Autor: Cristina CHIRIAC, Doctor în economie, Președinte CONAF
România a intrat oficial în recesiune tehnică. Indicatorii confirmă două trimestre consecutive de contracție economică, iar creșterea anuală de aproximativ 0,6% nu contrazice această realitate, ci o explică: economia nu mai avansează, ci încetinește.
Nu vorbim încă despre o criză majoră. Vorbim însă despre intrarea economiei într-o zonă de fragilitate. Iar experiența economică arată că nu recesiunea statistică produce cele mai mari costuri, ci reacțiile la ea.
Principala frână a economiei în ultimul an a fost scăderea consumului. Creșterea TVA și accelerarea prețurilor au redus puterea de cumpărare, iar efectul a fost imediat: vânzările cu amănuntul au scăzut cu aproximativ 2% în 2025 față de 2024. Pentru o economie dependentă în mare măsură de cererea internă, această evoluție nu este marginală, ci centrală. Când consumul scade, firmele vând mai puțin, investițiile sunt amânate, iar încetinirea economică se transmite dintr-un sector în altul.
Acest mecanism nu este nou. John Maynard Keynes explica faptul că nivelul de ocupare și activitatea economică sunt determinate de cererea efectivă — dorința reală a oamenilor de a consuma bunuri și servicii. Când veniturile reale sunt erodate de inflație sau apare nesiguranța locului de muncă, consumul scade. Când consumul scade, întreprinzătorii devin reticenți în a investi. Iar reducerea investițiilor produce noi ajustări de costuri, uneori concedieri, ceea ce duce la o nouă scădere a cererii.
Apare astfel ceea ce teoria economică numește „paradoxul economisirii”. Deciziile individuale sunt prudente și raționale: oamenii economisesc mai mult, firmele reduc riscul, statul încearcă să își consolideze veniturile. Dar, puse cap la cap, aceste decizii reduc activitatea economică generală. Nu asistăm la panică, ci la retragere treptată.
Semnele sunt deja vizibile în economia reală. În 2025, 7.553 de firme și PFA-uri au intrat în insolvență, iar peste 74.000 de companii au dispărut din economie prin radiere, dizolvare sau suspendarea activității. Numai în luna decembrie aproape 16.000 de firme au ieșit din piață. Practic, pentru fiecare 100 de firme nou înființate, aproximativ 137 au părăsit piața. Aceasta nu mai este doar fluctuație economică, ci pierdere de structură antreprenorială.
În paralel, inflația de aproape 9,7% la finalul anului 2025 a redus veniturile reale ale populației. Oamenii nu au devenit neapărat pesimiști, dar au devenit atenți. Au amânat achiziții, au redus cheltuieli și au început să aștepte. Economia, atunci când toți actorii economici încep simultan să aștepte, încetinește rapid.
În acest context apare și un alt semnal important: ratingul de țară. Agențiile internaționale nu analizează doar cifrele de moment, ci mai ales capacitatea unei economii de a-și susține finanțarea în timp. Orice deteriorare a percepției privind stabilitatea fiscală se traduce imediat în costuri mai mari de împrumut pentru stat. Iar costuri mai mari pentru stat înseamnă, inevitabil, presiune mai mare asupra economiei — prin taxe, prin reducerea investițiilor publice sau prin amânarea unor proiecte.
Recesiunea tehnică nu este, așadar, principalul pericol. Pericolul real este combinația dintre încetinirea economiei și măsuri fiscale luate prea rapid. Dacă răspunsul la încetinire va fi creșterea presiunii fiscale, economia nu va fi stabilizată, ci contractată. O economie fragilă nu se tratează prin frânare simultană a consumului și a investițiilor.
Ministrul Finanțelor a afirmat că nu ne aflăm într-o criză majoră. Este corect. Însă istoria economică arată că marile crize nu încep în momentul în care sunt declarate. Ele se construiesc lent, prin acumularea dezechilibrelor și prin pierderea încrederii.
Corecția deficitului bugetar este necesară. Dar modul în care este realizată devine esențial. O ajustare fiscală rapidă într-o economie deja încetinită riscă să reducă exact componenta care susține activitatea: cererea. O economie poate suporta taxe mai mari. Suportă însă foarte greu incertitudinea și schimbările frecvente de reguli.
România nu are astăzi doar o problemă bugetară. Are o problemă de încredere economică. Iar încrederea este un factor economic real, chiar dacă nu apare într-un tabel statistic. Atunci când antreprenorii amână investițiile, când firmele își reduc planurile de dezvoltare și când populația își schimbă comportamentul de consum, economia nu se prăbușește brusc, ci încetinește progresiv.
România nu riscă astăzi o criză financiară, dar riscă o criză de încredere economică. Iar istoria arată că, atunci când mediul privat își pierde încrederea în stabilitatea regulilor, efectele durează ani, nu trimestre.
Nu suntem într-o criză profundă. Dar nu mai suntem nici într-o economie sănătoasă. Ne aflăm într-un punct sensibil în care deciziile publice și comportamentul colectiv vor determina evoluția următorilor ani.
Întrebarea reală nu este dacă România a intrat în recesiune tehnică.
Întrebarea este dacă vom gestiona această etapă ca pe o corecție temporară… sau dacă, prin acumularea prudenței și a incertitudinii, vom transforma o încetinire într-o criză.
| Știri BVB