Guvernele României redescoperă la fiecare câțiva ani aceeași listă de soluții pentru problemele pe care tot ele le-au creat sau le-au amânat de 36 de ani.
Cresc taxele, după care constată că munca este suprataxată și promit taxe mai mici. Cresc birocrația, iar în campanie promit debirocratizare. Vorbesc despre privatizare, monedă puternică, justiție funcțională și stat suplu după ce au făcut angajări pe bandă, au creat noi instituții și au înființat alte companii de stat. Redescoperă economia de piață imediat după ce au plafonat prețuri, au intervenit în contracte sau au creat comisii care hotărăsc discreționar ce investiții au voie să intre în România.
Este un cerc vicios: aceeași listă de soluții, reciclată la câțiva ani, pentru aceleași probleme.
România a invocat frecvent obiective liberale — taxe mai mici, stat mai suplu, privatizare, concurență și libertate economică — dar le-a aplicat foarte rar și pentru perioade scurte. În discurs, direcția a fost uneori liberală. În practică, acțiunea statului a mers aproape constant în sens opus: mai multe taxe, mai multă reglementare, mai multă redistribuire, mai multe instituții și o economie tot mai dependentă de decizia politică.
De câțiva ani lipsește până și coerența. Guvernele promit piață liberă în timp ce intervin în prețuri, promit taxe mai mici în timp ce le majorează și promit debirocratizare în timp ce extind aparatul de stat.
Din păcate, pentru prea mulți dintre cei care ne conduc, păstrarea funcției este mai importantă decât destinația. În actuala fragmentare politică, un reformator real poate avea o viață foarte scurtă. Dar oricui se încumetă să își asume reforme adevărate îi garantez că merită, chiar dacă rămâne în funcție numai câteva luni. Important este să respecte ordinea corectă.
Nu vorbesc despre o cronologie rigidă. Reformele pot și trebuie să avanseze în paralel. Dar există o ordine a dependențelor: fundația, ancora și acceleratorul.
- Fundația: statul de drept și proprietatea
Proprietatea trebuie să fie sfântă. Fără ea, nimic altceva nu contează.
Un antreprenor care nu este sigur că statul îi respectă proprietatea nu investește pe termen lung. Încearcă să-și recupereze cât mai repede capitalul, își mută activele sau caută protecție politică.
Antreprenorii sunt eroii economiei pentru că își asumă riscul pe care ceilalți îl refuză. Dar pot face asta numai dacă statul le tratează dreptul de proprietate ca pe un drept fundamental. Astăzi, statul pare mai degrabă că le face o favoare administrativă — o favoare care poate fi retrasă oricând prin ordonanță, control fiscal sau interpretare arbitrară.
România nu a închis niciodată cu adevărat dosarul proprietății. La peste trei decenii de la căderea comunismului, retrocedările sunt încă incomplete, iar statul continuă să ofere răspunsuri incerte unor drepturi de proprietate vechi de zeci de ani.
Dacă proprietatea confiscată acum 80 de ani primește încă răspunsuri incerte, ce garanție are proprietatea de astăzi? Pentru un investitor pe termen lung, această întrebare este mai importantă decât orice schemă de ajutor de stat, memorandum guvernamental sau prezentare în PowerPoint despre atractivitatea României.
- Ancora: disciplina fiscală și monetară
România a funcționat prea mult timp cu iluzia că deficitele pot înlocui reformele structurale. Nu pot. Deficitul poate cumpăra timp, dar nu poate cumpăra productivitate, instituții sau încredere.
Deficitul structural nu se elimină printr-o taxă nouă introdusă peste noapte. Se elimină prin reformarea cheltuielilor, reducerea aparatului administrativ, schimbarea sistemelor de stimulente și limitarea capacității politicienilor de a promite astăzi ceea ce vor plăti contribuabilii mâine.
Disciplina fiscală trebuie însoțită de credibilitate monetară. Iar credibilitatea unei bănci centrale se măsoară în primul rând prin capacitatea de a proteja puterea de cumpărare a monedei.
Ținta de inflație a BNR este de 2,5%, cu un interval de variație de plus sau minus un punct procentual. În cea mai mare parte a ultimilor ani, inflația s-a situat însă peste acest interval, uneori cu mult. Nu poți revendica o politică monetară credibilă doar pentru că ai păstrat cursul aparent stabil, în timp ce puterea de cumpărare a leului s-a deteriorat constant. Stabilitatea cursului și stabilitatea monedei nu sunt același lucru. Pentru oameni contează, în primul rând, ce mai pot cumpăra cu veniturile lor.
Guvernatorul BNR a explicat că banca centrală a cumpărat valută pentru a împiedica aprecierea leului și că, fără aceste intervenții, cursul ar fi putut coborî chiar spre 4,4 lei pentru un euro. Această alegere nu a fost neutră. Menținerea unui leu mai slab a favorizat anumite sectoare exportatoare, dar a făcut importurile mai scumpe. Românii cu credite în euro au plătit rate mai mari în lei, iar consumatorii și firmele dependente de importuri au suportat prețuri mai ridicate. Împiedicarea aprecierii leului a limitat astfel și un canal prin care inflația ar fi putut scădea mai repede.
BNR poate invoca evitarea unei aprecieri excesive sau protejarea competitivității. Dar mandatul fundamental al unei bănci centrale nu este protejarea exportatorilor și nici cosmetizarea cursului. Este stabilitatea prețurilor.
Este adevărat că o politică monetară credibilă nu poate compensa la nesfârșit indisciplina fiscală. Dar nici nu poate folosi politica fiscală drept explicație universală pentru ratarea repetată a țintei. Responsabilitatea este comună.
Exemplul reformelor lui Ludwig Erhard din 1948 este relevant tocmai pentru că arată că reformele monetare și economice trebuie coordonate. Introducerea noii monede și eliminarea unei mari părți a controalelor de preț au fost lansate aproape simultan. Moneda credibilă și prețurile libere s-au susținut reciproc.
- Acceleratorul: concurența, dereglementarea și privatizarea
Aici trebuie făcută o distincție.
Eliminarea plafonărilor de prețuri, a licențelor inutile, a controalelor arbitrare și a aprobărilor discreționare poate începe din prima zi. Reducerea puterii statului de a interveni abuziv face parte chiar din construcția statului de drept.
Privatizarea activelor importante este însă altceva.
Dacă vinzi activele deținute de stat într-un mediu în care legea este arbitrară, justiția lentă, iar accesul la decizie depinde de conexiuni, nu obții automat concurență. Riști să transformi monopolul statului într-un monopol privat, protejat tot de stat. Și avem destule exemple.
Exact această experiență explică de ce termenii „privatizare” și „piață liberă” au devenit toxici pentru o parte a societății românești. Oamenii nu au văzut întotdeauna piață. Au văzut active transferate către cei care aveau acces la putere.
Privatizările trebuie continuate. Fără dubiu. Dar trebuie făcute într-un cadru în care proprietatea este protejată, regulile sunt cunoscute dinainte, licitațiile sunt transparente, iar concurența ulterioară este reală.
- Destinația trebuie spusă clar
Este straniu că cei care conduc România nu vor să spună clar unde vor să o ducă. Vrem integrarea deplină în nucleul Uniunii Europene? Atunci unde este calendarul credibil pentru adoptarea monedei euro? Vrem o economie deschisă și competitivă sau una în care statul decide tot mai mult cine investește, la ce preț se vinde și cât profit este acceptabil?
Din acțiunile ultimelor guverne nu rezultă o destinație. Eu vad doar încercarea de a aplica, sub presiunea unei situații economice și politice dificile, bucăți contradictorii din toate reformele deodată. Cresc taxele, dar vorbesc despre stimularea investițiilor. Plafonează prețuri, dar promit economie de piață. Înființează instituții, dar promit un stat mai mic. Vorbesc despre privatizare, dar nu rezolvă arbitrarul administrativ. Cer încredere, dar schimbă regulile în timpul jocului.
Este una dintre cele mai toxice combinații posibile.
Pentru mine, răspunsul este evident: mai puțin stat, taxe mai mici și mai puține, mai multă libertate economică, domnia legii și proprietate privată.
Dar când mă uit însă la acțiunile celor care ne conduc sau vor să ne conducă, nu îmi este clar unde vor să ajungă. Rezultatele ultimilor ani arată o deplasare în direcția opusă: către un stat tot mai intruziv, care taxează mai mult, reglementează mai mult și lasă tot mai puțin spațiu deciziei individuale.
Eu sper că totuși destinația este integrarea deplină într-o Europă prosperă și competitivă. Dacă e așa, atunci închideți dosarul retrocedărilor, cu prioritate pentru cetățenii în vârstă. Faceți administrația responsabilă. Protejați proprietatea și contractele. Reconstruiți credibilitatea fiscală și monetară. Eliminați controalele arbitrare și barierele administrative. Apoi privatizați transparent și creați concurență adevărată.
Reformele pot avansa în paralel, dar trebuie să respecte această ordine a dependențelor: fundația instituțională, ancora fiscal-monetară și acceleratorul pieței.
România nu mai are nevoie de încă o listă de reforme. Are nevoie să-și asume destinația și de ordinea corectă pentru a ajunge acolo.
| Știri BVB