de Oana Ijdelea
De câțiva ani, piața energiei din România funcționează într-un regim excepțional. Criza energetică europeană, războiul din Ucraina, volatilitatea fără precedent a prețurilor și presiunea socială au determinat statul să intervină masiv prin mecanisme de plafonare și compensare, prin taxe suplimentare aplicate diferitelor verigi ale lanțului energetic și prin măsuri administrative care au suspendat, de facto, logica unei piețe concurențiale.
La momentul adoptării lor, aceste intervenții au avut o justificare legitimă. Niciun guvern nu putea rămâne spectator în fața riscului ca milioane de gospodării și mii de companii să fie expuse unor facturi imposibil de suportat. Dar problema nu este apariția excepției. Problema apare atunci când excepția riscă să devină regulă pe termen nedeterminat.
Astăzi, adevărata provocare nu mai este cum plafonăm prețurile, ci cum să ieșim inteligent din plafonare. O piață energetică sănătoasă nu poate funcționa pe termen lung prin substituirea mecanismelor economice cu decizii administrative. La fel cum nici protecția consumatorului nu poate fi confundată cu protejarea artificială a tuturor consumatorilor, indiferent de situația lor economică. Din această perspectivă, România se află în fața unei alegeri strategice: reconstruim o piață funcțională, bazată pe reguli predictibile și investiții private, sau perpetuăm un model în care statul devine arbitrul permanent al prețurilor și principalul administrator al riscurilor economice.
Prima urgență este definirea unei strategii credibile de ieșire din mecanismele de plafonare. Experiența ultimilor ani arată că eliminarea bruscă a măsurilor de protecție poate genera șocuri sociale și economice importante. În același timp, menținerea lor pe termen nedefinit produce efecte adverse tot mai vizibile. Furnizorii își reduc apetitul pentru concurență, investitorii își reevaluează expunerea pe piața locală, iar semnalele reale de preț sunt distorsionate. În energie, prețul nu reprezintă doar costul unui produs. El este și principalul semnal economic care ghidează investițiile viitoare. Atunci când acest semnal este blocat sau modificat administrativ pentru perioade îndelungate, piața începe să funcționeze defectuos.
O strategie matură de exit trebuie să fie graduală, predictibilă și comunicată din timp. Consumatorii casnici și industriali trebuie să cunoască calendarul revenirii la mecanisme concurențiale. Furnizorii trebuie să își poată construi ofertele pe baze economice reale. Investitorii trebuie să poată evalua riscurile într-un cadru normativ stabil. În lipsa unei astfel de abordări, ceea ce pare o măsură de protecție pe termen scurt se transformă într-un factor de insecuritate economică pe termen lung.
A doua problemă majoră privește redefinirea conceptului de consumator vulnerabil. În dezbaterea publică românească, vulnerabilitatea energetică este adesea tratată ca o categorie generică. În realitate, ea reprezintă una dintre cele mai complexe teme de politică publică. Nu orice consumator afectat de creșterea prețurilor este un consumator vulnerabil. Dacă statul pornește de la această premisă, rezultatul inevitabil este generalizarea ajutoarelor și risipirea resurselor publice. Din perspectivă juridică și economică, vulnerabilitatea trebuie să fie definită prin criterii clare: nivelul veniturilor, gradul de eficiență energetică al locuinței, accesul la surse alternative de încălzire, ponderea cheltuielilor energetice în bugetul gospodăriei și particularitățile sociale ale beneficiarilor.
Protecția socială eficientă nu înseamnă subvenționarea tuturor. Înseamnă identificarea precisă a celor care au nevoie de sprijin. Diferența este esențială. Un sistem care acordă ajutoare generalizate produce costuri bugetare uriașe și reduce resursele disponibile pentru categoriile cu adevărat vulnerabile. În schimb, un sistem țintit permite menținerea disciplinei economice a pieței și, simultan, protejarea celor care nu își pot asuma costurile tranziției. Această distincție va deveni și mai importantă în contextul electrificării accelerate a economiei, al investițiilor în tehnologii verzi și al obiectivelor europene privind reducerea emisiilor de CO2.
A treia temă, insuficient discutată în spațiul public, privește efectele juridice ale intervențiilor fiscale și parafiscale adoptate în ultimii ani. Taxările suplimentare, contribuțiile excepționale și modificările legislative succesive au generat un număr semnificativ de litigii între operatorii economici și autoritățile statului. Dincolo de rezultatul fiecărei cauze în parte, există o problemă mai profundă: percepția privind predictibilitatea regimului juridic. Capitalul privat poate accepta niveluri ridicate de fiscalitate. Poate accepta chiar și reglementări stricte. Ceea ce acceptă mult mai greu este impredictibilitatea. Atunci când regulile jocului se modifică frecvent, inclusiv cu efecte retroactive sau cvasi-retroactive asupra unor investiții deja realizate, costul de finanțare crește. Proiectele sunt amânate. Investitorii solicită prime suplimentare de risc. Unele investiții sunt relocate către jurisdicții percepute ca fiind mai stabile.
Consecințele nu rămân limitate la sectorul energetic. Mai puține investiții înseamnă capacități de producție mai reduse. Capacități de producție mai reduse înseamnă dependență mai mare de importuri. Importurile mai mari înseamnă vulnerabilitate (economică, politică și socială) și presiune asupra balanței comerciale. În final, costurile ajung să fie suportate de întreaga economie și, inevitabil, de consumatorul pe care statul a încercat inițial să îl protejeze. Acesta este efectul de domino pe care orice arhitectură de reglementare trebuie să îl anticipeze.
Energia nu mai este doar o piață economică. Ea reprezintă infrastructură critică, securitate națională și competitivitate industrială. Tocmai de aceea, România are nevoie de o arhitectură post-plafonare care să combine trei obiective aparent diferite, dar în realitate complementare: protecția consumatorului vulnerabil, funcționarea concurențială a pieței și stimularea investițiilor private.
Succesul acestei tranziții nu va fi măsurat prin numărul ordonanțelor adoptate sau prin amploarea intervenției statului. Va fi măsurat prin capacitatea sistemului de a oferi energie accesibilă, investiții suficiente și reguli stabile. Iar o piață matură nu este aceea în care statul controlează permanent prețurile. O piață matură este aceea în care consumatorul vulnerabil este protejat, investitorul are încredere să își asume riscuri, iar concurența produce eficiență și securitate energetică.
Aceasta este o miză reală a perioadei care urmează: începutul unei noi etape de maturizare a pieței energetice românești.
| Știri BVB