-
Relațiile acumulate devin capital strategic atunci când pot susține proiecte noi.
-
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
Rezumat
România a intrat în schimbarea de sistem din 1989 cu o experiență economică și diplomatică semnificativă în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord. Relațiile politice, proiectele industriale, serviciile petroliere, șantierele și contactele profesionale îi ofereau o bază de acțiune care putea fi adaptată unei economii de piață. Acest capital cuprindea și contribuția României la medierea și facilitarea dialogului israeliano-arab, precum și cooperarea educațională și medicală, susținută prin burse, formarea studenților străini și activitatea specialiștilor români în țările partenere.
Această bază nu trebuie confundată cu o autonomie nelimitată sau cu un model economic superior. Ea cuprindea competențe reale, dar și contracte expuse riscului politic, creanțe greu de recuperat și angajamente ale căror rezultate comerciale nu pot fi deduse numai din dimensiunea fizică a lucrărilor.
Studiul examinează felul în care acest capital a fost folosit, transformat sau pierdut după 1989. Argumentul principal este că problema nu a fost alegerea integrării occidentale, ci insuficienta articulare a acestei integrări cu o politică proprie de conservare și dezvoltare a intereselor românești în afara Europei. Aderarea la NATO și la Uniunea Europeană a adus securitate, acces la piețe, investiții și reguli mai predictibile. Aceste avantaje nu obligau România să renunțe la proiectele economice din Orientul Mijlociu. Valorificarea lor cerea însă companii capabile să concureze, finanțare adecvată, specialiști disponibili și instituții care să lucreze împreună pe durata unor contracte de mai mulți ani. Emigrarea unei părți a forței de muncă, îndeosebi a specialiștilor, și dificultățile de mobilizare a finanțării au restrâns capacitatea României de a relua cooperarea prin proiecte complexe.
Retragerea nu a fost uniformă. În Irak, războaiele, sancțiunile și schimbarea regimului de contractare au afectat o relație economică importantă. În Libia, continuitatea unor servicii petroliere după 1989 arată că schimbarea politică din România nu a produs singură dispariția activităților; conflictul din 2011 a reprezentat un obstacol distinct și major. În Siria, dificultățile de finanțare a marilor proiecte erau consemnate înaintea războiului, iar distrugerile și restricțiile internaționale au redus ulterior drastic posibilitățile de cooperare. Egiptul a rămas, în schimb, o piață comercială relevantă și un spațiu al investițiilor industriale. Comparația acestor situații permite separarea riscurilor regionale de dificultatea României de a reconstrui o ofertă competitivă pentru proiecte complexe.
Prin urmare, termenul de abandon trebuie utilizat cu precizie. Nu au dispărut toate exporturile, toate companiile sau toate relațiile diplomatice. S-a slăbit capacitatea de a reuni aceste elemente într-o prezență economică organizată, în care contractul inițial generează servicii ulterioare, noi livrări și relații instituționale durabile. O țară poate continua să exporte mărfuri fără să mai conducă proiecte industriale importante. Poate avea diplomați activi fără să dispună de finanțarea și de întreprinderile necesare pentru a transforma accesul politic în contracte. Distincția dintre aceste niveluri este esențială pentru evaluarea perioadei de după 1989.
Expansiunea altor actori confirmă că regiunea nu și-a pierdut în ansamblu relevanța economică. Turcia și-a susținut antreprenorii internaționali, China a dezvoltat investiții și zone industriale, Coreea de Sud a legat exportul tehnologic de parteneriate pe termen lung, iar companiile occidentale au continuat să participe la proiecte energetice majore. Polonia oferă un exemplu mai apropiat de dimensiunea și apartenența europeană a României: sprijinul pentru intrarea unei întreprinderi pe o piață poate lega promovarea comercială de investiția productivă. Emiratele Arabe Unite au devenit atât piață și sursă de capital, cât și actor care organizează rețele logistice. Aceste evoluții nu demonstrează o înlocuire directă a fiecărui proiect românesc. Ele arată că disponibilitatea de a construi o ofertă completă a contat mai mult decât simpla existență a relațiilor istorice.
Revenirea României nu poate reproduce mecanismele economiei centralizate. Ea trebuie să pornească de la capacitățile disponibile, de la cererea actuală și de la obligațiile asumate ca stat membru al Uniunii Europene și aliat NATO. Sunt necesare priorități diferențiate pe țări, consorții de firme, instrumente de garantare a exportului, pregătirea specialiștilor și o relație mai eficientă între administrație, mediul de afaceri și universități. Energia, agricultura și procesarea alimentară, logistica, apa, serviciile industriale și soluțiile digitale oferă direcții care merită verificate prin proiecte concrete, nu proclamate ca oportunități garantate.
Concluzia studiului este că România poate reconstrui o prezență regională utilă dacă tratează continuitatea intereselor ca pe o responsabilitate instituțională. Memoria cooperării de dinainte de 1989 poate facilita primul contact, dar nu înlocuiește tehnologia, finanțarea sau buna execuție. Integrarea occidentală și inițiativa economică în Orientul Mijlociu sunt compatibile. Ceea ce le poate uni este capacitatea statului și a companiilor de a urmări obiective verificabile și de a păstra experiența acumulată de la un proiect la următorul.
Citiţi aici întreg studiul: STUDIU RomaniaE conomic_in_Orientul_Mijlociu
| Știri BVB