Consilier guvernator, Cancelaria BNR
Un studiu publicat recent conține propuneri legate de un posibil sprijin financiar pentru România, ce se bazează pe ipoteze eronate. Totodată, el relevă, în mod paradoxal, serioase neînțelegeri din partea autorilor în privința distribuției competențelor între o serie de instituții europene, toate aceastea în contextul în care cercetarea a fost realizată cu cofinanțare din partea Uniunii Europene. Detalii în continuare.
Titlul opiniei face referire la o expresie idiomatică din limba engleză, ce înseamnă a greși în privința modului în care poți obține ceva[i]. Exact asta este impresia cu care am rămas după citirea studiului intitulat “2026 – Anul Marilor Dezechilibre pe Piața Muncii” (2025), elaborat de economiștii Radu Soviani și Laura Obreja-Brașoveanu, în privința propunerii acestora de acțiune pentru ca România să acceseze facilități de asistență financiară similare cu cele ale zonei euro, pentru a evita accentuarea dezechilibrului său bugetar. În fapt, vorba unui celebru dramaturg, aceste facilități sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire. Totodată, ne aflăm în prezența unei situații de luare a dorințelor drept realități: România, de una singură, nu poate să determine statele zonei euro/UE să înființeze astfel de noi facilități, mai ales în condițiile existenței unui mecanism de sprijin financiar dedicat special țărilor membre non-euro, se pare necunoscut autorilor studiului. Mecanismul respectiv a mai fost accesat de guvernul român în trecutul nu prea îndepărtat. După o scurtă prezentare a inițiativei propuse de cei doi autori, voi arăta care sunt slabiciunile acesteia.
De ce “copacul” este ales greșit?
Autorii pleacă de la realitatea că o parte însemnată a cheltuielilor bugetare ale României este reprezentată de costurile cu dobânzile la împrumuturi. Recurgând la o abordare comparativă, ei subliniează că Grecia înregistrează costuri mai reduse cu dobânzile decât România, asta în condițiile în care datoria raportată la PIB a primei țări este mult mai mare decât a celei de a doua. Explicația oferită de studiu, corectă de altfel, pentru această situație este că Grecia a apelat, pentru finanțarea datoriei publice, la ESM (European Stability Mechanism) sau la EFSF (European Financial Stability Facility)[ii], ceea ce a permis “finanțarea datoriei publice printr-un mecanism instituțional și lungirea termenelor de rambursare a datoriei scadente, în condiții avantajoase de dobândă”. În studiu se mai subliniază că cele doua entități amintite mai sus, “dețin, în prezent, aproximativ jumătate din datoria publică a Greciei, ambele la rate ale dobânzii foarte favorabile”.
Față de toate acestea, autorii, deși recunosc că Romania nu este parte a zonei euro, își exprimă convingerea că “există mecanisme de cooperare între Banca Naționala a României – Ministerul Finanțelor și Banca Centrală Europeană, astfel încât în virtutea unui traseu clar de aderare a României la zona euro…mecanisme similare pot fi accesate și pentru un stat non-euro, dar membru UE”. Avem de a face cu o părere fermă (asta înseamnă o convingere) a celor doi, care, din economia textului, rezultă că se dorește a fi una din propunerile cu greutate ale studiului. Propunerea respectivă, de natură să genereze așteptări neîntemeiate în rândul publicului, este însă departe de a fi corect fundamentată.
În primul rând, mecanismele avute în vedere nu există și, în prezent, nu există argumente convingătoare pentru a fi înființate.
În al doilea rând, cei doi autori, doctori în economie, nu realizează că Banca Centrală Europeană (BCE) nu are cum să negocieze cele propuse, întrucât nu are competențe în acest sens: BCE nu este instituția europeană care are cuvântul final în privința introducerii euro într-o țară și nici nu se poate angaja în privința accesării unor mecanisme interguvernamentale ce ar urma a fi create în afara dreptului european, după cum va fi explicat în această opinie.
Consiliul UE decide asupra posibilității introducerii euro într-un stat membru și nu BCE
Procesul de aderare a unui stat membru UE la zona euro este condus de reguli clare și implică mai multe etape, precum și participarea a numeroși actori. În cadrul procesului, BCE și Comisia Europeană întocmesc separat – cel puțin la fiecare doi ani sau la cererea țării interesate – rapoarte de convergență, care arată dacă o țară este pregatită pentru aderare, prin respectarea unor criterii specifice economice și legale. Rapoartele sunt înaintate Consiliului UE (în configurația ECOFIN[iii]), pentru analiză și eventuale decizii. Consiliul UE va decide că o țară poate adera la spațiul monedei unice europene, numai după ce: (1) a primit o propunere în acest sens de la Comisia Europeană; (2) a primit o recomandare de la statele membre ale zonei euro (3) a fost consultat Parlamentul European; (4) a avut loc o discutie în Consilul European. Decizia finală de aderare trebuie însă să fie aprobată de toate statele membre UE.[iv].
Fondurile de salvare ale zonei euro: EFSF și ESM
EFSF (European Financial Stability Facility) și ESM (European Stability Mechanism), denumite în limbaj jurnalistic fonduri “salvează-state”, sunt mecanisme de gestiune a crizei financiare ale zonei euro, create pe bază de înțelegeri interguvernamentale, sub formă de tratat internațional. Textele lor legale fondatoare nu au fost încorporate în dreptul UE.
EFSF a fost înființată în 2010 ca un mecanism temporar de asigurare a stabilității financiare în zona euro (dizolvarea sa a fost prevăzută pentru anul 2013), fiind incorporată sub forma unei societăți comerciale de drept luxemburghez. Facilitatea a acordat împrumuturi Greciei, Irlandei și Portugaliei, ce au fost finanțate prin emiterea de obligațiuni pe piețele financiare internaționale. Obligațiunile sunt garantate de țările fondatoare ale facilității, în funcție de o cheie de repartiție. EFSF a avut capacitatea de a emite obligațiuni până la suma de 440 de miliarde de euro. Facilitatea nu a mai acordat împrumuturi noi începând cu 1 iulie 2013, orice nouă cerere de asistență urmând a fi preluată de ESM. În prezent, EFSF nu mai efectuează decât operațiuni ce țin de închiderea ordonată a activității sale.
ESM, înființat în 2012, reprezintă mecanismul permanent al zonei euro de asigurare a stabilității financiare, ce acordă împrumuturi statelor sale membre ce au probleme, cu respectarea unor condiționalități. Entitatea nu este o instituție europeană, ea are statutul de instituție internațională multilaterală pentru împrumuturi, ceea ce îi conferă rangul de creditor preferențial (însă după FMI). ESM dispune de capital vărsat în valoare de 80,55 miliarde de euro și poate mobiliza capital exigibil (capital subscris, dar nevărsat) în valoare de 620 de miliarde de euro. Capacitatatea sa totală de împrumut este de 500 de miliarde de euro, iar cea disponibilă la ora actuală este de 432 de miliarde euro.
Actualul mecanism european de asistență financiară pentru statele membre non-euro nu este cunoscut autorilor?
În cazul în care nu ar putea fi utilizate mecanismele la care au facut referire, autorii studiului vin și cu un plan de rezervă: apelarea la un acord de tip preventiv[v] (nu stand-by) cu Fondul Monetar Internațional, “care ar permite acces la finanțare instituțională mai ieftină, în caz de dezechilibre structurale, cum vedem în prezent”. Ei nu uită însă să reitereze că recurgerea la mecanisme similare cu EFSM, ESM este însă fezabilă: “în opinia noastra este posibilă accesarea”.
Este stranie insistența referirilor la mecanisme similare celor ale zonei euro, ce iau dorințele drept realitate, fără a se pomeni câtuși de puțin de mecanismul actual de asistență financiară al UE pentru statele membre non-euro: Facilitatea pentru Balanța de Plăți.
BoPF și programele de asistență financiară a UE de care a beneficiat România
Facilitatea pentru Balanța de Plăți (Balance of Payments Facility – BoPF) este un mecanism de asistență financiară pe termen mediu pentru statele membre non-euro care au dificultăți în accesarea piețelor financiare internaționale. BoPF reprezintă un instrument de sprijin financiar al UE, mult mai vechi decât mecanismele de salvare financiară ale zonei euro (ESFS, ESM), create ca răspuns la criza datoriei țărilor din zona euro. Baza legală a facilității, înființată printr-un regulament al Consiliului UE, este constituită de art. 143 din Tratat.
Fondurile facilității sunt asigurate de Comisia Europeana care împrumută în numele UE pe piețele financiare internaționale, operațiunile fiind “back-to-back”, ceea ce înseamnă că fiecare tranzacție este legată de necesitățile de finanțare ale unei țări individuale. Obligațiunile sunt garantate de către bugetul UE. Dacă asistența financiară nu este rambursată de către țara beneficiară, răspunderea pentru aceasta revine în sarcina contribuabililor la bugetul UE, altfel spus statelor membre. Din acest motiv, suma împrumuturilor în curs care se poate acorda țărilor eligibile este supusă unei limite valorice de 50 de miliarde de euro. Accesul la facilitate este condiționat, fiind necesar ca țara beneficiară să implementeze un program de ajustări economice și financiare. Sprijinul financiar poate fi acordat la pachet cu finanțarea FMI și a altor instituții, așa cum a fost cazul ultimelor trei țări care au accesat facilitatea (Ungaria, Letonia, România).
România a beneficiat până în prezent de trei programe de asistență din partea BOPF, dar ultimele două dintre acestea nu au fost activate. Primul program de asistență (2009 – 2011), in valoare de 5 miliarde de euro, s-a realizat prin debursări periodice de fonduri, în cinci tranșe[vi]. Celelalte două programe, cu caracter preventiv, s-au încheiat în martie 2013 și septembrie 2015.
Concluzii
Propunerea autorilor studiului ca BNR și Ministerul de Finanțe să negocieze cu BCE condițiile aderării la euro pentru a putea avea acces la asistența financiară a unor fonduri similare cu cele ale zonei euro (EFSF, ESM) reprezintă o idee ce sună bine, dar aceasta e nerealistă. Pur și simplu, BCE nu are competențele legale necesare pentru a-și asuma astfel de angajamente, iar mecanismele similare EFSF, ESM pe care autorii le-ar dori activate nu există. Astfel de mecanisme ar trebui create în afara dreptului UE, prin tratat internațional, între state(le) UE, fapt ce face ca propunerea să nu aiba tracțiune, în situația în care există deja o facilitate UE dedicată sprijinului financiar pentru țările membre non-euro (BoPF), se pare necunoscută autorilor[vii]. Chiar și în ipoteza prea puțin probabilă a înființării mecanismelor sugerate, procesul de negociere între țări și apoi de ratificare a tratatului internațional de către parlamentele naționale ar dura luni (sau chiar ani) de zile. Pentru a răspunde scopului pentru care au fost create, astfel de entități ar trebui să poată acorda asistență rapid pentru a restabili stabilitatea financiară a statelor. Până la urmă, ce reținem din citirea studiului este că autorii au probleme de înțelegere a modului de funcționare a instituțiilor europene/a mecanismelor europene de sprijin financiar și că hârtia suportă orice. Totodată, se pune și întrebarea dacă există sau nu un control științific al Uniunii Europene pentru studiile pe care le cofinanțează?
[i] Expresia își are originea în experiența vânătorilor americani din secolul XIX, când câinii fugăreau câte un raton până urca într-un copac la care continuau să latre greșit, deși vânatul trecuse între timp în altul.
[ii] O mica nuanță: Grecia a apelat, întradevar, la aceste mecanisme de sprijin financiar, dar ar trebui subliniat că ele au fost create exact cu scopul de a salva această țară, alături de Portugalia și Irlanda, de la grave probleme financiare.
[iii] Consiliul UE, care reprezintă statele membre ale UE, poate lua mai multe forme (configurații). Una din acestea este ECOFIN, ce reunește miniștrii economiei și finanțelor din statele membre.
[iv] Toate aceste informații pot fi găsite, la un clic distanță, pe pagina web a Comisiei Europene dedicată aderării la euro.
[v] Apelarea la un acord de tip preventiv (autorii nu indică ce instrument financiar al FMI au în vedere, din mai multe tipuri existente – sic!) nu ține de simpla dorință a cuiva, ci de îndeplinirea unor criterii de eligibilitate de către țara respectivă.
[vi] Asistența BoPF din cadrul primului program a fost însoțită de sprijin financiar și din partea altor instituții, după cum urmează: FMI (12,95 miliarde de euro), Banca Mondială (1 miliard de euro) și BEI și BERD (1 miliard de euro cumulat). În total, fondurile primite de România sub formă de asistență financiară multilaterală au fost de circa 20 de miliarde de euro.
[vii] În afară de EFSF, ESM și BoPF mai există și Mecanismul European pentru Stabilizare Financiară (EFSM). Acest mecanism, cu fonduri disponibile în valoare de 60 de miliarde de euro, este similar, în multe privințe, cu cel al BoPF, fiind susținut de bugetul UE. EFSM este bazat pe art. 122 din Tratatul UE care prevede că dacă un stat UE se află în dificultate, din cauza unor dezastre naturale sau a unor motive excepționale în afara controlului statului respectiv, Consiliul European, la propunerea Comisiei poate acorda asistență financiară. EFSM a fost folosit pentru acordarea de împrumuturi Greciei, Portugaliei și Irlandei. Cu toate acestea, pe viitor, statele din zona euro cu probleme financiare serioase, se vor adresa ESM.
| Știri BVB