Motto:
„Ordinea internațională nu se prăbușește atunci când este învinsă din exterior, ci atunci când încetează să mai fie susținută din interior.”
(adaptare conceptuală după reflecții din școala realistă clasică)
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
Abstract
Articolul propune un cadru analitic integrator pentru înțelegerea transformărilor actuale ale sistemului internațional, pornind de la limitele paradigmei civilizaționale formulate de Samuel P. Huntington și ale analizei structural-antropologice dezvoltate de Emmanuel Todd. În acest sens, este introdus conceptul de „fracturi ale ordinii mondiale”, definit ca interacțiunea dinamică dintre multiple linii de tensiune – geopolitice, economice, energetice, tehnologice, informaționale, social-interne și civilizaționale – care structurează mediul global contemporan.
Lucrarea argumentează că puterea în secolul XXI nu mai poate fi explicată prin indicatori singulari, ci prin capacitatea actorilor de a gestiona simultan aceste fracturi și de a menține coerența internă în condiții de presiune sistemică. În acest cadru, este analizată poziția României, evidențiindu-se o convergență de vulnerabilități structurale – de la dependențe economice și energetice până la disfuncționalități instituționale și informaționale – care reduc capacitatea de decizie autonomă și de proiecție strategică.
Concluzia centrală este că evoluția statelor nu mai depinde exclusiv de resurse sau poziționare geografică, ci de capacitatea de a integra și controla aceste fracturi într-o strategie coerentă, diferența dintre vulnerabilitate și relevanță strategică fiind determinată în principal de calitatea deciziei interne.
Introducere
În debutul celui de-al treilea deceniu al secolului XXI, ordinea mondială nu mai poate fi descrisă prin echilibre stabile sau paradigme unidimensionale, ci printr-o acumulare de tensiuni structurale care se intersectează și se amplifică reciproc.
În încercarea de a înțelege transformările profunde ale sistemului internațional contemporan, literatura de specialitate a oferit, în ultimele decenii, două grile majore de interpretare: paradigma civilizațională, consacrată de Samuel P. Huntington[1], și analiza structural-antropologică, dezvoltată recent de Emmanuel Todd.[2]
Deși diferite ca metodologie și nivel de analiză, ambele modele surprind dimensiuni reale ale dinamicii globale, însă niciunul nu este suficient, în mod izolat, pentru a explica complexitatea actualei ordini mondiale. Aceasta necesită o abordare integratoare, capabilă să surprindă interacțiunea simultană a mai multor tipuri de tensiuni și discontinuități – ceea ce, în cadrul prezentului material, este conceptualizat sub forma „fracturilor ordinii mondiale”[3]. Conceptul de „fracturi” nu descrie doar linii de tensiune, ci și mecanisme de interacțiune între acestea, într-o logică dinamică, în care vulnerabilitățile și avantajele strategice se generează și se amplifică reciproc.
În condițiile transformărilor sistemului internațional contemporan, nici paradigma civilizațională și nici analiza structurală nu mai sunt suficiente, în mod izolat, pentru a explica dinamica globală; aceasta poate fi înțeleasă adecvat doar printr-o abordare integratoare, bazată pe interacțiunea dintre multiplele fracturi ale ordinii mondiale.
Modelul propus de Huntington, formulat în contextul post-Război Rece, pornește de la premisa că principalele linii de conflict ale lumii nu vor mai fi ideologice sau economice, ci civilizaționale. În această logică, identitatea culturală și religioasă devine determinantul fundamental al comportamentului statelor și al alianțelor internaționale. Liniile de falie dintre civilizații – în special între Occident și lumea islamică sau între Occident și spațiul sinic – sunt considerate zonele cele mai probabile de conflict. Această paradigmă a avut meritul de a anticipa revalorizarea identității în relațiile internaționale și de a evidenția limitele universalismului occidental. Totuși, ea tinde să simplifice excesiv realitatea, tratând civilizațiile ca blocuri relativ omogene și subestimând dinamica internă a statelor, precum și interdependențele economice și tehnologice care traversează aceste frontiere culturale.[4] În realitate, fracturile interne ale civilizațiilor devin adesea mai relevante decât cele dintre acestea, afectând coerența strategică a actorilor statali.
În contrast, Emmanuel Todd propune o interpretare radical diferită, centrată pe structurile interne ale societăților. Analiza sa se bazează pe variabile precum demografia, nivelul educațional, structura familiei și evoluția valorilor religioase sau post-religioase. Din această perspectivă, declinul Occidentului nu este rezultatul unui conflict extern, ci al unei erodări interne progresive, manifestată prin scăderea natalității, fragmentarea socială, pierderea competențelor industriale și slăbirea coeziunii culturale. În lectura sa, războiul din Ucraina nu este cauza acestei slăbiciuni, ci doar un revelator al ei. Totodată, Todd sugerează că state precum Rusia sau China beneficiază încă de structuri sociale mai coerente, capabile să susțină eforturi strategice pe termen lung.[5] Stabilitatea aparentă a acestor actori poate însă masca vulnerabilități structurale latente, care devin vizibile în condiții de stres sistemic major.
Cu toate acestea, abordarea lui Todd, deși profundă și inovatoare, prezintă propriile limite. Ea tinde să minimalizeze rolul factorilor geopolitici clasici, precum alianțele militare, capacitatea tehnologică sau controlul resurselor strategice, și, în anumite cazuri, să supraevalueze stabilitatea unor actori non-occidentali. În plus, analiza sa nu integrează suficient dimensiunea informațională și competiția narativă, devenite esențiale în epoca actuală.
Fracturile ordinii mondiale
În acest context, devine necesară o sinteză conceptuală care să depășească limitele acestor două paradigme și să ofere un cadru analitic adecvat complexității contemporane. Conceptul de „fracturi ale ordinii mondiale” răspunde acestei nevoi, propunând o viziune sistemică, în care conflictul global nu mai este redus la o singură dimensiune explicativă, ci este înțeles ca rezultatul interacțiunii dintre multiple linii de tensiune, aflate în permanentă evoluție. În termeni analitici, aceste dinamici pot fi sintetizate într-un model al celor șapte fracturi ale ordinii mondiale: geopolitică, economică, energetică, tehnologică, informațională, social-internă și civilizațională.
Astfel, ordinea mondială actuală este caracterizată de suprapunerea mai multor tipuri de fracturi. În plan geopolitic, rivalitatea dintre marile puteri – în special între Statele Unite, China și Rusia – configurează o competiție strategică de lungă durată, fără a conduce însă la o bipolaritate clasică.[6] În plan economic, se manifestă o ruptură tot mai accentuată între economiile dominate de capitalul financiar și cele orientate spre producție, precum și între Nordul global și Sudul emergent. [7] Dimensiunea energetică introduce, la rândul său, o fractură critică, în contextul tranziției energetice și al competiției pentru resurse.[8]
Pe lângă acestea, revoluția tehnologică generează o fractură distinctă, între statele capabile să dezvolte și să controleze tehnologii avansate – inteligență artificială, sisteme autonome, infrastructuri digitale – și cele dependente de acestea.[9] Controlul lanțurilor de producție a semiconductorilor sau accesul la infrastructuri digitale strategice devin instrumente de putere comparabile cu controlul rutelor maritime în epocile anterioare. În paralel, dimensiunea informațională devine un câmp de confruntare autonom, în care statele și actorii non-statali concurează pentru controlul narațiunilor și influențarea percepțiilor colective[10], în numeroase situații percepția asupra rezultatului unui conflict devenind mai importantă decât rezultatul militar în sine.
În fine, la nivel intern, numeroase state se confruntă cu propriile fracturi de coeziune, generate de polarizare politică, inegalități economice și crize identitare, fragmentarea internă reducând adesea capacitatea de proiecție externă mai mult decât presiunea adversarilor.[11] La acestea se adaugă o fractură de natură civilizațională, care reflectă diferențele persistente de valori, identitate și modele de organizare politică între marile spații culturale.
Ceea ce diferențiază fundamental această abordare de modelele anterioare este caracterul său integrator. Fracturile nu acționează izolat, ci generează efecte de amplificare în lanț, în care vulnerabilitățile dintr-un domeniu pot produce consecințe disproporționate în altele. De exemplu, o vulnerabilitate economică poate genera instabilitate socială, care, la rândul ei, afectează capacitatea strategică a statului și îl face mai vulnerabil în competiția geopolitică. În mod similar, o dependență tehnologică poate fi exploatată informațional, generând efecte asupra securității naționale.
În acest cadru, puterea nu mai poate fi definită exclusiv prin indicatori clasici, precum forța militară sau dimensiunea economică. Ea devine rezultatul unei combinații complexe de factori, în care coeziunea internă, capacitatea de adaptare, controlul resurselor și superioritatea tehnologică sunt la fel de importante ca proiecția de forță. În acest context, puterea poate fi definită ca capacitatea unui actor de a gestiona simultan multiple fracturi sistemice, menținând coeziunea internă și avantajul adaptativ în raport cu adversarii. Mai mult, avantajul strategic nu aparține neapărat celui mai puternic actor în termeni absoluți, ci celui mai coerent și mai capabil să gestioneze simultan aceste multiple fracturi.
Prin urmare, dacă paradigma lui Huntington a oferit o hartă a diferențelor culturale globale, iar analiza lui Todd a evidențiat vulnerabilitățile interne ale Occidentului, conceptul de „fracturi ale ordinii mondiale” propune o sinteză adaptată realităților secolului XXI. Aceasta permite nu doar o mai bună înțelegere a dinamicii internaționale, ci și formularea unor strategii mai nuanțate, capabile să răspundă complexității mediului global actual.
România în logica fracturilor ordinii mondiale (aplicație a modelului celor 7 fracturi)
În contextul actual al transformărilor sistemului internațional, poziționarea României nu mai poate fi evaluată exclusiv prin indicatori clasici de securitate sau dezvoltare economică, ci trebuie analizată prin prisma capacității sale de a gestiona simultan fracturile care traversează ordinea mondială. Din această perspectivă, România nu este doar un actor periferic al sistemului, ci un stat aflat la intersecția mai multor linii de tensiune, ceea ce îi conferă atât vulnerabilități semnificative, cât și oportunități strategice.
În plan geopolitic, România se află într-o poziție de frontieră a spațiului euro-atlantic, la contactul direct cu zona de conflict generată de confruntarea dintre Rusia și Occident. Apartenența la NATO și Uniunea Europeană oferă garanții de securitate și acces la mecanisme de coordonare strategică, însă această integrare este însoțită de o capacitate limitată de inițiativă proprie în definirea politicii externe.
În practică, profilul extern al României este caracterizat mai degrabă prin aliniere la pozițiile formulate la nivelul structurilor euro-atlantice decât prin articularea unor obiective strategice autonome, adaptate intereselor naționale specifice. Această tendință reduce flexibilitatea diplomatică și capacitatea de a valorifica oportunitățile regionale, în special în spații de interes direct, precum Marea Neagră sau relația cu vecinătatea estică.
În același timp, proximitatea față de conflictul din Ucraina și rolul de stat de frontieră conferă României o relevanță strategică crescută, dar și expunerea la riscuri de securitate și presiuni externe. În absența unei politici externe mai proactive și coerente, această poziționare riscă să transforme avantajul geostrategic într-o vulnerabilitate de tip periferic, caracterizată prin rol predominant de spațiu de tranzit și implementare, mai degrabă decât de actor cu capacitate de influență.
Din punct de vedere economic, România reflectă caracteristicile unei economii integrate, dar structural dependente, situată între logica producției industriale și cea a consumului susținut prin capital extern. Deși înregistrează creștere economică și atrage investiții, această evoluție este însoțită de dezechilibre persistente, în special deficitul comercial ridicat și dependența de finanțare externă.
Structura economiei indică o integrare predominant periferică în lanțurile de valoare europene, cu o specializare în activități cu valoare adăugată relativ redusă și o capacitate limitată de control asupra sectoarelor strategice. În același timp, modelul de creștere bazat în mare măsură pe consum, susținut prin deficit bugetar și importuri, accentuează vulnerabilitatea în fața șocurilor externe și reduce spațiul de manevră al politicilor economice.
În contextul fragmentării economice globale și al tendințelor de relocalizare a producției, această poziționare expune România riscului de a rămâne blocată într-o zonă intermediară, fără capacitatea de a avansa semnificativ în lanțurile de valoare, dar nici de a-și consolida autonomia economică. În absența unei politici industriale coerente și a unui control mai ferm asupra resurselor strategice, această configurație tinde să transforme integrarea economică dintr-un avantaj într-o sursă de vulnerabilitate.
Fractura energetică relevă, în cazul României, o contradicție structurală între potențial și capacitatea efectivă de valorificare a acestuia.[12] Deși România dispune de resurse semnificative de gaze naturale, inclusiv prin dezvoltările offshore din Marea Neagră, precum și de un mix energetic diversificat (nuclear, hidro, regenerabile), aceste avantaje sunt parțial neutralizate de vulnerabilități interne tot mai evidente.
Pe de o parte, sectorul gazelor naturale indică premisele consolidării unei autonomii relative și chiar ale unui rol regional crescut, în contextul exploatărilor viitoare. Pe de altă parte, în domeniul energiei electrice se conturează deja un deficit structural, determinat de scăderea capacităților de producție disponibile, întârzierile în finalizarea unor proiecte strategice și presiunile generate de politicile de tranziție energetică.
Această disfuncționalitate este amplificată de o incoerență strategică în gestionarea resurselor, în condițiile în care România ajunge simultan în situația de a importa energie electrică în perioade critice și de a susține exporturi sau livrări către spații externe sensibile, precum Republica Moldova și Ucraina. În absența unei prioritizări clare a securității energetice interne, această dinamică transformă treptat domeniul energetic dintr-un potențial avantaj strategic într-o vulnerabilitate sistemică, cu implicații directe asupra stabilității economice și a capacității de reziliență a statului.
În plan tehnologic, România se confruntă cu o fractură evidentă între capacitatea de adaptare și lipsa unui control real asupra tehnologiilor critice. Deși dispune de un sector IT dinamic și de resurse umane bine pregătite, dependența de infrastructuri, platforme și tehnologii dezvoltate în afara spațiului național limitează autonomia strategică. Într-o lume în care controlul tehnologic devine determinant pentru putere, această dependență poate genera vulnerabilități semnificative, mai ales în domenii precum securitatea cibernetică sau infrastructurile critice.
Dimensiunea informațională evidențiază o vulnerabilitate structurală în creștere, determinată de incapacitatea de a genera, susține și proteja narațiuni strategice coerente în spațiul public. În contextul actual, competiția internațională nu se desfășoară doar în plan militar sau economic, ci și la nivelul percepțiilor, unde controlul narațiunilor devine un instrument esențial de putere.
În cazul României, spațiul informațional este caracterizat printr-un grad ridicat de fragmentare și polarizare, precum și printr-o dependență semnificativă de surse externe de interpretare și validare a realității. În absența unei capacități instituționale consolidate de „modelare strategică a narațiunilor”, statul nu reușește să articuleze și să susțină coerent propriile poziții, devenind mai degrabă un receptor și multiplicator al discursurilor generate în exterior.
Această situație este agravată de expunerea la campanii de dezinformare și influență, dar și de apariția unei tensiuni tot mai vizibile între necesitatea combaterii acestora și riscul extinderii unor mecanisme de control asupra fluxului informațional. În absența unor garanții instituționale solide, astfel de tendințe pot conduce la limitarea pluralismului și la afectarea încrederii publice, generând efecte contrare celor urmărite.
În aceste condiții, percepția asupra realității devine un câmp de confruntare în care actorii externi pot influența coeziunea internă, orientarea strategică și legitimitatea deciziei politice. În termeni analitici, fractura informațională nu reprezintă doar o vulnerabilitate sectorială, ci un multiplicator al celorlalte fracturi, întrucât afectează capacitatea statului de a interpreta corect mediul strategic și de a construi consens intern în jurul unor obiective fundamentale.
Fractura social-internă reprezintă una dintre cele mai sensibile dimensiuni ale vulnerabilității statului român, fiind rezultatul cumulativ al unor evoluții demografice, economice și instituționale negative. Dincolo de aceste tendințe, un factor determinant îl constituie degradarea calității clasei politice și slăbirea funcționării instituțiilor reprezentative.
Spațiul politic este caracterizat în mod predominant de competiția pentru accesul la resurse și putere, în detrimentul articulării coerente a interesului național și al formulării unor strategii pe termen lung. În aceste condiții, decizia politică devine adesea fragmentată, reactivă și dependentă de cicluri electorale, ceea ce reduce capacitatea statului de a gestiona procese structurale complexe.
În paralel, instituțiile fundamentale ale democrației reprezentative înregistrează o erodare a rolului lor funcțional. Parlamentul, deși păstrează formal atribuțiile constituționale, tinde să fie perceput tot mai mult ca un actor cu influență limitată în procesul real de decizie, în timp ce transferul de putere către zone executive sau informale reduce transparența și responsabilitatea publică.
Aceste evoluții sunt reflectate și în evaluările internaționale, unde România este încadrată, în anumite analize comparative, în categoria regimurilor hibride,[13] ceea ce indică o discontinuitate între cadrul instituțional formal și funcționarea efectivă a democrației.
În ansamblu, această fractură nu afectează doar coeziunea socială, ci și capacitatea statului de a formula și implementa politici coerente, transformând vulnerabilitățile interne într-un factor multiplicator al celorlalte fracturi – economică, energetică și geopolitică.
În plan civilizațional, România se situează în interiorul spațiului occidental, dar cu particularități istorice și culturale care o plasează într-o zonă de intersecție între modele de valori. Această poziționare poate genera ambivalențe în raportarea la teme precum suveranitatea, identitatea sau raportul dintre stat și individ. În același timp, ea oferă și posibilitatea unei funcții de punte între spații culturale diferite, dacă este valorificată strategic.
Analizate în ansamblu, aceste fracturi nu acționează independent, ci se interconectează și se amplifică reciproc. Vulnerabilitățile economice pot alimenta tensiuni sociale, care, la rândul lor, pot fi exploatate informațional, afectând coerența strategică a statului. Dependențele tehnologice pot genera riscuri de securitate, iar incoerența energetică poate avea efecte economice și geopolitice semnificative. În acest sens, principala provocare pentru România nu este existența acestor fracturi, ci capacitatea de a le gestiona într-o manieră coerentă și integrată.
În acest cadru, poziția României în sistemul internațional nu este determinată exclusiv de dimensiunea sa economică sau militară, ci de nivelul de coerență internă și de capacitatea de adaptare strategică. România nu este condamnată la statutul de stat vulnerabil, dar nici nu poate deveni un actor relevant fără o strategie care să integreze aceste multiple dimensiuni.
Prin urmare, în logica fracturilor ordinii mondiale, România poate evolua în două direcții distincte: fie ca stat dependent, afectat de intersecția vulnerabilităților, fie ca stat pivot regional, capabil să transforme poziția sa geografică și resursele disponibile într-un avantaj strategic. Diferența dintre aceste două traiectorii nu va fi dată de contextul internațional, ci de capacitatea decizională internă.
Într-o lume în care puterea este definită de gestionarea fracturilor, România nu își poate permite luxul unei abordări reactive. Fără o înțelegere clară a propriilor vulnerabilități și a interdependenței dintre acestea, orice strategie va rămâne fragmentară. În schimb, o abordare integrată, care să coreleze dimensiunile geopolitice, economice, energetice, tehnologice și sociale, poate transforma aceste fracturi din surse de risc în instrumente de consolidare strategică.
În această logică, vulnerabilitatea strategică a României nu rezultă din intensitatea unei singure fracturi, ci din convergența și sincronizarea acestora, într-un model cumulativ care reduce capacitatea de decizie autonomă și de proiecție strategică.
Analiza detaliată a acestor vulnerabilități, inclusiv dimensiunile economice, energetice, demografice și instituționale, este deja dezvoltată într-un alt material dedicat „asasinării” multisectoriale a României, care va pare într-o carte în curs de definitivare, unde aceste fracturi sunt evidențiate în mod empiric. În acest sens, prezentul cadru analitic nu reprezintă o descriere exhaustivă, ci o cheie de interpretare a unor procese deja manifestate în plan concret.
Concluzie
Prin urmare, dacă paradigma lui Huntington a oferit o hartă a diferențelor culturale globale, iar analiza lui Todd a evidențiat vulnerabilitățile interne ale Occidentului, conceptul de „fracturi ale ordinii mondiale” propune o sinteză adaptată realităților secolului XXI. Dinamica actuală a sistemului internațional nu mai poate fi înțeleasă printr-o singură cheie explicativă, ci doar prin analiza interdependentă a tensiunilor care traversează simultan planurile geopolitic, economic, energetic, tehnologic, informațional și social.
În acest cadru, stabilitatea nu mai este rezultatul echilibrului dintre puteri comparabile, ci al capacității actorilor de a gestiona complexitatea și de a integra aceste fracturi într-o strategie coerentă. Puterea nu mai aparține exclusiv celor mai mari sau celor mai puternici, ci celor mai coerenți și mai capabili să își definească și să își urmărească consecvent obiectivele strategice.
Într-o lume definită nu de echilibru, ci de intersecția permanentă a fracturilor, ordinea internațională nu va mai fi stabilită de dominanță, ci de capacitatea de a gestiona instabilitatea. În consecință, statele care nu își înțeleg propriile fracturi vor deveni inevitabil obiectul strategiilor altora, în timp ce acelea care le pot integra și controla vor defini, în fapt, arhitectura viitoarei ordini mondiale.
[1] Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon & Schuster, New York, 1996. A se vedea și articolul inițial: „The Clash of Civilizations?”, Foreign Affairs, vol. 72, nr. 3, 1993.
[2] Emmanuel Todd, Après l’Empire. Essai sur la décomposition du système américain, Gallimard, Paris, 2002; pentru dezvoltări recente privind declinul Occidentului și dinamica conflictului din Ucraina, a se vedea intervențiile și analizele sale publice din perioada 2022–2024.
[3] Conceptul de „fracturi ale ordinii mondiale” este utilizat în acest studiu pentru a descrie ansamblul liniilor structurale de tensiune care traversează sistemul internațional contemporan și care, prin interacțiune, determină dinamica puterii, stabilitatea și evoluția conflictelor. Spre deosebire de modelele explicative unidimensionale, această abordare propune o perspectivă integratoare, în care dimensiunile geopolitică, economică, energetică, tehnologică, informațională, socială și civilizațională sunt analizate în mod interdependent.
[4] Deși utilă pentru înțelegerea conflictelor identitare, paradigma civilizațională este contrazisă parțial de realități precum cooperarea economică intensă între state aparținând unor civilizații diferite (de exemplu, relațiile comerciale SUA–China sau interdependențele dintre UE și state din Orientul Mijlociu).
[5] Conflictul din Ucraina (începând cu 2022) a demonstrat atât capacitatea Rusiei de adaptare economică sub sancțiuni, cât și dificultățile Occidentului de a obține rezultate rapide decisive, evidențiind limitele instrumentelor clasice de presiune.
[6] Rivalitatea strategică SUA–China se manifestă în Indo-Pacific, în timp ce confruntarea Rusia–Occident se concentrează în spațiul est-european, inclusiv în zona Mării Negre, cu implicații directe pentru securitatea regională.
[7] Apariția unor mecanisme alternative la sistemul financiar occidental (de exemplu, inițiativele BRICS privind sisteme de plăți independente de SWIFT) reflectă această fractură economică emergentă.
[8] Crizele energetice generate de conflictul din Ucraina și tensiunile din Orientul Mijlociu, inclusiv riscurile asociate Strâmtorii Ormuz, demonstrează rolul critic al resurselor energetice în competiția globală.
[9] Restricțiile tehnologice impuse Chinei de către SUA (în special în domeniul semiconductorilor) evidențiază emergența unei „cortine tehnologice” globale.
[10] Războiul informațional asociat conflictului din Ucraina și confruntările narative din Orientul Mijlociu ilustrează importanța controlului percepțiilor în definirea rezultatelor strategice.
[11] Polarizarea politică în state occidentale și fragilitățile instituționale din diverse regiuni evidențiază faptul că fracturile interne pot deveni factori decisivi în capacitatea de proiecție externă a puterii.
[12] Conceptul de „fractură energetică secundară” descrie o situație în care vulnerabilitatea unui stat nu derivă din absența resurselor energetice, ci din decalajul (mismatch-ul) dintre disponibilitatea acestora, capacitatea internă de producție și infrastructura de valorificare, pe de o parte, și coerența politicilor publice și prioritizarea strategică, pe de altă parte.
În cazul României, această fractură devine vizibilă în special în sectorul energiei electrice. Dacă în anul 1989 capacitatea instalată totală depășea 22.000 MW, în prezent capacitatea efectiv disponibilă este semnificativ redusă, estimările indicând o diminuare de cel puțin 6.000–7.000 MW, ca urmare a închiderii unor grupuri energetice și a întârzierii investițiilor în noi capacități. În consecință, România a devenit, în anumite intervale de consum ridicat, importator net de energie electrică.
Această evoluție contrastează cu potențialul existent în domeniul gazelor naturale, în special prin proiectele offshore din Marea Neagră (Neptun Deep), care pot consolida poziția României ca furnizor regional. Cu toate acestea, lipsa unei corelări între dezvoltarea resurselor primare și extinderea capacităților de producție de energie electrică generează un dezechilibru structural în lanțul energetic.
În termeni analitici, această fractură reflectă o discontinuitate între resurse, capacități și decizie strategică, constituind o formă specifică de vulnerabilitate sistemică în cadrul modelului fracturilor ordinii mondiale.
[13] Potrivit Democracy Index 2024, elaborat de Economist Intelligence Unit, România este clasificată în categoria „hybrid regimes” (regimuri hibride), ocupând poziții în jurul locului 70 la nivel global. Această clasificare reflectă existența unui cadru instituțional democratic formal, dar cu disfuncționalități semnificative în ceea ce privește calitatea guvernării, funcționarea instituțiilor, cultura politică și nivelul de participare civică.
| Știri BVB