Conferința de Securitate de la München, inițial un forum dedicat discuțiilor transatlantice de politici de securitate, a degenerat în ultimii ani într-o reuniune dedicată alarmismului și pesimismului european. La origine, această atitudine provine din ascensiunea populismului și a extremei drepte, a stagnării economice europene, a eșecului ambițiilor geopolitice europene și a declinului ordinii mondiale inițiate de SUA, dar care acum mai este apărată doar de către Europa de Vest.

Din limba franceză avem un termen pentru clopot de alarmă (tocsin), care se regăsește și în limba engleză – Conferința de Securitate de la München a devenit un tocsin pentru Europa geopolitică. Rapoartele anuale ale Conferinței au titluri precum Lose-Lose (2024), adică jocuri cu sumă negativă, Re:vision (2023), Unlearning helplessness (2022) (dezvățarea de neajutorare). Alte denumiri memorabile au fost Westlessness (2020) (un joc de cuvinte între neliniște și vest, care sugerează dezoccidentalizare), Post-Truth, Post-West, Post-Order (2017) sau Boundless Crises, Reckless Spoilers, Helpless Guardians (2016) (crize fără limite, sabotori nesăbuiți, gardieni neajutorați).

Raportul din 2025 este intitulat Multipolarizare și consemnează ordinea internațională multipolară care se conturează prin declinul relativ al Vestului, prin ascensiunea puterilor revizioniste și prin politica multivectorială a puterilor mijlocii din lume, mai ales din Orientul Mijlociu și din lumea în curs de dezvoltare. Raportul nu oferă altă soluție decât depolarizare prin reinstituționalizarea relațiilor internaționale sub reguli și norme bine stabilite care cumva ar continua să reflecte valorile, prioritățile și prejudecățile cu valențe universaliste ale Vestului. Din păcate, ideile lansate în cursul MSC au avut rareori un impact dincolo de Conferință, poate cel mai notabil exemplu fiind discuțiile legate de ceea ce constituie contribuție la NATO ocazionate de insistența lui Trump asupra 2% din PIB alocați pentru apărare (în primul mandat). Atunci, Germania a căutat să argumenteze că și asistența de securitate și investițiile externe în reforma sectorului de securitate constituie o alocare validă pentru că sporește securitatea ambientală a lumii. Prin urmare, ar fi un lider al cheltuielilor relevante de securitate ca procent din PIB, nu unul dintre codași. Argumentul nu a prins, iar evenimentele post-covid au demonstrat că punctul de vedere german nu era racordat la realitățile de fond ale lumii.

Momentul cheie al Conferinței a venit dintr-o sursă neașteptată – Vicepreședintele american JD Vance. Rareori a venit un vicepreședinte american să se exprime atât de puternic și de critic la adresa aliaților europeni ai SUA. Neavând o instituție proprie de condus, atribuții clare în plan intern sau internațional (dincolo de rolul în Congres) sau un segment al deep state în spate, vicepreședintele este adesea o portavoce pentru președintele american, care îi trasează sarcinile și dosarele după cum dorește, adeseori pentru a construi sau a submina viitoarea carieră politică a vicepreședintelui. Nimeni nu s-a putut îndoi că JD Vance exprima punctul de vedere public al lui Trump. Ba chiar, din reacția puternică a europenilor, s-a văzut clar că nu au înțeles că discursul respectiv era în primul rând adresat electoratului american și abia apoi partenerilor vest-europeni.

Discursul a fost răzbunarea populiștilor americani – un discurs perceput de audiența europeană ca fiind moralist, similar celor livrate adeseori de către europeni în direcția americanilor și nu numai. Prin acest discurs, JD Vance semnala întâietatea morală a mișcării MAGA și a aliaților săi ideologici vest-europeni pe care i-au cultivat de-a lungul timpului, de la AfD din Germania și RN din Franța, la Reform UK în Anglia și diverșii populiști italieni. Spre deosebire de Fidesz în Ungaria, niciuna dintre mișcările europene nu s-a plasat confortabil la putere și nu a reușit să își implementeze în detaliu vreo parte a agendei lor. Interesul republicanilor MAGA este, pe de o parte, să le-o plătească europenilor cu aceeași monedă pentru luările de poziție nediplomatice și agresive contra lui Trump începând din 2015 și, în același timp, să ajute la instalarea unor mișcări aliniate ideologic care să arate publicului american că populismul american nu este excepția aberantă proclamată de către democrați, care mereu invocau social-democrația europeană ca model de emulat. Este un iritant extraordinar pentru europeni să își dea seama că sunt recuzită pentru lupte interne americane sau un factor în plan secund față de alegătorul american. Cum a zis ministrul francez al apărării acum câteva luni, “nu este normal ca apărarea europeană să fie decisă la fiecare patru ani de votanții din Wisconsin”. Din păcate, așa este, doar că ciclul electoral relevant pentru mentalitatea elitelor americane este de doi ani, nu de patru, din cauza mandatului de doi ani al reprezentanților în Congres.

Un moment interesant al Conferinței a fost discursul emoțional al lui Christoph Heusgen, care conduce MSC din 2022 de la retragerea lui Wolfgang Ischinger, distinsul diplomat a cărui rețea personală a construit profilul Conferinței de Securitate de la München. Reacția lui Heusgen la discursul lui Vance a fost o ironie a sorții, ținând cont de faptul că Heusgen s-a numărat printre nemții care au râs de Trump în 2018 când acesta i-a avertizat că sunt prea dependenți de gazul rusesc, și tot Heusgen a fost consilierul pe securitate și apărare al lui Merkel din 2005 până în 2017 și a prezidat peste epoca “wir schaffen das” a politicii de migrație excesiv de optimistă a Germaniei care a precipitat ascensiunea populismului de dreapta german (pe lângă alte politici cu impact asupra securității naționale, precum decizia de închidere a centralelor nucleare). Preluarea Conferinței de Securitate de la München de către fostul Secretar General NATO, Jens Stoltenberg, oferă oportunitatea unei separări de gândirea rigidă teutonă care poate că va produce o revigorare a formatului de discuții pe măsura nivelului factorilor de decizie pe care îi atrage.

Ce se poate spune despre România? Excluderea noastră din discuțiile summitului de la Paris hotărât ca urmare a declarațiilor americane legate de negocieri bilaterale cu Rusia la Riyadh trebuie să reprezinte o trezire la realitate pentru factorii de decizie din România. Pe de o parte, nu ne putem baza că formatele de discuții ale unei UE asertive geopolitic ne vor include automat și ne vor reprezenta interesele (visul guvernanței pe autopilot fiind adânc înrădăcinat în aspirațiile noastre). Tendința noastră colectivă de blamare a României pentru acest eșec este exagerată în acest caz, pentru că reprezintă de fapt o greșeală a Franței și a celorlalte țări participante, în contextul rolului României în susținerea Ucrainei.

Situația internațională în aceste zile obligă România să trateze politica sa externă și întregul mecanism de concepție, dotare, derulare și promovare ca pe un instrument menit să redea României locul și demnitatea de care s-a bucurat de-a lungul multor decenii pe plan internațional. Acum se pune problema supraviețuirii în granițele actuale, într-o vecinătate care se află in război sau în relații care sunt departe de a fi prietenoase față de țara noastră.

Reperele de care ne-am folosit până acum au fost parteneriatul strategic cu SUA, valorificarea calităților de membri ai Alianței Nord-Atlantice și ai Uniunii Europene. Dar, NATO și UE, în forma lor actuală, nu mai pot reprezenta singura garanție pentru România și celelalte țări membre ca până acum. În acest moment, capacitatea diplomatică a României trebuie să se facă simțită.

Odată cu inaugurarea celui de al doilea mandat al Președintelui Donald Trump, actualul raport de forțe între marile puteri – SUA, China și Rusia – va fi pus sub semnul întrebării și va deveni mai evident rolul puterilor mijlocii, cum ar fi Turcia sau Iran, multe dintre ele făcând parte din structura BRICS.

O politică externă activă a țării noastre va trebui să se raporteze în principal la cele două mari puteri, Statele Unite și China, care se vor menține pe primele două locuri în lume în următoarele decenii.

Trebuie să redevenim ancorați într-o viziune a interesului național în contextul instituțional și diplomatic european, în paralel cu un program pe durata mai multor cicluri electorale de dezvoltare conștientă a pârghiilor pentru influența viitoare a României – dezvoltarea de campioni naționali cu prezență cel puțin regională, creșterea inovației, dezvoltarea infrastructurilor critice, dezvoltarea forțelor armate, dezvoltarea industriei strategice, investiții în corpul diplomatic și în capacitatea de guvernanță, precum și continuitatea demersurilor de parteneriat cu actori importanți non-UE.

Așa cum se referea Donald Trump la America în discursul inaugural, și noi ar trebui să ne deșteptăm pentru ca România să fie mai puternică, mai prosperă și respectată pe plan internațional.