Documente dezvăluite recent din Arhivele Naționale Românești aruncă o nouă lumină asupra Comintern, organizația internațională condusă de sovietici care, între 1919-1943, a fost în fruntea eforturilor Moscovei de a stabili hegemonie asupra partidelor comuniste din România, restul Europei și din întreaga lume, potrivit National Security Archive într-un material intitulat „Secţiunea română a Cominternului”, publicat vineri.

Compilată și editată de dr. Corina Snitar de la Universitatea din Glasgow, documentele apărute ieri includ noi detalii despre misiunile atribuite de Comintern membrilor din state „revoluționare”, evidențiind relațiile din ce în ce mai antagonice cu puterile imperiale din Occident – ​​ceea ce istoricul Robert Hager a numit „Războiul Rece înainte de Războiul Rece”.

Cominternul, cunoscută și ca Internaționala a III-a, a fost o organizație internațională comunistă fondată în 1919 de Lenin și de Partidul Comunist Rus (bolșevic). Deși scopul ei declarat a fost promovarea revoluției mondiale, Comintern-ul a funcționat în principal ca un organ de control sovietic asupra mișcării comuniste internaționale.

Documentele arată cum Partidul Comunist Român, în special, a fost construit și reasamblat de mai multe ori conform planurilor Moscovei și cum, sub presiunea constantă a poliției secrete române, secția română a Comintern a devenit mai preocupată de promovarea propagandei sovietice și de garantarea propriei securităţi  decât cu acordarea autorităţii clasei muncitoare a României.

Deși Internaționala a Treia a luat sfârșit în urmă cu 80 de ani, înțelegerea rolului și a dinamicii interne a Comintern-ului rămâne un obiectiv important, având în vedere semnificația sa în mișcarea comunistă și afacerile mondiale în anii critici care au precedat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Chiar dacă Comintern-ul a încetat să existe în 1943, moștenirea sa a rămas vizibilă pe toată perioada în care regimurile comuniste au rămas la putere în Europa Centrală și de Est. Înființarea Comintern-ului în 1919 a reflectat credința lui Lenin în „revoluția mondială” menită să stabilească stăpânirea proletarului în întreaga lume sub îndrumarea unui „partid comunist mondial” cu o disciplină de fier, scrie dr. Corina Snitar.

Membrii au fost îndemnați să își păstreze angajamentul față de modelul leninist al partidului și principiile „centralismului democratic”, „rolul de avangardă al partidului” și „dictatura proletariatului”, fără nicio încercare de adaptare la condițiile naționale.

Fișierele descoperite recent publicate recent, strânse de la Arhivele Naționale și Istorice Române, extind întrebările cu privire la modul cum au răspuns membrii individuali la aceste directive, dezvăluind modul în care Partidul Comunist Român, în special, a fost construit și reconstruit pentru a se conforma edictul Moscovei.

Tot Comintern-ul a fost cel care a promovat tema unității internaționale în rândurile comuniste, tendință care va continua odată cu crearea Cominform-ului în 1947 și, după dizolvarea acestuia, cu desfășurarea periodică a întâlnirilor bilaterale și multilaterale ale „Comunismului și Partidele Muncitorilor”, care, de asemenea, au cerut unitate în „lupta revoluționară împotriva imperialiștilor și a prietenilor lor naționali”, mai scrie dr. Corina Snitar.

Principiul lui Marx că „emanciparea muncitorilor nu este o problemă locală, nici națională, ci internațională” era deja enunțată în statutele Primei Internaționale, înființată în 1864. Lenin visa la o lume în care regimurile capitaliste „care și-au condus poporul la un război devastator” să dispară în curând și „sistemul iubitor de pace” și „drept” al socialismului „să triumfe peste tot.” Documentele  dezvăluie misiunile atribuite de Comintern membrilor săi care, la rândul lor, evidențiază relațiile antagonice dintre statele așa-zise „revoluționare” și puterile imperialiste (în Occident) sau, după cum spunea Robert Hager, “Războiul Rece înainte de Războiul Rece.”

Când comuniștii români au solicitat afilierea la Comintern în 1921, celebrul document intitulat „Douăzeci și unu de condiții” fusese deja adoptat la cel de-al doilea congres al Comintern-ului, desfășurat la Petrograd și Moscova, între 19 iulie și 7 august 1920. Documentul, practic, a oficializat principiul centralismului democratic și al hegemoniei sovietice asupra Comintern. În conformitate cu aceste condiții, înainte de a se alătura Comintern, toți candidații au fost de acord să lupte împotriva „reformismului, centrismului și pacifismului” prin eliminarea tuturor persoanelor care dețin astfel de opinii din rândul lor; să formeze „celule” în cadrul sindicatelor pentru a le pune sub controlul partidului; să facă propagandă în cadrul armatelor naționale; să sprijine emanciparea naționalităților „oprimate” și a colonialilor; și, mai presus de toate, să sprijine Uniunea Sovietică în „lupta sa cu contrarevoluționarilor”. (…)

• Partidul Comunist din România (PCdR), creat la 8 mai 1921 prin divizarea Partidului Socialist, a fost aproape invizibil pe scena politică românească și va rămâne așa până în 1944

Partidul Comunist din România (PCdR), creat la 8 mai 1921 prin divizarea Partidului Socialist, a fost aproape invizibil pe scena politică românească și va rămâne așa până în 1944. Mai mult, de-a lungul existenței sale, PCdR nu a reușit să atragă noi membri; de fapt, a fost invers. Dacă, în 1919, nou-născutul PCdR a moștenit de la Partidul Socialist în jur de 200.000 de muncitori înscriși în mai multe sindicate, potrivit ziarelor locale a ajuns să aibă mai puțin de 500 de membri până în 1923.

Situația poate fi explicată prin mai mulți factori.

În primul rând, chiar înainte de crearea PCdR, grupurile comuniste care s-au format în cadrul Partidului Socialist nu au evidențiat nicio intenție de a sprijini clasa muncitoare în revendicările lor pentru „libertate, pâine și locuri de muncă”. Comuniștii români au fost în schimb extrem de vocali în promovarea ideii de revoluție mondială a Comintern și intenția de a afilia partidul la Internaționala a III-a. La Harkov (Ucraina) și la Moscova avuseseră deja loc  discuții între Gheorghe Cristescu, viitorul secretar general al PCdR, Al. Dobrogeanu Gherea, Constantin Popovici, D.Fabian, Eugen Rozvan și Ion Fluieras din partidul încă socialist și, pe de altă parte, Cristian Rakovski, cetățean român, reprezentant al Comintern și fost membru al Partidului Socialist care a părăsit țara înainte de crearea PCdR și a devenit membru al Comitetului Central al Partidului Bolșevic de la Moscova. Rakovski le-a cerut delegaților români să transforme imediat Partidul Socialist în Partidul Comunist, să accepte „Cele douăzeci și unu de condiții” și să numească noi membri în Comitetul Executiv al Partidului Socialist care au fost de acord cu apartenența la Comintern. Dintre cei nominalizați, doar Gheorghe Cristescu a fost acceptat de Moscova.

În seara zilei de 12 mai 1921, la Clubul Socialist din București, congresul Partidului Socialist a confirmat crearea PCdR. Imediat după congres, Gheorghe Cristescu a informat ECCI (Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste) că afilierea PCdR la Comintern a fost decisă cu o majoritate de 428 de voturi și a cerut organizației internaționale îndrumări în implementarea directivelor sale. Este de remarcat faptul că, pe buletinul de vot desfășurat în timpul congresului, unii delegați au exprimat rezerve pentru afilierea la Comintern. Ei au propus o „Moțiune de afiliere cu rezervă”, cerînd Internaționalei a Treia să accepte discuții critice libere și control popular asupra deciziilor partidului înainte de a semna afilierea. Acești socialiști au considerat inacceptabilă poziția subordonată impusă membrilor de partid de către Internaționala a III-a. Ei au respins, de asemenea, teza Comintern-ului care solicita partidelor comuniste să subordoneze sindicatele. Probabil că au înțeles că acest lucru ar afecta și mai mult capacitatea partidului de a atrage muncitori a căror preferință pentru Partidul Țărănesc fusese deja publică.

În al doilea rând, comuniștii români au fost supuși permanent supravegherii și persecuției de către poliția secretă regală – Siguranța – din cauza deciziei lor de a crea un partid afiliat Comintern. În dimineața zilei de 12 mai 1921, ziua congresului în care s-a născut PCdR, Clubul Socialist a fost înconjurat de trupe de jandarmi și militare. Aproximativ 300 de participanți care au votat pentru afilierea de partid la Internaționala a Treia au fost arestați pentru „complot împotriva securității statului”. Printre aceștia s-au numărat și nouă persoane care erau încă deputați ai Partidului Socialist, printre care Gheorghe Cristescu, Alexandru Doborgeanu-Gherea și Ion Niculescu-Mizil. Ei urmau sa fie transportati la închisoarea Văcăreşti. Între timp, o altă echipă de jandarmi a baricadat intrarea în birourile ziarului de partid „Socialismul”. Raiduri au fost făcute la adresele de domiciliu ale celor arestați. Comuniștii au fost trimişi în judecată în 1922 în ceea ce va deveni cunoscut sub numele de „Procesul de la Dealu Spirii” în istoria oficială a Partidului Comunist Român.

O lovitură semnificativă avea să vină însă în februarie 1924, când Gheorghe Mărzescu, ministrul justiției, cunoscut pentru poziția sa anticomunistă, a promulgat o nouă lege de reglementare a „organismelor și entităților juridice”, care a autorizat, de facto, desființarea tuturor partidelor și organizațiilor extremiste. Imediat, PCdR urma să fie scos în afara legii pentru propaganda sa agresivă și activitățile considerate a fi împotriva intereselor naționale românești. Legea a făcut PCdR și mai invizibil, deoarece partidul trebuia acum să funcționeze clandestin, folosind nume de cod pentru membrii săi și case de siguranță pentru întâlnirile lor.

În al treilea rând, certurile frecvente între liderii PCdR, nu numai în cadrul filialelor locale, ci și în cadrul centrului din București, au afectat credibilitatea partidului. De exemplu, într-o scrisoare trimisă ECCI în decembrie 1923, Alexandru Bădulescu, reprezentantul PCdR la Comintern și raportorul organizației pentru Balcani, a cerut ECCI să trimită un reprezentant la București pentru a ajuta la implementarea ultimelor directive ale Comintern. A folosit corespondența cu ECCI pentru a informa organizația despre lipsa de disciplină din partea șefului PCdR, Gheorghe Cristescu, care a plecat la Paris fără a informa Comitetul Central al PCdR despre motivele sale. Bădulescu a avertizat că comportamentul lui Cristescu „va determina noi conflicte personale în cadrul partidului”.

Pierderea semnificativă de membri și incapacitatea PCdR de a-i atrage pe alții noi, împreună cu certurile frecvente în cadrul partidului, au forțat Comintern-ul să-și reducă subvențiile în iulie 1923, în ciuda efortului liderilor de partid de a convinge organizația de activitatea lor intensivă și perspectiva conducerii mișcării muncitorești din Români. De exemplu, în martie 1923, Gheorghe Cristescu a trimis o scrisoare către ECCI în care evidențiază crearea de noi filiale de partid, creșterea numărului de cititori ai publicației de partid și perspectiva de a atrage muncitori prin folosirea nemulțumirii acestora față de veniturile mici. De asemenea, Cristescu a încercat să se asigure că liderii de partid iau măsurile necesare pentru a pune capăt certurilor din cadrul filialelor de partid. În ianuarie 1924, Cristescu a trimis o altă scrisoare către ECCI, cuprinzând ordinea de zi și pregătirile pentru următorul congres, programat pentru 23-25 februarie, și cerând sprijinul Comintern-ului. Eforturile lui Cristescu au fost însă zadarnice. Mai mult, în septembrie 1924 va fi înlocuit de Elek Koblos, liderul filialei transilvănene, iar în 1925 va fi exclus din partid pentru „viziunea sa naționalistă”.

Între timp, Kremlinul a decis să creeze un nou Partid Comunist pentru România cu același nume de PCdR, care să funcționeze în paralel cu Partidul Comunist Român din România, dar cu sediul la Harkov și Moscova. Membrii noului Partid Comunist pentru România erau emigranți români în URSS care au înființat organizații comuniste la Harkov și Moscova. Ei participaseră deja la cel de-al treilea Congres al Comintern, în perioada 22 iunie – 12 iulie 1921. Următorul Congres al Comintern, ținut în noiembrie-decembrie 1922, a fost ultimul în care Partidul Comunist din România va fi reprezentat în mare măsură de propria conducere. La cel de-al cincilea congres, din 17 iunie-8 iulie 1924, primul după moartea lui Lenin, doar David Fabian și Ecaterina Arbore au reprezentat Partidul Comunist în România. Restul delegației a fost format din membri ai noului Partid Comunist pentru România.

În 1928, Partidul Comunist din România a încetat practic să mai existe în baza de date a Cominternului. Partidul Comunist pentru România l-a înlocuit în tăcere sub aceeaşi denumire de PCdR.

Al patrulea congres al PCdR a avut loc nu la București, ci la Harkov, între 28 iunie și 7 iulie 1928, iar Vitali Holostenko, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Ucrainean, a fost numit noul secretar general al PCdR. Schimbarea conducerii a produs nemulțumire în rândul membrilor partidului. Luptele dintre membrii Partidului Comunist din România, condus de Marcel Pauker, și cei ai Partidului Comunist pentru România, condus de Vitali Holostenko, au fost suficient de semnificative pentru a determina Cominternul să intervină. În august 1930, ECCI a emis o „decizie specială” numită „Cu privire la lupta fracțională fără principii și la restabilirea unității în Partidul Comunist din România”, subliniind „confruntarea fracțională, metodele birocratice de conducere și aventurismul mic-burghez caracteristic ambelor grupuri” care „au slăbit influența partidului în rândul maselor într-o perioadă în care este nevoie de unitate pentru a lupta împotriva fascismului”.

Holostenko va fi înlocuit de Alexandru Stefanski, membru al Partidului Comunist Polonez, în timpul celui de-al cincilea congres al PCdR de la Moscova, în decembrie 1931. Stefanski va fi înlocuit în 1935 de Boris Stefanov, un etnic bulgar care locuia la Moscova. Stefanov va conduce PCdR până în 1938.

• Sătul de certuri nesfârșite în cadrul PCdR, Stalin a decis să recreeze partidul sub denumirea de Partidul Comunist Român

Dându-și seama că mișcarea comunistă românească nu poate evolua fără un partid puternic cu sediul în România și sătul de certuri nesfârșite în cadrul PCdR, Stalin a decis să recreeze partidul sub denumirea de Partidul Comunist Român  (PCD). Partidul a fost completat doar de tineri cu “origini sănătoase”, adică muncitori.

Viitorul secretar general, Gheorghe Gheorghiu Dej, pe atunci muncitor la Căile Ferate Române, s-a numărat printre membrii noului partid. În ciuda caracterului său muncitoresc şi a conducerii sale, nici PCR nu va reuşi să atragă mulţi membri din clasa muncitoare. Oamenii au identificat rapid în programul PCR aceleaşi sloganuri ale Cominternului care cereau “revoluţia mondială”. Nici faptul că PCR a fost condus succesiv de doi etnici maghiari, Bela Brainer şi Stefan Foris, nu a fost de folos partidului. Rezultatele slabe înregistrate de PCR în atragerea muncitorilor şi în lupta împotriva “oportuniştilor” şi “deviaţioniştilor” din rândurile sale au fost ridicate de ECCI în mai multe reuniuni.

Așadar, secția românească a Comintern-ului nu s-a implicat în mod deosebit în sarcini precum crearea „fronturilor unite ale muncitorilor” sau a celulelor în cadrul sindicatelor, ci mai ales în propaganda de promovare a intereselor sovietice, în legătură cu reanexarea fostelor teritorii ale Imperiului Ţarist, precum Basarabia. În Scânteia, ziarul comunist, au fost publicate articole în care se cerea revocarea Actului de Unire din 1918 prin care România a fost unită cu Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania și Banatul. Sprijinul acordat „maselor minorităților etnice în voința lor de autodeterminare” a fost promis în mod solemn. După semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, iar Uniunea Sovietică s-a îndreptat cu rapiditate spre anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a regiunii Herta, PCR a publicat imediat un Manifest care saluta „Basarabia fericită” pentru succesul său de a pune capăt „jugului greu” al imperialiștilor români cu sprijinul Armatei Roșii”.

Alte misiuni în care PCdR s-a implicat cu sârguință au fost alese dintre cele menite să păstreze poziția partidului în raport cu Moscova și, dacă este posibil, să sporească vizibilitatea liderilor săi. PCdR a participat activ, de exemplu, la campania Comintern de recrutare a voluntarilor pentru a sprijini guvernul spaniol împotriva rebelilor lui Franco în 1936. Implicarea în războiul civil spaniol a permis unor comuniști să ajungă în poziții de vârf în ierarhia PCR după 1944, precum Petre Borilă (viitor vicepremier între 1954-1965), Gheorghe Vasilichi (ministrul educației în 1948-49 și membru al Marii Adunări a României până în 1975), Walter Roman (general și șef de stat major în Armata Română, 1947-1951, și redactor-șef la Editura Politică până în 1985) sau George Stoica (membru al Comitetului Central, 1948-1974).

Așteptând anunțul oficial despre dizolvarea Comintern-ului în 1943, membrii PCR s-au întâlnit la sfârșitul lunii mai a acelui an pentru a discuta ce să facă în absența directivelor Comintern-ului. Procesele-verbale ale întâlnirii nu transmit exact „maturitatea” pe care Stalin a spus că o au acum partidele naționale. În schimb, ele ilustrează o atmosferă tensionată în cadrul PCR, marcată de confuzia și paranoia unor membri care s-au simțit „sub supraveghere permanentă conduși de Sigurantă”.

S-a dovedit că preocuparea lor majoră era în asigurarea securității operațiunilor de propagandă, întâlnirilor și caselor de siguranță. Nu se putea altfel, din moment ce majoritatea liderilor lor erau la acea vreme deja închiși pentru „agitație comunistă” în închisorile Văcărești, Mislea, Aiud și Caransebeș din România sau în gulagul Grosulovo din Ucraina.

Cu toate acestea, în cadrul mai multor întâlniri clandestine, membrii PCR au fost instruiți să-și continue eforturile de a uni muncitorii împotriva „capitaliştilor” și să se concentreze pe propaganda împotriva germanilor care erau acum principalii dușmani ai comuniștilor. Nu a existat nici un cuvânt despre cum ar putea fi făcute toate acestea și nici despre ce sprijin ar avea pentru a-și îndeplini misiunile.

Înțelegerea situației din cadrul unor partide precum PCR, care au pierdut lideri de seamă, ar putea fi un motiv pentru care Stalin nu era pregătit să renunțe la controlul strict asupra acestora, mai ales într-un moment în care viitorul regimurilor europene era în joc în urma dizolvării oficiale a Comintern. La 12 iunie 1943, o decizie a fost luată în biroul lui Stalin, în prezența lui Viaceslav Molotov, ministrul de externe, Lavrentii Beria, șeful poliției secrete, Aleksandr Șcerbakov, secretar al CC, și Georgi Dimitrov, fostul lider al CC. Comintern, pentru a crea un grup special de cadre Comintern, condus de Dimitrov și Dmitri Manuilsky și atașat la Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic, sub supravegherea lui Șcerbakov.

Crearea acestui grup a fost ținută secretă până în iulie 1944, când a fost reorganizat oficial în Departamentul de Informații Internaționale al Comitetului Central. Departamentul a preluat funcțiile Comintern, inclusiv legătura cu partidele străine, emisiunile radio ilegale, editura de limbă străină și conducerea comitetelor „antifasciste”.

În plus, au fost înființate trei „instituții speciale”, cu numerele misterioase 99, 100 și 205. „Institutul 99” a lucrat cu prizonieri de război germani, italieni, maghiari și români cu scopul de a-i instrui ideologic. Unii dintre ei aveau să fie trimiși acasă după 1945 pentru a fi la dispoziția partidelor comuniste locale. „Institutul 100” și-a asumat multe dintre sarcinile Departamentului de Comunicare Internațională (OMS) ECCI, menținând legături radio și alte contacte subterane cu partidele comuniste. „Institutul 205” și-a asumat sarcinile Departamentului de presă al Comintern, ținând liderii sovietici la curent cu evoluțiile din mișcarea comunistă din străinătate.

După ce secretarul general sovietic Nikita Hrușciov a decis să închidă Cominform în 1956, unele alternative, cum ar fi întâlnirile regulate, bilaterale și multilaterale au fost explorate cu scopul de a continua coordonarea mișcării comuniste la nivel mondial. Diviziunea chino-sovietică, aventurismul din Cuba care a dus la criza rachetelor din 1962 și intervenția militară din 1968 în Cehoslovacia au ridicat întrebări cu privire la supremația puterii sovietice asupra comunismului mondial. Încă din 1969, sovieticii au fost forțați să recunoască că nu exista un centru de conducere al mișcării comuniste internaționale.

National Security Archive (Arhiva Naţională de Securitate) este o instituţie de cercetare şi arhivare neguvernamentală, non-profit, situată în campusul Universităţii George Washington din Washington, D.C. Înfiinţată în 1985 pentru a verifica secretul guvernamental în creştere. Arhiva de Securitate Naţională este un centru de jurnalism de investigaţie, un susţinător al guvernării deschise, un institut de cercetare în domeniul afacerilor internaţionale şi cel mai mare depozitar de documente americane declasificate în afara guvernului federal.

Arhiva de Securitate Naţională a stimulat declasificarea a peste 15 milioane de pagini de documente guvernamentale, fiind principalul utilizator non-profit al Legii americane privind libertatea de informare (Freedom of Information Act – FOIA). A depus în total peste 70.000 de cereri FOIA şi de declasificare în cei peste 35 de ani de existenţă.