Cele două fețe ale unui corp politic (Lucian Croitoru)

Mulți au criticat condiția precarității separației puterilor din teoria mea ca pe o ipoteză forțată sau exagerată. În prezent, realismul acestei ipoteze a devenit evident pentru aproape oricine. Tensiunile dintre legislativ, executiv și puterea juridică ies la suprafață, semn că s-au adunat condițiile pentru un progres referitor la o separație de facto mai bună. Vom vedea.

Atunci am spus că partidul care guvernează în perioadele bune este PSD și că partidele care au guvernat în perioadele proaste au fost, pe rând, PNȚCD și PDL, care au ieșit de pe scena politică; ulterior am sugerat, pe baza teoriei mele, că partidul care ar fi putut ieși de pe scena politică în 2024 ar fi fost PNL, dacă ar fi ales să guverneze în perioade dificile, după ce politica fiscală a fost prociclică. Condiția s-a îndeplinit doar pe jumătate. După ce PSD a promovat direct sau prin interpuși (guvernul tehnocrat Cioloș) în perioada 2016-2019 o politică fiscală condusă după concepția wage-led growth, în anul 2019, Comisia Europeană a declanșat procedura de deficit excesiv, iar PSD a pierdut guvernarea prin căderea guvernului Dăncilă la moțiunea de cenzură în octombrie. PNL a asigurat un guvern minoritar în anul pandemic 2020, când economia a scăzut cu 3,7 la sută, iar deficitul bugetar a crescut de la 4,6 la la 9,3 la sută din PIB; în 2021 economia a crescut cu 5,7 la sută, iar PNL a intrat în coaliție cu PSD din decembrie 2021 până de curând, înainte de căderea guvernului Bolojan pe 5 mai 2026.

Teoria mea implica nu numai că PSD va rămâne cel mai mare partid, dar că va și crește pe măsură ce alte partide ies de pe scena politică. În prezent, se pare că PSD nu mai este cel mai mare partid politic. În prezent pare că teoria mea, nu mai explică bine ce se întâmplă.

În realitate însă, ipoteza cinismului fiscal funcționează foarte bine. Dacă există, impresia că nu mai funcționează derivă din faptul că în loc de concepte abstracte am folosit nume proprii: PSD, PNL, PNȚCD, PDL. Dar dacă înlocuim aceste nume proprii cu nume generice, pe care ne imaginăm că le-ar putea utiliza votanții, veți vedea imediat actualitatea explicației. Dacă în loc de PSD utilizați conceptul de „partid frumos” sau, alternativ, „partid bun” și în loc de PNL, PDL, PNȚCD „partide urâte” sau, alternativ, „partide rele ”, veți vedea că publicul a ajuns să vadă în partidul care guverna în perioadele bune partidul frumos sau bun, iar în cele care guvernau în perioadele dificile partidele urâte sau rele. Ele erau urâte sau rele în ochii publicului având în vedere efectele directe ale politicilor lor asupra bugetelor individuale.

Însă scena politică s-a modificat masiv dacă ținem cont de denumiri, dar mult mai puțin dacă ținem cont de esențe. S-a schimbat și fondul politic, dar mai mult s-au schimbat formele sale. Astfel că este mai bine să renunțăm la nume proprii și să utilizăm conceptele, genericul.

Un concept cheie pe care îl pierdem din vedere atunci când lucrăm cu nume proprii este cel de „corp politic”, care explică cel mai mult și cel mai bine mișcarea diferită a fondului și a formelor. În viziunea mea, un „corp politic” apare atunci când un fost partid unic, confundat cu statul însuși, este forțat să se dizolve, dar nu renunță la unele dintre valorile profunde care îl defineau și pe care le poate conserva doar prin mai multe și noi forme de organizare. Reacția celor ce alcătuiau fostul partid-stat este să conserve structurile și mentalitățile prin crearea mai multor partide, corespunzător noilor condiții democratice. Este mai realist să gândim la un corp politic ce poate fi alcătuit din mai multe partide înțelese în sensul clasic, desemnate prin nume proprii. Acest corp politic funcționează în primul rând de facto, nu de iure, deși partidele ce derivă în mod natural din el se pot organiza în forma juridică a unor alianțe. De exemplu, „Patrulaterul roșu” format de PSDR și PRM, PSM și PUNR era, ontologic, în primul rând un corp politic, înainte de a fi o alianță. Este un exemplu dintre mai multe în care fostul aparat de partid și de stat (corpul politic) de dinainte de 1989 și-a transferat structurile și mentalitățile care îl defineau în noi forme de organizare: FSN, PDSR, PSD, PRM, PUNR, PSM, UNPR. Partidele istorice PNȚCD și PNL au avut altă natură, și nu au derivat din corpul politic la care mă refer. Ele au absorbit însă politicieni ce derivau, de asemenea, din respectivul corp politic. Nu este exclus, de asemenea, ca din corpul politic originar să fi existat, temporar, și formațiuni ce au îmbrățișat onest obiectivul realizării unei separații reale a puterilor și reducerea corupției.

Modernizarea noastră economică și intrarea în NATO au făcut necesar ca partea cea mai mare a acestui corp politic de care vorbim să își asume valorile occidentale prin prisma acelei ideologii dintre cele prezente în țările occidentale cărora ne alăturam care corespundea cel mai bine cu mentalitățile sale originare. Aceasta a fost ideologia social-democrată și a fost adoptată de PSD în forma frumoasă pe care o înțelegeau noii aliați occidentali. Acest partid a fost partidul „frumos” sau „bun”. Naționalismul, populismul și unele forme de extremism din esența corpului politic au fost lăsate unor partide care, din perspectiva noului club în care doream să intrăm, erau partide „urâte” sau „rele”, dar utile partidului frumos. Partidul „frumos” primea, astfel, sprijin în parlament și transmitea mesaje greu de acceptat pentru parteneri externi prin fețele mai urâte ale aceluiași corp politic din care el însuși deriva.

În prezent, este clar că atunci când unii oameni spun că PSD și AUR (un simbol pentru orice formațiune politică ce se  autodefinește ca „anti-sistem”) au ceva în comun se gândesc la una sau mai multe caracteristici comune lor, care le sunt specifice și nu sunt identificabile la alte partide. Este clar că acele trăsături comune sunt cele moștenite de la corpul politic din care s-au născut. Dacă ar fi identificabile și la alte partide, atunci ar exista și alte partide care ar putea fi alături de PSD și AUR din acel punct de vedere. Aceste caracteristici sunt ceea ce definesc corpul politic, indiferent ce nume au partidele care au derivat din el în definiția legală a noțiunii de partid. Pot fi multe criterii după care putem grupa partidele; unele permit să avem toate partidele într-un singur grup. Dar când în public apare ideea că două partide se aseamănă, este evident că criteriul angajat pentru selecție este specific doar celor două.

Să luăm câteva exemple utile. Este clar că cei ce au în comun aceeași concepție referitoare la puterile rațiunii conștiente, mai precis concepția că pot proiecta societatea pentru ca ea să arate așa cum cred ei că trebuie să arate, se pot împărți în diverse partide politice, iar cei ce gândesc astfel și nu intră în aceste partide, sunt doar susținători. Ceea ce îi diferențiază sunt diverse nuanțe referitoare la ce modificări sunt necesare în societate și cu ce politici le pot înfăptui. Același lucru este valabil și pentru cei ce cred că societatea nu este rodul proiectării, ci al evoluției selective a unor reguli scrise sau nescrise, pe care le-am descoperit ca bune (o tradiție de reguli generale și abstracte și de credințe morale) și care, aplicate, ne disciplinează libertatea și comportamentele, astfel dând naștere relațiilor dintre noi, adică societății. Dar dacă avem în vedere doar criteriul raționalismului, avem două grupe de partide: grupa celor ce vor să construiască o societate și grupa celor ce vor să protejeze regulile ce urmate duc la formarea societății.

Dacă am fixa nivelul acestei libertăți disciplinate de tradiție ca un punct mai mare ca zero pe axa X, atunci, în măsura în care partidele politice respective și susținătorii lor nu promovează reguli în strictă concordanță cu tradiția astfel definită, ele reduc libertatea definită de tradiție. Cu alte cuvinte, sunt în stânga acestui nivel al libertății. Convenția stânga-dreapta din teoria politică are loc în stânga acestui nivel natural al libertății disciplinate de tradiție, astfel că toate partidele sunt de stânga, cu nuanța că cele de stânga politică sunt cele mai de stânga, iar cele din dreapta politică sunt mai puțin de stânga. În orice caz, dreapta și extrema dreaptă nu există din această perspectivă naturală.

Când separația de facto a puterilor în stat este bună, ceea ce diferențiază partidele sunt viziunile referitoare la cum pot atinge diverse obiective în ariile legitime ale guvernului, sau în afara acestora. Cu cât aceste obiective sunt limitate la aria legitimă a guvernului (protejarea ordinii spontane a societății, apărare, ordine publică sau activități pentru care nu există stimulente pentru a fi furnizate de piață), cu atât mai puțin se știrbește din libertatea individuală disciplinată de tradiție; cu atât mai puțin sunt partidele în stânga, oricum am defini stânga (prin convenția politică consacrată sau prin depărtarea spre stânga nivelului natural al libertății disciplinate de regulile generale și abstracte descoperite).

Când însă separația dintre puteri în stat este precară, cum se întâmplă la noi, ne dăm seama că ceea ce diferențiază partidele nu este viziunea referitoare la obiectivele ce pot fi atinse în societate, ci poziția referitoare la separația puterilor. Cu cât există mai multă corupție în partide sau în aliații lor din sectorul privat, cu atât acel partid este înclinat să împiedice realizarea unei separații de facto. Ipoteza mea este că încă din momentul în care a avut loc marea Simbioză pe care am definit-o în 2015[1] și cu atât mai mult după ce am intrat în UE și NATO, corpul politic primordial nu a dorit sincer o separație de facto a puterilor din România. Aceasta este o rădăcină comună pentru toate formele de manifestare ale  corpului politic, pentru că a fost esența fostului partid-stat. Pentru aceasta, corpul politic a fost nevoit să adopte cele două fețe: cea a partidului bun și cea a mai multor partide rele ca sateliți ai celui bun. Aceasta este o inovația care a scăpat analizei în mare măsură. Fețele sunt o granulație mai fină decât poate oferi împărțirea spectrului politic după ceea ce reflectă denumirile și doctrinele declarate ale partidelor. Același corp politic, două fețe. O față care să sugereze că respectivul corp politic ar dori o separație de facto reală și o față cu care să se poată opună acestei separații pe care nu o dorește de fapt decât în anumite limite.

Fața „frumoasă” sau „bună” a fost asumată de corpul politic de care vorbesc cu conștientizarea deplină a faptului că nimic nu rămâne fără consecințe. Fața lui frumoasă putea fi perpetuată pentru o perioadă pornind de la faptul originar de a fi produs cel mai mare partid politic de după 1989, care a avut ca strategie să guverneze în perioade bune promovând politici prociclice. Totuși, șansa ca numai acest mecanism să asigure menținerea statu quo-ului ar fi scăzut în timp. Pentru a evita acest lucru, partidul „frumos” și „bun” s-a prezentat ca singura protecție concretă și palpabilă pentru categoriile vulnerabile: pensionari, bugetari, comunități rurale fără prea multe opțiuni economice. În total, milioane de oameni. Toți acești oameni au văzut la început numai generozitate. Treptat însă, faptul că separația puterilor a fost precară de facto a început să se vadă în corupția sistemică, politizarea instituțiilor statului, subordonarea justiției intereselor de partid, clientelismul care a transformat statul român într-o rețea de redistribuire a resurselor publice către propriii susținători. Era previzibil că resentimentele față de aceste evoluții vor deveni dominante, reale și legitime. Corpul politic nu a neglijat faptul că fața sa frumoasă ar putea deveni o față urâtă, astfel că a avut grijă să producă și ceea ce va fi viitoarea sa față frumoasă.

Era, astfel, previzibil în noile condiții, mai ales după criza din 2008, că respectivul corp politic va fi perceput ca indiferent față de o globalizare care părea să lase în urmă oameni, față de o corectitudine politică importată care pare să ignore valorile și tradițiile locale. Pentru a gestiona aceste noi consecințe, o altă față era necesară și ea a existat în plan secund de la început, pregătită să facă față unor astfel de probleme. Dificultățile puteau veni de la o opoziție politică ce ar fi menținut practica intervenționist-redistributivă, dar care ar fi fost autentic interesată de eliminarea corupției și, astfel, de o separație reală a puterilor în practică. Sau, și mai rău, dar mult mai puțin probabilă, puteau veni de la o opoziție autentic liberală, care cu atât mai mult ar fi dorit o separație reală a puterilor în stat.

Aceste opoziții care ar fi dislocat din votanții corpului politic de care vorbim i s-a opus o altă față frumoasă a acestuia, corespunzătoare noilor circumstanțe interne și internaționale: negarea legitimității instituțiilor. Aceasta este însă urâțenia care se îmbracă în frumusețea falsă a ideologizării unor valori autentice: identitate, tradiție, suveranitate, rezistență față de elite. Sub această frumusețe, se propune, de fapt, deconstrucția a ceea ce este occidental autentic. Cred că această idee poate fi imediat mai bine înțeleasă dacă introducem în text magia explicativă din poezia „Descântec” a lui Cezar Baltag: „Vineri la Sumedru/ la-înnoptatul slab,/ albul trecea negru, negrul trecea alb”.

O față frumoasă și o față urâtă: strategii corpului politic în discuție sunt foarte inteligenți. La fel ca în managementul unui portofoliu financiar: un activ mai puțin riscant lucrează împreună cu un activ mai riscant, pentru ca portofoliul să-și conserve valoarea indiferent de condiții. Similar, corpul politic de care vorbim poate avea denumiri diferite, pentru a acoperi cu ele atât partea sa frumoasă, cât și partea urâtă. Condițiile concrete se pot schimba și este posibil ca în unele etape fața frumoasă să pară urâtă, iar fața urâtă să pară frumoasă. Numărul votanților captați de cele două fețe ar rămâne însă în mod stabil la un nivel relativ înalt. De exemplu, când „fața frumoasă” a corpului politic de care vorbim a fost privită de public ca „sistem”, adică o fața urâtă pentru o mare parte a votanților, acei votanți au văzut frumusețea în partidul „anti-sistem”, adică în noua față frumoasă a aceluiași corp politic.

În teoria mea, reformulată, același corp politic a fost întotdeauna la putere în perioadele bune, identificat mai ales prin numele ce arăta partea lui frumoasă în etapa respectivă. În fapt, același corp politic a fost întotdeauna la guvernare în timpuri bune. Ambele sale fețe au fost acolo, numai că cea urâtă a fost mereu în plan secund, ca aliat, dând feței frumoase sprijin parlamentar și spunând Occidentului ceea ce fața frumoasă nu putea spune dacă voia să rămână frumoasă. În acest fel, corpul politic de care vorbesc a realizat două lucruri: când partea sa „frumoasă și bună” a fost în opoziție pentru că economia era în recesiune, el stabilea ce putea face și ce nu putea face partidul „sanitar”; când partea ce părea bună cândva și-a pierdut din electorat, partea sa ce părea rea cândva a devenit partea bună.

Nu trebuie să fii inventiv pentru a aplica în practica politicii conceptul de „două fețe”. Sunt exemple în literatură, în mitologie, în folclor. Dorian Gray al lui Oscar Wilde își distribuie frumusețea și urâțenia în două entități distincte: Dorian rămâne frumos și tânăr, în timp ce degradarea sa morală este reflectată în portretul său, care îmbătrânește și se urâțește. Jekyll și Hyde ai lui Robert Louis Stevenson spun același lucru: doctorul Jekyll îi transferă trăsăturile imorale, utilizând o poțiune, lui Hyde, pe care nu-l mai poate stăpâni și este nevoit să se sinucidă. În teoria mea este invers, se sinucid doar cei ce guvernează pentru a repara monstruozitățile fiscale din perioadele bune. Teoria mea seamănă mai mult cu William Wilson al lui Edgar Allan Poe, care este urmărit în întreaga sa existență de o persoană identică ce îi reprezintă partea bună pe care el o respinge. Narcis din mitologia greacă face același lucru: își vede frumusețea doar în oglindirea din apă. În fine, închei intenționat cu Goliadkin al lui Dostoievski (Sosia), căruia un dublu al său îi confiscă treptat viața socială și respectabilitatea, în timp ce el se degradează. La fel se întâmplă cu „învățatul” lui Andersen (Umbra), care își pierde umbra, iar umbra capătă viață autonomă și prosperă, devenind respectabilă în societate, în timp ce omul pe care îl reflecta cândva sărăcește și este în cele din urmă executat la ordinul propriei sale umbre. Observați că Andersen nici nu dă un nume învățatului său, ceea ce este foarte semnificativ pentru ideea pe care o susțin.

Este imposibil ca elita politică a Simbiozei să nu fi văzut acest model ca soluție pentru a putea da guvernul exclusiv în perioadele bune ale economiei și pentru a-i lăsa pe alții să guverneze în perioadele proaste; în fond, reechilibrarea bugetului prin austeritatea promovată în perioadele proaste de partidele „sanitar” face bine partidului ce va guverna în perioadele bune.

Ceea ce pare în prezent a fi o micșorare a bazei de votanți a ceea ce ar putea fi acum fața urâtă a corpului politic de care vorbim este doar o creștere a bazei de votanți a celeilalte fețe a sa, cea care pare frumoasă. În conținutul său autentic, dincolo de fețele sale, corpul politic ce guvernează doar în perioadele bune este viu, este puternic și se simte bine. Cine nu înțelege asta se află într-o gravă eroare. În această poziție s-au aflat PNȚCD și PDL. Poate că atunci nu s-a putut altfel.

[1] Vezi articolul meu „Simbioza”, publicat în noiembrie 2015 pe luciancroitoru.ro.