimetrică desemnează un sistem internațional în care există mai multe centre de putere relevante, dar cu resurse, influență și capacități de proiecție strategică inegale, fără existența unei hegemonii globale incontestabile.
[3] Începând cu extinderea din 2024–2025, grupul BRICS a depășit formula inițială Brazilia-Rusia-India-China-Africa de Sud, devenind unul dintre principalele formate de coordonare ale statelor care susțin o ordine internațională mai puțin centrată pe Occident.
[4] Potrivit Strategiei Uniunii Europene pentru cooperarea în Indo-Pacific și evaluărilor International Institute for Strategic Studies (IISS), regiunea Indo-Pacific concentrează aproximativ 60% din populația mondială, peste 40% din PIB-ul global și două treimi din creșterea economică mondială. De asemenea, aici se află unele dintre cele mai importante rute maritime comerciale și energetice ale lumii, motiv pentru care regiunea este considerată de numeroși analiști drept principalul centru de gravitație strategică al secolului XXI.
[5] Creșterea influenței puterilor medii reprezintă una dintre caracteristicile definitorii ale tranziției de la ordinea unipolară la cea multipolară. Aceste state beneficiază frecvent de competiția dintre marile puteri pentru a-și extinde autonomia strategică și capacitatea de negociere.
[6] Ascensiunea Chinei este considerată de numeroși analiști drept cea mai importantă modificare a distribuției globale a puterii de la sfârșitul Războiului Rece, contribuind decisiv la tranziția de la momentul unipolar al anilor 1990 către actuala configurație multipolară.
[7] Conceptul de gestionare a competiției dintre marile puteri a devenit central în literatura strategică contemporană, fiind asociat preocupărilor privind evitarea unei confruntări directe între Statele Unite și China într-un context de interdependență economică și rivalitate geopolitică.
[8] Conceptul „fracturile ordinii mondiale” descrie principalele linii de tensiune structurale care modelează evoluția sistemului internațional contemporan. Pentru o dezvoltare a acestei perspective analitice, vezi Corneliu Pivariu, „Fracturile ordinii mondiale: între paradigma civilizațională și analiza structurală”, publicat de Financial Intelligence la 15 aprilie 2026 și republicat ulterior de IFIMES (International Institute for Middle-East and Balkan Studies, Ljubljana), precum și de alte platforme internaționale de analiză geopolitică.
[9] Termenul „reechilibrare” este utilizat pentru a descrie redistribuirea graduală a puterii și influenței între actorii majori ai sistemului internațional, fără a presupune apariția unei noi ordini mondiale stabile și unanim acceptate.
| Știri BVB