România intră în sezonul rece cu o problemă serioasă: nu reușește să își acopere din producția internă nici măcar consumul relativ redus de energie electrică în anumite intervale ale zilei. Importăm mult și scump. Iar în următoarele luni consumul va crește și nu avem perspectiva unei îmbunătățiri semnificative a capacităților de producție disponibile.
La începutul lunii octombrie, am avut momente în care România importa aproximativ 3.400 MW, în timp ce producția internă era de numai 2.900 MW. În această săptămână, prețurile medii pe piața pentru ziua următoare au depășit 1.100 lei/MWh.
Sunt cifre care ar trebui să îngrijoreze orice responsabil din sectorul energetic. Nu pentru că importurile ar fi ceva neobișnuit într-o piață europeană interconectată, ci pentru că am ajuns să depindem de ele inclusiv atunci când consumul intern este redus.
-
Multă ideologie, nicio strategie
Situația de astăzi este rezultatul unor decizii luate în mai mulți ani. Am preluat obiectivele Green Deal și calendarele de decarbonizare, dar nu am corelat închiderea capacităților convenționale cu punerea în funcțiune a celor noi. S-au stabilit termene pentru retragerea unor grupuri energetice, însă investițiile care trebuiau să le înlocuiască nu au fost gata.
Aici se vede efectul ideologizării politicii energetice. În loc să pornim de la necesarul de energie, de la structura producției și de la capacitățile disponibile în fiecare sezon, am pornit de la ținte și termene politice. Am încercat să adaptăm sistemul energetic la calendarul tranziției, nu tranziția la posibilitățile reale ale sistemului.
România și-a asumat obligații europene de mediu, dar nu devenim mai performanți declarându-ne mai catolici decât Papa. Trebuia să fim realiști. O centrală care produce energie nu poate fi înlocuită cu o …promisiune „verde”.
În plus, sectorul energetic a fost supus unui control politic intens. Schimbările repetate de conducere și numirile politice au afectat continuitatea managementului. Proiectele energetice au nevoie de specialiști care să le urmărească de la proiectare până la punerea în funcțiune, nu de conduceri care se schimbă odată cu guvernele.
Coordonarea dintre ministerele aceluiași guvern a fost deficitară
Ministerul Energiei are obligația să asigure capacități suficiente de producție. Ministerul Economiei are nevoie de energie la prețuri competitive pentru industrie. Ministerul Mediului trebuie să urmărească respectarea legislației de mediu.
Aceste responsabilități trebuie exercitate împreună, într-un mod integrat. În practică, însă, au apărut frecvent blocaje, proceduri prelungite și poziții instituționale divergente. De parcă ministerele lucrau unele împotriva altora.
În cazul investițiilor hidroenergetice, de exemplu, nu este suficient să analizăm doar suprafața afectată sau modificarea unui habitat. Trebuie evaluate toate efectele proiectului, inclusiv producția de energie, regularizarea debitelor, alimentarea cu apă și protecția împotriva inundațiilor.
Organizațiile de mediu au dreptul să își susțină punctele de vedere. Dar deciziile Guvernului nu trebuie luate în funcție de intensitatea campaniilor publice.
-
Am redus producția sigură. Cu ce o înlocuim la iarnă?
România are amenajări hidroenergetice neterminate, unele aflate în stadii avansate de execuție. Finalizarea proiectelor care îndeplinesc cerințele legale ar putea aduce producție suplimentară, flexibilitate în exploatare și beneficii pentru gospodărirea apelor. Sunt amenajări cu funcțiuni complexe, nu exclusiv pentru producția de energie. Dar ce bune ar fi fost acum!…
În același timp, am retras capacități de producție pe cărbune. Înlocuirea lor cu centrale pe gaze, capacități regenerabile și sisteme de stocare nu a avansat în ritmul planificat.
Trebuie înțeles un lucru: puterea instalată nu este același lucru cu puterea disponibilă. O centrală fotovoltaică de 1.000 MW nu produce 1.000 MW seara, la ora 19.00, când consumul poate fi ridicat. Iar o centrală eoliană nu poate garanta producția într-o perioadă fără vânt.
Sistemul are nevoie de surse care pot fi pornite sau reglate în funcție de consum. Hidrocentralele cu acumulare și centralele pe gaze au un rol esențial în echilibrare. Centralele care produc energie în bandă își pot modifica puterea, dar nu pot prelua oricând și oricât variațiile rapide ale consumului.
La toate acestea se adaugă costurile certificatelor de emisii de carbon. Ele scumpesc producția pe combustibili fosili și apasă asupra industriilor energointensive. Dacă industria reduce producția sau își pierde competitivitatea, consumul de energie poate scădea. Dar acest lucru nu înseamnă că economia este mai sănătoasă.
Am ajuns astfel în situația în care România consumă relativ puțină energie, dar este obligată să importe cantități importante în anumite intervale, la prețuri ridicate. Nu este doar o problemă de piață, ci și consecința lipsei de strategie, a unor investiții întârziate și a unor capacități retrase din producție înainte de a fi înlocuite. De parcă am fi vrut să ne facem singuri rău.
Iarna va pune o presiune suplimentară pe sistem. Nu putem construi centrale noi până în decembrie și nici nu putem recupera în câteva săptămâni întârzieri de ani de zile. Cred că va fi greu, pentru că iarna nu va aștepta să ne terminăm noi tranziția energetică. Și nici politicienii nu vor lăsa locul specialiștilor. Pentru ei, voturile sunt mai importante decât megawații.
| Știri BVB