În Constituția României scrie negru pe alb că „dreptul de proprietate privată este garantat și ocrotit”. Sună frumos. Dar dacă citești cu atenție articolul 44, aproape fiecare alineat adaugă o condiție: „în condițiile legii”, „potrivit legii”, „stabilită de lege”.
Tradus în practică: Parlamentul poate oricând să redefinească ce înseamnă proprietate, cum o poți folosi, când ți-o poate lua și ce despăgubiri primești. Cu suficientă imaginație legislativă, dreptul „garantat” devine o promisiune maleabilă, modelată după interesele politice de moment.
Un drept real nu stă la mila politicienilor. Într-o economie liberă, proprietatea privată trebuie să fie inviolabilă — nu doar pe hârtie, ci și în practică. Fără portițe care permit exproprieri mascate prin taxe sufocante, reglementări abuzive sau plafonări care îți golesc valoarea bunului.
Protecția reală depinde de trei factori:
1. Calitatea legilor – texte clare, fără portițe politice.
2. Independența instanțelor și a Curții Constituționale – capabile să taie abuzurile rapid.
3. Presiunea publică – suficient de puternică pentru a descuraja orice experiment legislativ care golește de conținut acest drept fundamental.
Propunerea mea este simplă:
• Dreptul de proprietate să fie intangibil, iar legea să poată reglementa doar procedura, nu substanța.
• Exproprierea să fie posibilă doar pentru utilitate publică majoră, confirmată de Curtea Constituțională, cu despăgubire integrală și prealabilă la valoarea de piață.
• Orice restrângere a folosinței sau valorii bunului să fie considerată expropriere indirectă și compensată integral.
Altfel, rămânem cu o garanție frumoasă ca text, dar cu mecanisme de protecție fragile: ușor de forțat atunci când interesul politic o cere.
Fără proprietate privată solidă, nu există libertate economică. Și fără libertate economică, România nu are cum să devină o țară prosperă.
Proprietatea privată nu se negociază. Trebuie apărată și păstrată.
| Știri BVB