Dincolo de front: cele două ecosisteme strategice ale războiului din Ucraina/Cine și cum susține Rusia și Ucraina într-un război de uzură (Corneliu PIVARIU)

• „Capabilitățile militare câștigă bătălii; ecosistemele strategice decid războaiele.”

• Autor:  Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic. 

*  Introducere. Războiul nu mai poate fi analizat numai bilateral

În ultimele decenii, evaluarea puterii militare a unui stat s-a concentrat aproape exclusiv asupra dimensiunii forțelor armate: efective, armamente, nivel de instruire, tehnologie, bugete și capacitatea de mobilizare. Războiul din Ucraina demonstrează însă că această abordare a devenit insuficientă. Nici una dintre cele două părți nu își mai poate susține singură un conflict convențional de mare intensitate și de lungă durată. Capacitatea de a continua lupta depinde tot mai puțin exclusiv de resursele naționale și tot mai mult de existența unui ansamblu extern de sprijin economic, industrial, tehnologic, financiar, militar și politic.

În acest context, războiul din Ucraina nu mai poate fi interpretat doar ca o confruntare dintre Rusia și Ucraina. El reprezintă competiția dintre două ecosisteme strategice distincte, fiecare construit în jurul unui actor principal și alimentat de parteneri care îndeplinesc funcții diferite, dar complementare. De o parte, Ucraina beneficiază de sprijinul unei coaliții occidentale instituționalizate, în cadrul căreia Statele Unite furnizează capabilitățile militare și informaționale esențiale, iar Uniunea Europeană asigură, într-o măsură tot mai mare, susținerea economică, financiară și industrială. De cealaltă parte, Rusia este sprijinită de un sistem mai puțin formalizat, dar funcțional, în care China contribuie decisiv la reziliența economică și tehnologică, Coreea de Nord compensează deficitul de muniții și efective, iar Iranul furnizează experiență și tehnologii în domeniul dronelor și al războiului asimetric.

Această perspectivă schimbă însăși întrebarea de cercetare. Problema nu mai este cine a furnizat mai multe arme, mai mulți bani sau mai multe sancțiuni, ci care dintre cele două ecosisteme este capabil să transforme resursele disponibile într-o putere militară sustenabilă și într-o capacitate superioară de adaptare la un război de uzură. Într-un asemenea conflict, victoria nu depinde doar de performanța armatelor de pe front, ci și de eficiența rețelelor care le alimentează, le regenerează și le permit să învețe continuu din experiența de luptă.

Pornind de la această premisă, articolul își propune să compare cele două modele de susținere strategică, să identifice funcțiile îndeplinite de principalii actori implicați și să evalueze avantajele, limitele și perspectivele fiecărui ecosistem. Dincolo de analiza războiului din Ucraina, studiul urmărește să evidențieze o transformare mai profundă a artei războiului în secolul XXI: competiția strategică se desfășoară din ce în ce mai puțin între state izolate și din ce în ce mai mult între ecosisteme capabile să genereze, să susțină și să regenereze puterea militară pe termen lung.

Scopul acestui studiu nu este de a prognoza deznodământul conflictului ruso-ucrainean. Evoluția războiului va depinde de numeroși factori militari, politici, economici și umani, imposibil de anticipat în totalitate. Obiectivul analizei este limitat la examinarea comparativă a celor două ecosisteme strategice constituite în jurul Rusiei și Ucrainei, a dinamicii lor și a capacității fiecăruia de a susține, pe termen lung, efortul de război.

• Două ecosisteme, nu două alianțe simetrice

Războiul din Ucraina este prezentat frecvent ca o confruntare între două alianțe: Rusia și partenerii săi, respectiv Ucraina și Occidentul. O asemenea reprezentare este însă simplificatoare și ascunde diferențe structurale importante. În realitate, cele două sisteme de susținere externă nu sunt nici organizate după aceleași principii, nici motivate de aceleași interese și nici nu funcționează prin mecanisme similare.

În sensul prezentului studiu, ecosistemul strategic reprezintă ansamblul statelor, instituțiilor, industriilor, infrastructurilor, mecanismelor financiare și relațiilor politice care contribuie, direct sau indirect, la menținerea și regenerarea capacității unui stat de a desfășura un conflict militar pe termen lung. Spre deosebire de o alianță militară, bazată pe tratate și obligații reciproce de apărare, un ecosistem strategic poate include atât parteneriate oficiale, cât și relații economice, industriale, tehnologice sau logistice care, fără a presupune angajamente militare explicite, influențează decisiv capacitatea de continuare a războiului.

Din această perspectivă, cele două tabere aflate în conflict sunt susținute de ecosisteme profund diferite. Ucraina beneficiază de sprijinul unei coaliții occidentale instituționalizate, construită în jurul NATO, Uniunii Europene și Grupului G7. Acest ecosistem funcționează pe baza unor mecanisme transparente de consultare și decizie, a unor programe oficiale de asistență militară și financiară, precum și a unei coordonări politice permanente între aliați. Deși există diferențe de ritm și priorități între statele participante, obiectivul strategic general este comun: menținerea independenței și capacității de apărare a Ucrainei.

În schimb, ecosistemul care susține Federația Rusă are o configurație diferită. El nu este construit pe baza unei alianțe militare comparabile cu NATO și nici nu dispune de mecanisme instituționale integrate de planificare și comandă. Relațiile dintre principalii săi participanți sunt predominant bilaterale, motivate de interese specifice și caracterizate de grade diferite de implicare. China urmărește în primul rând obiective strategice globale și evită asumarea statutului de cobeligerant; Coreea de Nord caută beneficii economice, tehnologice și de securitate; Iranul valorifică oportunitatea de a-și consolida cooperarea militară și de a valida în luptă propriile concepte operaționale. Cu toate acestea, efectul cumulativ al acestor contribuții generează un sistem funcțional de susținere a efortului de război al Rusiei.

O diferență esențială între cele două ecosisteme constă în natura contribuțiilor. În cazul Ucrainei predomină transferul de capabilități militare, sprijinul financiar și asistența instituțională, asumate public și reglementate prin acorduri oficiale. În cazul Rusiei predomină complementaritatea economică, industrială și tehnologică, transferurile de produse cu dublă utilizare, furnizarea de muniții și componente, precum și schimbul de experiență operațională, activități desfășurate adesea într-un cadru mai puțin transparent și negate, cel puțin parțial, la nivel politic.

Această diferență nu exprimă superioritatea unui model asupra celuilalt. Ea reflectă existența a două modalități distincte de susținere strategică, adaptate caracteristicilor politice, economice și instituționale ale actorilor implicați. Tocmai de aceea, evaluarea lor nu poate fi redusă la valoarea financiară a ajutorului acordat sau la numărul sistemelor de armament livrate. Criteriul relevant devine capacitatea fiecărui ecosistem de a genera resurse, de a compensa pierderile, de a integra lecțiile învățate și de a susține efortul militar pe termen lung.

În războaiele majore ale secolului XXI, puterea militară a unui stat trebuie evaluată pe două niveluri: capacitatea proprie și capacitatea ecosistemului strategic care îl susține.

ECOSISTEMUL CARE SUSȚINE FEDERAȚIA RUSĂ

China – reziliență economică, industrială și tehnologică

Dintre toți partenerii externi ai Federației Ruse, China ocupă o poziție aparte prin natura și amploarea contribuției sale. Spre deosebire de Coreea de Nord sau Iran, Beijingul nu și-a asumat oficial rolul de furnizor de armament pentru Rusia și continuă să afirme că promovează o soluționare politică a conflictului. În același timp însă, evoluțiile din ultimii ani arată că relația ruso-chineză a depășit cu mult nivelul unei simple cooperări economice, transformându-se într-un factor esențial al rezilienței strategice a Federației Ruse.

Principalul avantaj oferit de China nu constă în livrarea unor sisteme complete de armament, ci în capacitatea sa de a susține funcționarea și adaptarea bazei industriale ruse. Electronica, mașinile-unelte, componentele optoelectronice, senzorii, echipamentele pentru industria de apărare, produsele cu dublă utilizare[1] și accesul la cea mai mare piață industrială a lumii au permis Rusiei să reducă efectele izolării economice occidentale și să-și mențină ritmul producției militare. Într-un război de uzură, această contribuție este, din punct de vedere strategic, la fel de importantă ca furnizarea directă de armament.

În paralel, cooperarea tehnologică pare să fi intrat într-o nouă etapă. Informațiile apărute în vara anului 2026 privind existența unor forumuri bilaterale dedicate cooperării militaro-tehnice[2] sugerează că relația evoluează de la schimburi comerciale și proiecte punctuale către un proces mai complex de coordonare în domeniul cercetării, instruirii și dezvoltării unor capabilități viitoare. Chiar dacă multe dintre proiectele prezentate nu pot fi considerate încă sisteme operaționale, simpla existență a unor mecanisme instituționalizate de cooperare indică o maturizare a relației strategice dintre cele două state.

Un element deosebit de important îl reprezintă schimbul de avantaje dintre cele două părți. Rusia oferă Chinei ceea ce aceasta nu poate obține prin exerciții militare sau simulări informatice[3]: experiența directă a unui conflict convențional de mare intensitate, desfășurat împotriva unui adversar sprijinit de cele mai avansate tehnologii occidentale. Datele privind performanțele armamentului, eficiența războiului electronic, adaptarea dronelor, vulnerabilitățile comunicațiilor prin satelit și evoluția tacticilor moderne constituie o resursă de o valoare excepțională pentru cercetarea militară chineză.

La rândul său, China pune la dispoziția Rusiei ceea ce aceasta nu mai poate genera singură în condițiile sancțiunilor occidentale: capacitate industrială, acces la tehnologii, flexibilitate comercială și posibilitatea integrării rapide a lecțiilor rezultate din experiența de pe front în noi produse și soluții tehnice. În acest sens, relația dintre cele două state depășește modelul clasic furnizor-beneficiar și tinde să devină un mecanism de învățare reciprocă, în care experiența operațională și capacitatea industrială se completează reciproc.

Această complementaritate nu trebuie însă confundată cu existența unei alianțe militare propriu-zise. Beijingul și Moscova urmăresc obiective strategice convergente în raport cu limitarea influenței occidentale, dar interesele lor naționale nu sunt identice. China continuă să depindă într-o măsură mult mai mare de comerțul global, manifestă o prudență sporită față de sancțiunile secundare și evită asumarea unor angajamente care ar putea transforma conflictul din Ucraina într-o confruntare directă cu Occidentul. În același timp, Rusia își păstrează autonomia decizională în domeniul militar și nuclear și acceptă un nivel de risc strategic semnificativ mai ridicat decât partenerul său asiatic.

Prin urmare, contribuția Chinei trebuie evaluată nu prin prisma numărului de arme livrate, ci prin efectul sistemic pe care îl produce asupra capacității Federației Ruse de a continua războiul. Beijingul nu furnizează doar resurse materiale, ci contribuie la menținerea funcționalității ecosistemului strategic care susține efortul militar rus. Din această perspectivă, China reprezintă principalul pilon al rezilienței economice, industriale și tehnologice a Rusiei.

Din perspectiva intereselor strategice ale Chinei, sprijinul acordat Federației Ruse depășește dimensiunea relației bilaterale. Beijingul urmărește, în primul rând, prevenirea unei înfrângeri strategice a Rusiei, care ar modifica profund echilibrul de putere în Eurasia și ar permite Statelor Unite și aliaților lor să își concentreze într-o măsură mult mai mare resursele asupra regiunii Indo-Pacific. În același timp, conflictul din Ucraina oferă Chinei posibilitatea de a observa și analiza în condiții reale modul de funcționare al armamentului occidental, eficiența sancțiunilor economice, reziliența bazelor industriale de apărare și capacitatea Occidentului de a susține un război convențional de lungă durată. Nu în ultimul rând, prelungirea conflictului contribuie la menținerea atenției strategice a Statelor Unite asupra teatrului european, reducând presiunea directă asupra principalelor obiective geopolitice ale Beijingului din regiunea Indo-Pacific. Din această perspectivă, sprijinul acordat Rusiei trebuie interpretat ca parte a unei strategii globale de conservare a unui echilibru internațional favorabil intereselor pe termen lung ale Chinei, și nu exclusiv ca expresie a parteneriatului bilateral dintre cele două state.

Coreea de Nord – muniții, rachete și efective

Dacă rolul Chinei este acela de a susține reziliența economică și industrială a Federației Ruse, contribuția Coreei de Nord se concentrează asupra dimensiunii strict militare a conflictului. Începând cu a doua jumătate a anului 2023 și accelerând pe parcursul anilor următori, Phenianul a devenit principalul furnizor extern de muniții convenționale pentru Rusia[4], completând ulterior acest sprijin prin livrări de rachete balistice și, potrivit numeroaselor evaluări occidentale și sud-coreene, prin trimiterea de efective militare[5] destinate în special activităților de sprijin și unor misiuni operative limitate.

Această contribuție răspunde uneia dintre principalele provocări generate de războiul de uzură: consumul extraordinar de muniții. Conflictul din Ucraina a demonstrat că intensitatea focului de artilerie și frecvența atacurilor cu rachete depășesc capacitatea de producție existentă chiar și a unor state cu baze industriale dezvoltate. În aceste condiții, disponibilitatea Coreei de Nord de a transfera stocuri importante de muniții compatibile cu tehnica sovietică aflată încă în dotarea armatei ruse a reprezentat un avantaj operațional semnificativ.

Pe lângă muniții, Coreea de Nord a furnizat și sisteme de rachete, oferind Rusiei posibilitatea de a diversifica mijloacele de lovire și, în același timp, de a conserva o parte din propriile stocuri strategice. Pentru Phenian, această cooperare reprezintă o oportunitate rară de a valida în condiții reale performanțele propriilor sisteme de armament, de a obține informații privind comportamentul acestora în luptă și de a accelera dezvoltarea viitoarelor generații de rachete și muniții.

Un element nou, care diferențiază sprijinul nord-coreean de cel oferit de ceilalți parteneri ai Rusiei, îl constituie implicarea directă a resursei umane. Chiar dacă amploarea exactă a participării militarilor nord-coreeni rămâne dificil de evaluat, existența unor contingente desfășurate în sprijinul Federației Ruse marchează o trecere de la cooperarea exclusiv materială la o formă limitată de participare operațională. Din punct de vedere politic, Phenianul își asumă un nivel de risc considerabil mai ridicat decât Beijingul, care continuă să evite orice asociere directă cu operațiile militare ruse.

Motivațiile Coreei de Nord depășesc însă dimensiunea strict militară. Regimul de la Phenian urmărește consolidarea propriei securități prin aprofundarea relațiilor cu Moscova, accesul la resurse energetice și alimentare, precum și obținerea unor beneficii tehnologice în domenii de interes strategic, inclusiv în programele spațiale, nucleare și de dezvoltare a vectorilor balistici. Din această perspectivă, cooperarea militară face parte dintr-un schimb mai amplu de avantaje reciproce, în care fiecare parte încearcă să valorifice vulnerabilitățile celeilalte.

Cu toate acestea, contribuția Coreei de Nord prezintă și limite evidente. Economia nord-coreeană nu dispune de capacitatea industrială a Chinei și nici de resursele financiare necesare pentru susținerea pe termen nelimitat a unui conflict de asemenea amploare. Calitatea unei părți a munițiilor și echipamentelor livrate a fost contestată în mai multe evaluări occidentale, iar dependența Phenianului de propriile stocuri strategice reduce posibilitatea unei creșteri nelimitate a sprijinului acordat Rusiei.

Din perspectiva ecosistemului strategic analizat în prezentul studiu, rolul Coreei de Nord nu constă în menținerea funcționării economiei de război ruse, ci în alimentarea ritmului operațional al forțelor armate. Dacă China contribuie în primul rând la regenerarea capacității industriale și tehnologice a Federației Ruse, Coreea de Nord contribuie la susținerea consumului militar zilnic, compensând parțial pierderile de muniții, rachete și, într-o anumită măsură, de resursă umană.

Iran – drone, producție și doctrina saturării

Dacă sprijinul Chinei urmărește consolidarea bazei economice și tehnologice a Rusiei, iar cel al Coreei de Nord compensează consumul ridicat de muniții și rachete, contribuția Iranului se concentrează asupra inovării războiului asimetric. Importanța sa nu poate fi evaluată exclusiv prin numărul sistemelor livrate, ci mai ales prin influența exercitată asupra modului în care Federația Rusă utilizează noile tehnologii în conflictul din Ucraina.

Primele livrări de drone iraniene au reprezentat, în 2022 și 2023, o soluție rapidă pentru completarea deficitului de mijloace de lovire cu rază lungă. Ulterior însă, valoarea cooperării a depășit simplul transfer de echipamente. Rusia a dezvoltat capacități proprii de producție, a modificat configurația platformelor inițiale și le-a integrat într-un sistem operațional adaptat propriilor cerințe[6]. În consecință, rolul Iranului a evoluat treptat de la furnizor de tehnologie la partener în dezvoltarea unui nou model de utilizare a dronelor în războiul convențional.

Acest model se bazează pe un principiu relativ simplu: utilizarea unui număr foarte mare de platforme cu cost redus pentru a suprasolicita sistemele de apărare antiaeriană ale adversarului. În locul unor lovituri izolate, executate cu muniții foarte scumpe și sofisticate, sunt lansate atacuri succesive, combinate și distribuite, menite să oblige adversarul să consume interceptori mult mai costisitori decât țintele angajate. În acest mod, eficiența nu mai rezultă exclusiv din performanțele tehnice ale fiecărei drone, ci din raportul dintre costul atacului și costul apărării.

Din această perspectivă, Iranul nu a furnizat doar o categorie de armament, ci a contribuit la validarea unei doctrine operaționale care începe să influențeze modul de desfășurare a conflictelor moderne. Integrarea dronelor cu rachetele de croazieră, cu mijloacele de război electronic și cu operațiile de recunoaștere transformă atacul aerian într-un proces continuu de uzură a apărării adverse. Rusia a adaptat acest concept la propriile posibilități industriale, crescând constant ritmul producției și al utilizării platformelor fără pilot.

Cooperarea dintre Moscova și Teheran produce avantaje reciproce. Rusia beneficiază de experiența acumulată de Iran în dezvoltarea unor capabilități militare sub presiunea sancțiunilor internaționale, precum și de accesul la soluții tehnologice relativ ieftine și rapid reproductibile. În schimb, Iranul obține acces la informații rezultate din cel mai intens conflict convențional desfășurat în Europa după cel de-Al Doilea Război Mondial, putând evalua performanțele propriilor sisteme în condiții reale și identifica direcțiile de perfecționare.

Există însă și limite evidente ale acestei cooperări. Resursele economice și industriale ale Iranului sunt incomparabil mai reduse decât cele ale Chinei, iar propriile sale priorități de securitate, accentuate de confruntarea cu Israelul și de tensiunile regionale, pot limita capacitatea de a susține pe termen lung transferuri importante către Rusia. În plus, pe măsură ce industria rusă preia și adaptează tehnologiile inițiale, dependența Moscovei de livrările directe din Iran tinde să se diminueze.

În cadrul ecosistemului strategic analizat în acest studiu, rolul Iranului trebuie înțeles, așadar, într-o perspectivă mai largă decât cea a furnizării de drone. Contribuția sa principală constă în accelerarea procesului de inovare operațională și în demonstrarea faptului că tehnologiile relativ accesibile, produse în cantități mari și integrate într-o doctrină coerentă, pot modifica raportul dintre costul atacului și cel al apărării. Această lecție depășește conflictul din Ucraina și va influența, foarte probabil, evoluția războiului convențional în următorul deceniu.

Concluzie intermediară – ecosistemul strategic care susține Federația Rusă

Analiza contribuțiilor Chinei, Coreei de Nord și Iranului evidențiază faptul că sprijinul extern acordat Federației Ruse nu reprezintă o simplă însumare de ajutoare militare, economice sau tehnologice. În realitate, acesta funcționează ca un ecosistem strategic în care fiecare participant îndeplinește o funcție distinctă și complementară.

China constituie fundamentul economic, industrial și tehnologic al acestui ecosistem, contribuind la menținerea capacității Rusiei de a produce, adapta și regenera resursele necesare unui conflict de lungă durată. Coreea de Nord acoperă în principal dimensiunea consumului operațional, furnizând muniții, rachete și, într-o anumită măsură, resursă umană, compensând astfel uzura inevitabilă produsă de războiul de intensitate ridicată. Iranul completează sistemul prin transferul unor tehnologii și concepte operaționale care au accelerat adaptarea Rusiei în domeniul dronelor, al atacurilor de saturare și al războiului asimetric.

Rezultă astfel că eficiența ecosistemului nu derivă din existența unei alianțe militare formalizate, comparabile cu NATO, ci din specializarea funcțională a participanților săi. Fiecare actor contribuie într-un domeniu în care dispune de avantaje comparative, iar efectul cumulativ este superior simplei însumări a contribuțiilor individuale. Complementaritatea înlocuiește integrarea instituțională, iar convergența intereselor strategice compensează lipsa unor obligații formale de apărare reciprocă.

Această arhitectură explică, în bună măsură, capacitatea Federației Ruse de a continua un conflict de uzură în pofida sancțiunilor economice fără precedent și a izolării politice promovate de Occident. În același timp, ea evidențiază și limitele acestui model. Asimetria dintre participanți, dependența crescândă a Moscovei față de Beijing, obiectivele strategice diferite ale fiecărui partener și lipsa unor mecanisme instituționale integrate fac ca acest ecosistem să fie mai flexibil, dar și mai vulnerabil la schimbările de interes ale actorilor care îl compun.

În ansamblu, ecosistemul strategic al Rusiei poate fi caracterizat printr-o specializare funcțională ridicată, în care fiecare participant acoperă o dimensiune critică a efortului de război. Această constatare constituie punctul de plecare pentru analiza ecosistemului care susține Ucraina și permite o comparație între două modele distincte de generare și susținere a puterii militare.

ECOSISTEMUL CARE SUSȚINE UCRAINA

Statele Unite – capabilități de vârf și superioritate informațională

În cadrul ecosistemului strategic care susține Ucraina, Statele Unite ocupă o poziție distinctă, diferită de cea a oricărui alt partener occidental. Contribuția americană nu poate fi evaluată exclusiv prin valoarea financiară a ajutorului militar sau prin numărul sistemelor de armament livrate. Rolul esențial al Washingtonului constă în furnizarea acelor capabilități pe care niciun alt aliat nu le poate asigura, cel puțin în aceeași măsură: superioritate informațională, integrarea operațională a sistemelor de armament, avertizare strategică, intelligence, supraveghere, recunoaștere și capacitatea de coordonare a unui sprijin militar multinațional de o complexitate fără precedent.

Încă din primele faze ale conflictului, sprijinul american a depășit dimensiunea materială a livrărilor de armament. Schimbul permanent de informații, monitorizarea câmpului de luptă prin mijloace spațiale, aeriene și electronice, precum și integrarea acestora în procesul decizional ucrainean au contribuit la creșterea eficienței operaționale într-o măsură dificil de cuantificat, dar unanim recunoscută de specialiști[7]. În numeroase situații, avantajul informațional a permis Ucrainei să compenseze inferioritatea numerică și să utilizeze mult mai eficient resursele disponibile.

Pe lângă această dimensiune informațională, Statele Unite au furnizat Ucrainei sisteme de armament cu un nivel tehnologic dificil de substituit[8]: apărare antiaeriană și antirachetă, muniții de precizie, sisteme cu bătaie mare și mijloace complexe de comandă și control. Importanța acestor capabilități nu rezidă doar în performanțele lor individuale, ci și în efectul multiplicator pe care îl exercită asupra întregului sistem de apărare ucrainean. Ele sporesc eficiența altor categorii de armament și permit integrarea într-o arhitectură operațională coerentă.

O altă contribuție esențială a Statelor Unite constă în capacitatea de coordonare strategică a întregului sprijin occidental. În jurul Washingtonului s-au constituit principalele mecanisme de consultare privind livrările de armament, standardizarea echipamentelor, instruirea personalului și sincronizarea asistenței oferite de numeroșii parteneri internaționali. În acest sens, Statele Unite nu reprezintă doar principalul furnizor de capabilități militare, ci și principalul integrator al ecosistemului occidental.

Totuși, modelul american prezintă și vulnerabilități. Într-un sistem democratic, amploarea și ritmul sprijinului extern sunt influențate inevitabil de dezbaterea politică internă, de constrângerile bugetare și de schimbările de administrație. Spre deosebire de actorii autoritari care susțin Federația Rusă, administrația americană trebuie să obțină sprijin politic și parlamentar pentru programele de asistență, ceea ce poate introduce perioade de incertitudine și întârzieri în procesul decizional. Această caracteristică reprezintă atât o vulnerabilitate operațională, cât și expresia funcționării unui sistem democratic.

Din perspectiva prezentului studiu, contribuția Statelor Unite poate fi sintetizată printr-o funcție strategică distinctă: furnizarea superiorității tehnologice și informaționale necesare menținerii avantajului calitativ al Ucrainei. Dacă China constituie principalul garant al regenerării economice și industriale a Federației Ruse, Statele Unite reprezintă principalul furnizor al superiorității operaționale și informaționale de care beneficiază Ucraina[9]. În jurul acestor două funcții gravitează, în mod diferit, celelalte componente ale celor două ecosisteme strategice.

Uniunea Europeană – finanțare, industrie și continuitatea statului ucrainean

Dacă Statele Unite reprezintă principalul furnizor al capabilităților militare de înaltă tehnologie și al superiorității informaționale, Uniunea Europeană constituie principalul pilon al susținerii economice, financiare și instituționale a Ucrainei[10]. Rolul său depășește cu mult dimensiunea tradițională a asistenței economice, contribuind la menținerea funcționării statului ucrainean în condițiile unui conflict de mare intensitate și la dezvoltarea unei capacități proprii de regenerare militară.

Încă din primele luni ale războiului, instituțiile europene și statele membre au mobilizat resurse financiare fără precedent pentru sprijinirea economiei ucrainene, asigurarea funcționării administrației publice, menținerea serviciilor esențiale și stabilizarea sistemului financiar. Aceste măsuri au permis autorităților de la Kiev să concentreze o parte semnificativă a resurselor naționale asupra efortului militar, fără riscul colapsului instituțional sau economic. În acest sens, contribuția Uniunii Europene trebuie evaluată nu doar prin valoarea fondurilor alocate, ci și prin efectul lor asupra rezilienței generale a statului ucrainean.

În paralel, rolul Uniunii Europene în domeniul apărării a cunoscut o transformare semnificativă. Dacă în primii ani ai conflictului accentul a fost pus pe transferul de echipamente existente și pe finanțarea achizițiilor de armament, ulterior obiectivul s-a extins către dezvoltarea capacităților industriale europene și ucrainene. Creșterea producției de muniții, investițiile în industria de apărare, programele comune de achiziții și integrarea progresivă a industriei ucrainene în lanțurile europene de producție reflectă trecerea de la o logică a sprijinului de urgență la una orientată spre sustenabilitate pe termen lung.

Uniunea Europeană îndeplinește, de asemenea, un rol esențial în domeniul instruirii personalului militar, al asistenței tehnice, al sprijinului logistic și al coordonării unor programe complexe de reconstrucție și modernizare. Aceste activități completează contribuțiile militare ale statelor membre și creează premisele unei apropieri progresive între sistemele de apărare europene și cele ucrainene. În acest fel, sprijinul european nu urmărește doar satisfacerea unor necesități imediate, ci și pregătirea Ucrainei pentru integrarea într-un spațiu european de securitate și apărare aflat el însuși într-un proces accelerat de transformare.

Comparativ cu modelul de sprijin oferit Federației Ruse de către China, există atât asemănări, cât și diferențe fundamentale. Ambele contribuții urmăresc consolidarea rezilienței actorului susținut și dezvoltarea bazei sale industriale. Diferența constă în natura relației. În cazul Chinei, cooperarea este predominant bilaterală, flexibilă și orientată spre evitarea expunerii politice directe. În cazul Uniunii Europene, sprijinul este transparent, instituționalizat și fundamentat pe mecanisme juridice și financiare comune, asumate public de statele membre.

Modelul european prezintă însă și propriile limite. Procesul decizional presupune obținerea consensului între numeroși actori politici, ceea ce poate întârzia adoptarea unor măsuri urgente. În plus, diferențele dintre capacitățile industriale ale statelor membre, constrângerile bugetare și diversitatea intereselor naționale influențează ritmul implementării unor programe comune. Cu toate acestea, experiența războiului din Ucraina a demonstrat o capacitate de adaptare și o accelerare fără precedent a politicilor europene în domeniul securității și apărării.

Din perspectiva prezentului studiu, funcția strategică a Uniunii Europene poate fi definită prin trei componente inseparabile: asigurarea continuității funcționării statului ucrainean, consolidarea rezilienței sale economice și instituționale și dezvoltarea unei baze industriale capabile să susțină pe termen lung efortul militar. În acest sens, Uniunea Europeană nu reprezintă doar principalul finanțator al Ucrainei, ci și principalul garant al sustenabilității strategice a rezistenței sale.

Coaliția de Voință – flexibilitatea ecosistemului strategic occidental

Pe lângă contribuțiile Statelor Unite și ale Uniunii Europene, ecosistemul strategic care susține Ucraina s-a consolidat prin apariția unor mecanisme flexibile de cooperare între statele dispuse să acționeze rapid și coordonat. Cel mai reprezentativ exemplu îl constituie Coaliția de Voință[11] (Coalition of the Willing), lansată în anul 2025 și dezvoltată ulterior ca un cadru politic și militar complementar structurilor existente ale NATO și Uniunii Europene.

Importanța acestei inițiative nu rezidă atât în volumul resurselor pe care le mobilizează, cât în capacitatea sa de a accelera procesul decizional și de a reuni state cu un nivel ridicat de convergență strategică. În condițiile în care NATO și Uniunea Europeană funcționează pe baza unor mecanisme instituționale complexe, care presupun consultări și obținerea consensului, Coaliția de Voință oferă posibilitatea constituirii rapide a unor grupuri de state dispuse să își asume inițiative concrete în sprijinul Ucrainei.

Din această perspectivă, Coaliția de Voință nu trebuie interpretată ca o alternativă la NATO sau la Uniunea Europeană și nici ca o structură militară autonomă. Ea reprezintă un mecanism de adaptare al ecosistemului strategic occidental, creat pentru a răspunde mai eficient unor situații în care ritmul evoluțiilor de pe câmpul de luptă impune decizii rapide și o coordonare politică flexibilă. În acest sens, ea completează arhitectura instituțională existentă, fără a o substitui.

Totodată, această inițiativă reflectă un proces mai amplu de transformare a cooperării occidentale în domeniul securității. Dacă în trecut solidaritatea dintre aliați se manifesta aproape exclusiv prin intermediul organizațiilor internaționale consacrate, experiența războiului din Ucraina demonstrează că ecosistemele strategice moderne dezvoltă și mecanisme suplimentare, capabile să completeze structurile tradiționale atunci când circumstanțele o impun.

Un argument suplimentar în favoarea maturizării acestui mecanism îl constituie reuniunea la nivel înalt a Coaliției de Voință, desfășurată la Paris la 13 iulie 2026[12]. Dincolo de reafirmarea sprijinului politic pentru Ucraina, participanții au convenit asupra unui set de măsuri concrete privind consolidarea apărării aeriene și antirachetă europene, dezvoltarea cooperării industriale în domeniul apărării, intensificarea sprijinului militar pentru Ucraina și accelerarea pregătirilor pentru eventuale garanții de securitate într-un viitor acord de încetare a focului. De asemenea, au fost analizate măsuri privind creșterea interoperabilității, desfășurarea unor exerciții comune și consolidarea cooperării în domeniul cibernetic și al infrastructurilor critice. Aceste decizii confirmă că formatul depășește stadiul unei simple platforme de consultare politică și începe să genereze proiecte concrete de cooperare strategică.

Prin urmare, existența Coaliției de Voință confirmă faptul că unul dintre principalele avantaje ale ecosistemului occidental nu constă doar în superioritatea sa economică, tehnologică sau militară, ci și în capacitatea de adaptare instituțională. Posibilitatea de a crea rapid noi formule de cooperare, fără a afecta funcționarea NATO și a Uniunii Europene, reprezintă o formă de reziliență strategică greu de cuantificat, dar cu implicații importante asupra susținerii unui conflict de lungă durată.

În ansamblu, Coaliția de Voință ilustrează o caracteristică esențială a ecosistemelor strategice contemporane: acestea nu sunt structuri rigide, ci organisme capabile să își extindă și să își adapteze propriile mecanisme de cooperare în funcție de evoluția mediului strategic și de cerințele conflictului[13].

Un element nou, apărut imediat după reuniunea de la Paris, îl reprezintă anunțul premierului bulgar Rumen Radev privind retragerea Bulgariei din Coaliția de Voință,  argumentând că sprijinul militar pentru Ucraina prelungește conflictul și nu caută o rezolvare pe cale diplomatică. Dincolo de impactul militar limitat, decizia are o semnificație politică importantă: este primul caz în care un stat membru NATO se distanțează oficial de această formulă ad-hoc de sprijin pentru Ucraina și reafirmă că deciziile privind securitatea colectivă trebuie luate exclusiv în cadrul NATO și al Uniunii Europene. Evoluția confirmă că, pe măsură ce războiul se prelungește, diferențele de abordare dintre aliați devin tot mai vizibile, chiar dacă solidaritatea de bază în cadrul NATO rămâne neafectată.

La 15 iulie a avut loc la Kiev Summitul Ucraina – Europa de Sud-Est[14].  Declarația adoptată cu această ocazie confirmă faptul că ecosistemul occidental de sprijin pentru Ucraina își păstrează coerența strategică și capacitatea de coordonare politică. Documentul nu introduce obiective noi, ci reafirmă sprijinul pentru independența și integritatea teritorială a Ucrainei, continuarea asistenței militare și economice, intensificarea sancțiunilor împotriva Rusiei și perspectiva integrării euroatlantice a Kievului. Totodată, Declarația consacră explicit legătura dintre securitatea Ucrainei, a regiunii Mării Negre și a Europei de Sud-Est, confirmând că statele participante consideră conflictul drept o problemă de securitate regională, nu exclusiv bilaterală. În același timp, refuzul Serbiei de a semna documentul evidențiază că, deși ecosistemul occidental rămâne predominant coerent, el nu este lipsit de diferențe politice și de interese naționale distincte.

În marja Summitului Ucraina – Europa de Sud-Est (Kiev, 15 iulie 2026), Uniunea Europeană și Ucraina au lansat primul Parteneriat Industrial European de Apărare (European Defence Industrial Partnership), destinat dezvoltării și producerii în comun de drone și alte tehnologii militare. Programul, estimat la aproximativ 2 miliarde USD în etapa inițială, va fi implementat prin societăți mixte între companii europene și ucrainene, producția urmând să fie realizată atât în Ucraina, cât și în state membre ale Uniunii Europene. Printre partenerii fondatori se numără companiile Indra Group (Spania), Fincantieri (Italia), Quantum Systems (Germania) și Skyfall Industries (Ucraina). Inițiativa reprezintă unul dintre cele mai clare exemple ale transformării ecosistemului occidental dintr-un mecanism de asistență militară într-un ecosistem industrial integrat, capabil să susțină pe termen lung efortul de război al Ucrainei.

Concluzie intermediară – ecosistemul strategic care susține Ucraina

Analiza contribuțiilor Statelor Unite și Uniunii Europene evidențiază faptul că sprijinul acordat Ucrainei depășește cu mult dimensiunea tradițională a asistenței militare și financiare. El constituie un ecosistem strategic complex, construit pe baza unor instituții comune, a unor mecanisme permanente de coordonare și a unei distribuții funcționale a responsabilităților între numeroșii participanți.

În cadrul acestui ecosistem, Statele Unite reprezintă principalul furnizor al superiorității militare și informaționale. Capabilitățile de înaltă tehnologie, sprijinul de intelligence, integrarea operațională și capacitatea de coordonare a asistenței occidentale au permis Ucrainei să compenseze, într-o măsură semnificativă, inferioritatea sa cantitativă în raport cu Federația Rusă.

Uniunea Europeană completează această arhitectură printr-o funcție strategică diferită, dar la fel de importantă. Sprijinul financiar, menținerea funcționării instituțiilor statului ucrainean, dezvoltarea bazei industriale de apărare și integrarea progresivă a economiei și industriei ucrainene în spațiul european au creat premisele susținerii unui efort militar de lungă durată. În acest sens, Uniunea Europeană nu reprezintă doar principalul finanțator al Ucrainei, ci unul dintre principalii factori ai continuității și rezilienței sale strategice.

Spre deosebire de ecosistemul care susține Federația Rusă, modelul occidental nu se bazează în primul rând pe specializarea strictă a fiecărui participant, ci pe interoperabilitate, redundanță și coordonare instituțională. Numeroase state contribuie simultan la instruire, logistică, producția de armament, apărarea antiaeriană, asistența financiară și reconstrucția infrastructurii, ceea ce conferă întregului sistem un grad ridicat de flexibilitate și capacitatea de a compensa eventualele reduceri temporare ale contribuției unui anumit actor.

Conceptul de interoperabilitate depășește compatibilitatea tehnică dintre echipamente și include standarde comune de comandă și control, proceduri operaționale, logistică, comunicații, instruire și schimb de informații. Experiența războiului din Ucraina a demonstrat că interoperabilitatea reprezintă unul dintre principalele avantaje comparative ale ecosistemului occidental.

În același timp, această arhitectură este influențată de caracteristicile sistemelor democratice. Procesul decizional presupune consultare politică, consens și control parlamentar, ceea ce poate întârzia uneori adoptarea unor măsuri urgente. Cu toate acestea, experiența războiului din Ucraina demonstrează că ecosistemul occidental a manifestat o capacitate remarcabilă de adaptare, extinzându-și treptat atât baza industrială de apărare, cât și mecanismele de cooperare strategică.

În ansamblu, ecosistemul strategic care susține Ucraina poate fi caracterizat prin integrare instituțională, interoperabilitate și reziliență colectivă. Dacă ecosistemul care susține Federația Rusă își datorează eficiența specializării funcționale a participanților, ecosistemul occidental își bazează performanța pe capacitatea unui număr mare de actori de a acționa coordonat, de a-și distribui responsabilitățile și de a se substitui reciproc atunci când situația o impune.

Comparație: două modele de susținere strategică

Analiza celor două ecosisteme strategice evidențiază faptul că eficiența sprijinului extern nu poate fi apreciată exclusiv prin valoarea financiară a ajutoarelor sau prin numărul sistemelor de armament livrate. Astfel de indicatori exprimă dimensiunea efortului depus de fiecare parte, dar nu explică modul în care aceste resurse sunt transformate în capacitate militară și în reziliență strategică. O evaluare relevantă trebuie să ia în considerare cel puțin cinci criterii: volumul resurselor mobilizate, calitatea contribuțiilor, sustenabilitatea acestora, gradul de transparență și mecanismele de control politic care guvernează întregul proces.

Volumul sprijinului

Din punct de vedere cantitativ, ecosistemul occidental dispune de un avantaj incontestabil. Statele Unite, Uniunea Europeană și ceilalți parteneri au mobilizat resurse financiare, militare și umanitare fără precedent după sfârșitul Războiului Rece[15]. Dimensiunea economică a acestui sprijin depășește cu mult posibilitățile oricărui alt actor implicat în conflict și permite susținerea simultană a efortului militar, a funcționării instituțiilor statului ucrainean și a procesului de reconstrucție.

În cazul Federației Ruse, volumul absolut al contribuțiilor externe este considerabil mai redus[16]. Totuși, comparația strict cantitativă poate conduce la concluzii înșelătoare. China, Coreea de Nord și Iranul nu urmăresc să egaleze amploarea sprijinului occidental, ci să acopere selectiv domeniile în care Rusia întâmpină cele mai mari vulnerabilități. Din această perspectivă, eficiența ecosistemului nu rezultă din dimensiunea resurselor mobilizate, ci din utilizarea lor concentrată asupra unor nevoi critice ale efortului de război.

Calitatea contribuțiilor

Diferențele dintre cele două modele devin și mai evidente atunci când este analizată natura sprijinului acordat.

Ecosistemul occidental furnizează în principal capabilități de înaltă tehnologie, sisteme integrate de comandă și control, apărare antiaeriană și antirachetă, informații provenite din mijloace strategice de supraveghere, precum și asistență pentru instruirea și modernizarea forțelor armate ucrainene. Accentul este pus pe obținerea unui avantaj calitativ și pe integrarea acestuia într-o arhitectură operațională complexă.

În schimb, ecosistemul care susține Federația Rusă urmărește, în principal, consolidarea capacității de regenerare și adaptare. China contribuie prin tehnologie, industrie și produse cu dublă utilizare, Coreea de Nord prin muniții și rachete compatibile cu sistemele rusești, iar Iranul prin tehnologii și concepte operaționale în domeniul dronelor și al războiului asimetric. Din punct de vedere calitativ, cele două ecosisteme răspund unor obiective diferite: unul maximizează superioritatea tehnologică, celălalt maximizează reziliența și continuitatea efortului militar.

Sustenabilitatea

Capacitatea de a susține un război de uzură reprezintă probabil criteriul cel mai important al comparației.

Modelul occidental beneficiază de o bază economică și industrială net superioară, capabilă să genereze resurse pe termen foarte lung. În același timp însă, sustenabilitatea sa depinde de menținerea consensului politic în numeroase state democratice, de disponibilitatea opiniei publice de a accepta costurile conflictului și de continuitatea angajamentului politic al principalilor aliați.

În cazul Federației Ruse, sustenabilitatea este determinată de alți factori. Deși baza economică și financiară a Rusiei este semnificativ inferioară celei a ecosistemului occidental și continuă să fie afectată de sancțiunile internaționale, contribuțiile externe sunt orientate exact către domeniile care permit prelungirea conflictului: industrie, muniții, drone și tehnologii de adaptare. În plus, procesul decizional mult mai centralizat reduce riscul blocajelor politice interne. Pe termen lung însă, dependența crescândă față de China poate transforma unul dintre principalele avantaje ale acestui ecosistem într-o vulnerabilitate strategică.

Transparența

Și sub acest aspect cele două modele diferă fundamental.

Sprijinul occidental este caracterizat printr-un grad ridicat de transparență. Majoritatea programelor sunt anunțate public, aprobate prin proceduri instituționale și supuse controlului parlamentar și auditului financiar. Această transparență consolidează legitimitatea politică a sprijinului acordat, dar oferă și adversarului informații privind ritmul, amploarea și structura asistenței.

În ecosistemul care susține Rusia predomină o logică diferită. O parte importantă a cooperării se desfășoară prin acorduri bilaterale, transferuri de produse cu dublă utilizare, contracte comerciale și mecanisme industriale care permit menținerea unei ambiguități politice deliberate. Această opacitate oferă o flexibilitate mai mare și reduce costurile diplomatice ale cooperării, dar diminuează predictibilitatea și încrederea reciprocă dintre participanți.

Potrivit Kiel Institute – Ukraine Support Tracker, aproape toate pachetele majore de asistență occidentală sunt anunțate public și pot fi urmărite în baze de date deschise, în timp ce sprijinul acordat Federației Ruse de China, Coreea de Nord și Iran este cunoscut în principal din evaluări de intelligence, imagini satelitare și investigații independente.

Controlul politic

Poate cea mai profundă diferență dintre cele două ecosisteme privește mecanismele de control politic.

Modelul occidental funcționează într-un cadru democratic, în care deciziile privind alocarea resurselor sunt rezultatul consultării între guverne, parlamente și instituții internaționale. Acest proces încetinește uneori reacția politică, însă conferă legitimitate și stabilitate pe termen lung.

Modelul care susține Federația Rusă se bazează pe sisteme politice puternic centralizate, unde deciziile pot fi adoptate și implementate rapid, fără dezbateri publice semnificative. Flexibilitatea astfel obținută facilitează adaptarea operativă, dar concentrează riscul asupra voinței politice a unui număr restrâns de lideri și reduce mecanismele de corectare a eventualelor erori strategice.

În perioada 2023–2025, aprobarea unor pachete importante de asistență pentru Ucraina a fost întârziată atât de negocierile din Congresul SUA, cât și de procedurile de consens din Uniunea Europeană, ilustrând impactul mecanismelor democratice asupra ritmului decizional.

Evaluare comparativă

Compararea celor două ecosisteme conduce la o concluzie mai nuanțată decât simpla constatare că unul oferă mai mult sprijin decât celălalt. În realitate, cele două modele optimizează obiective diferite.

Ecosistemul occidental maximizează superioritatea tehnologică, interoperabilitatea, capacitatea instituțională și legitimitatea politică. El dispune de resurse economice și financiare net superioare și de o bază industrială capabilă să susțină un conflict prelungit, cu condiția menținerii voinței politice comune.

Ecosistemul care susține Federația Rusă maximizează complementaritatea funcțională, flexibilitatea și adaptarea rapidă la cerințele războiului de uzură. Resursele sale sunt mai limitate, dar sunt concentrate asupra domeniilor în care produc cel mai mare efect operațional și contribuie la menținerea capacității de regenerare militară a Federației Ruse.

Prin urmare, confruntarea din Ucraina nu opune doar două armate și nici doar două alianțe politice. Ea reprezintă competiția dintre două modele distincte de organizare strategică a puterii, fiecare cu propriile avantaje, vulnerabilități și mecanisme de adaptare.

Cine poate susține mai mult timp războiul?

Întrebarea privind capacitatea celor două ecosisteme de a susține pe termen lung războiul din Ucraina nu admite un răspuns simplu. Ea depinde nu doar de resursele economice și militare disponibile, ci și de factori politici, industriali, demografici și psihologici, aflați într-o continuă schimbare. Din această perspectivă, evaluarea trebuie realizată diferențiat, în funcție de orizontul de timp analizat.

Istoria conflictelor moderne arată că durata războaielor de uzură este determinată mai puțin de stocurile inițiale de armament și mai mult de capacitatea statelor de a-și regenera permanent resursele militare, industriale și umane. Primul și Al Doilea Război Mondial, precum și războiul Iran–Irak (1980–1988), constituie exemple relevante în acest sens.

Pe termen scurt

Pe termen scurt, ambele ecosisteme și-au demonstrat capacitatea de a menține conflictul la un nivel ridicat de intensitate.

Ecosistemul occidental continuă să furnizeze Ucrainei capabilități militare avansate, sprijin financiar și informațional, în timp ce ecosistemul care susține Federația Rusă compensează o parte importantă a efectelor sancțiunilor și ale consumului ridicat de muniții și echipamente.

În această etapă, diferența nu este determinată de lipsa resurselor, ci de viteza cu care acestea pot fi transformate în efecte operaționale.

Pe termen mediu

Pe termen mediu, competiția se mută treptat din zona câmpului de luptă către capacitatea de regenerare.

Statele Unite și Uniunea Europeană beneficiază de o bază economică, tehnologică și industrială superioară, capabilă să susțină dezvoltarea unor capacități militare din ce în ce mai performante. În paralel, integrarea industriei ucrainene în mecanismele europene de producție poate reduce treptat dependența Kievului de livrările externe.

Federația Rusă urmărește o strategie diferită. Sprijinul primit din partea Chinei, Coreei de Nord și Iranului îi permite să reducă efectele izolării economice și să mențină ritmul producției militare, însă această strategie presupune o dependență crescândă față de contribuția unor parteneri ale căror interese nu coincid în totalitate cu cele ale Moscovei.

În această etapă, avantajul nu va aparține neapărat actorului care produce mai mult, ci celui care reușește să transforme mai rapid lecțiile rezultate din conflict în noi capabilități militare și industriale.

Pe termen lung

Pe termen lung, criteriul decisiv nu va mai fi volumul resurselor disponibile, ci sustenabilitatea politică și economică a fiecărui ecosistem.

Occidentul dispune, în ansamblu, de resurse economice, tehnologice și financiare net superioare. Dacă unitatea politică va putea fi menținută, acest avantaj structural oferă premise solide pentru susținerea unui conflict de durată.

În schimb, ecosistemul care susține Federația Rusă este mai compact din punct de vedere decizional și poate reacționa mai rapid la schimbările de pe câmpul de luptă. Totuși, dependența crescândă de China, limitele economice ale Coreei de Nord și Iranului și obiectivele strategice diferite ale acestor state introduc vulnerabilități care pot deveni tot mai vizibile pe măsură ce conflictul se prelungește.

Prin urmare, timpul nu reprezintă automat un avantaj pentru niciuna dintre părți. El favorizează ecosistemul care reușește să își conserve coeziunea politică, să își regenereze baza industrială și să transforme cel mai eficient resursele disponibile în capabilități militare.

Lecția strategică

Războiul din Ucraina demonstrează că, în conflictele convenționale de mare intensitate ale secolului XXI, victoria nu mai depinde exclusiv de performanțele armatei aflate pe front.

Ea depinde în egală măsură de capacitatea ecosistemului strategic de a genera resurse, de a le transforma rapid în putere militară, de a integra lecțiile învățate și de a menține voința politică necesară continuării conflictului.

Din această perspectivă, adevărata competiție nu se desfășoară doar între Rusia și Ucraina, ci între două modele diferite de organizare și susținere a puterii strategice.

Războiul din Ucraina marchează trecerea de la competiția capabilităților militare la competiția capacităților de regenerare strategică.

De asemenea, este primul conflict convențional de mare intensitate în care performanța ecosistemelor industriale, financiare, informaționale și tehnologice poate fi analizată aproape în timp real, datorită volumului fără precedent de date deschise și imaginilor satelitare disponibile cercetătorilor.

Concluzii pentru Europa și România

Războiul din Ucraina confirmă faptul că marile conflicte convenționale ale secolului XXI nu mai sunt susținute exclusiv de resursele naționale ale statelor aflate în luptă. Capacitatea de a continua războiul depinde din ce în ce mai mult de existența unor ecosisteme strategice capabile să mobilizeze și să integreze resurse economice, industriale, financiare, tehnologice și politice într-un efort comun de lungă durată. Din această perspectivă, analiza conflictului depășește cazul particular al Ucrainei și oferă indicii importante privind evoluția viitoare a competiției dintre marile puteri.

Prima lecție este că puterea militară trebuie evaluată într-o manieră mult mai largă decât în trecut. Indicatorii clasici – efective, tehnică militară, bugete și nivel de înzestrare – rămân importanți, dar nu mai sunt suficienți. Ei trebuie completați cu evaluarea capacității de regenerare strategică, respectiv a posibilității unui stat de a-și reface permanent resursele militare prin sprijinul propriei economii și al ecosistemului extern care îl susține. Într-un război de uzură, această capacitate poate deveni mai importantă decât avantajul militar inițial.

A doua lecție privește transformarea rolului industriei de apărare. Producția militară nu mai reprezintă doar un instrument de mobilizare în caz de război, ci un element permanent al competiției strategice. Capacitatea de a produce rapid muniții, sisteme fără pilot, componente electronice, senzori și echipamente critice devine la fel de importantă ca performanțele armamentului aflat deja în serviciu. În consecință, dezvoltarea bazei industriale de apărare trebuie privită ca o investiție în securitatea națională și în reziliența strategică, nu doar ca o politică economică sectorială.

Pentru Europa, conflictul demonstrează că autonomia strategică nu poate fi redusă la dezbaterea privind raporturile cu Statele Unite. Ea presupune consolidarea capacității proprii de producție, dezvoltarea infrastructurilor logistice, reducerea vulnerabilităților din lanțurile de aprovizionare și creșterea interoperabilității dintre industriile de apărare ale statelor membre. În același timp, experiența războiului confirmă că parteneriatul transatlantic rămâne principalul multiplicator de putere al continentului european, iar dezvoltarea capacităților europene trebuie înțeleasă ca o consolidare a acestuia, nu ca o alternativă.

Pentru România, implicațiile sunt directe. Situată pe aliniamentul estic al NATO și fiind stat riveran la Marea Neagră, România trebuie să își adapteze planificarea strategică la realitățile unui mediu de securitate în care conflictele pot deveni prelungite și caracterizate printr-un consum foarte ridicat de resurse. Aceasta presupune nu numai modernizarea forțelor armate, ci și dezvoltarea unei baze industriale capabile să susțină producția și mentenanța unor categorii esențiale de echipamente, consolidarea infrastructurilor critice, protejarea lanțurilor logistice și dezvoltarea unor capabilități naționale în domenii precum războiul electronic, sistemele fără pilot, comunicațiile securizate și tehnologiile spațiale.

În același timp, România trebuie să valorifice mai eficient apartenența sa la ecosistemul strategic occidental. Participarea la programele comune NATO și ale Uniunii Europene, integrarea în proiectele industriale multinaționale și dezvoltarea cooperării regionale în zona Mării Negre pot amplifica semnificativ capacitatea națională de apărare. În noul context strategic, securitatea nu mai este produsul exclusiv al resurselor proprii, ci și al poziției ocupate într-un ecosistem de alianțe și parteneriate capabil să genereze putere colectivă.

În concluzie, războiul din Ucraina marchează o transformare profundă a modului în care trebuie înțeleasă puterea militară în secolul XXI. Competiția nu se mai desfășoară doar între armate și nici exclusiv între state. Ea se desfășoară între ecosisteme strategice capabile să genereze, să susțină și să regenereze puterea militară pe termen lung. În această nouă realitate, avantajul decisiv nu va aparține neapărat actorului care dispune de cele mai multe resurse la începutul conflictului, ci celui care va reuși să își mențină cel mai eficient capacitatea de adaptare, inovare și regenerare strategică.

Concluzie generală

Analiza comparativă indică faptul că ecosistemul occidental dispune de avantajele structurale necesare susținerii unui conflict de lungă durată: resurse economice superioare, capacitate tehnologică de vârf, o bază industrială extinsă și instituții consolidate. În schimb, ecosistemul care susține Federația Rusă beneficiază de avantaje operaționale importante, generate de centralizarea deciziei politice, complementaritatea funcțională a participanților și capacitatea de adaptare rapidă la cerințele războiului de uzură. Prin urmare, rezultatul conflcitului nu va depinde exclusiv de volumul resurselor disponibile, ci de capacitatea fiecărui ecosistem de a-și menține coeziunea politică, ritmul regenerării industriale și voința strategică pe termen lung.

În războaiele de uzură ale secolului XXI, factorul decisiv nu este numai capacitatea de regenerare strategică, ci și capacitatea ecosistemului de a-și conserva voința politică de a continua războiul.

În același timp, analiza comparativă a celor două ecosisteme arată că evoluția conflictului nu depinde exclusiv de performanțele militare de pe câmpul de luptă și nici doar de resursele pe care acestea le mobilizează. O eventuală modificare semnificativă a intereselor strategice ale unuia dintre principalii participanți la cele două ecosisteme sau o schimbare majoră a obiectivelor politice urmărite de Rusia ori Ucraina ar putea influența decisiv evoluția conflictului, inclusiv durata acestuia și condițiile în care se va încheia. În consecință, evaluarea războiului trebuie să urmărească permanent nu doar dinamica operațiilor militare, ci și evoluția intereselor strategice ale actorilor care alcătuiesc cele două ecosisteme.

 Bibliografie selectivă

1. Carl von Clausewitz (1989). On War. Edited and translated by Michael Howard and Peter Paret. Princeton University Press.
2. Lawrence Freedman (2013). Oxford University Press.
3. International Institute for Strategic Studies (2026). The Military Balance 2026. Routledge, London.
4. Stockholm International Peace Research Institute (2026). SIPRI Yearbook 2026: Armaments, Disarmament and International Security. Oxford University Press.
5. Kiel Institute for the World Economy (2026). Ukraine Support Tracker. Kiel Institute for the World Economy.
6. North Atlantic Treaty Organization (2026). Ankara Summit Declaration. NATO Public Diplomacy Division.
7. European Commission (2024–2026). European Defence Industrial Strategy (EDIS); European Defence Industry Programme (EDIP); Readiness 2030.
8. Royal United Services Institute (2022–2026). Jack Watling și colaboratorii. Seria de studii privind războiul din Ucraina și lecțiile operaționale.
9. Center for Strategic and International Studies (2024–2026). Studii privind baza industrială de apărare, lanțurile de aprovizionare și producția militară în contextul războiului din Ucraina.
10. Russian International Affairs Council (2024–2026) și Tsinghua University (2024–2026). Studii selectate privind cooperarea strategică ruso-chineză și transformările mediului internațional.

 

Anexa 1

Modelul ecosistemului strategic – un cadru de analiză a conflictelor contemporane

Analiza prezentată în acest studiu pornește de la premisa că războaiele convenționale de mare intensitate din secolul XXI nu mai pot fi înțelese exclusiv prin evaluarea capabilităților militare ale statelor aflate în conflict. Experiența războiului din Ucraina demonstrează că puterea militară reprezintă doar expresia vizibilă a unui sistem mult mai complex, alcătuit din resurse economice, industriale, tehnologice, financiare, informaționale și politice, capabile să genereze, să susțină și să regenereze efortul de război pe termen lung.

În acest context, propunem utilizarea conceptului de ecosistem strategic, definit ca ansamblul actorilor, instituțiilor, mecanismelor și relațiilor care permit unui stat să genereze, să susțină și să regenereze puterea militară necesară îndeplinirii obiectivelor sale strategice. Spre deosebire de alianțele clasice, bazate în principal pe obligații politico-militare, ecosistemul strategic include și componente economice, industriale, financiare, tehnologice, informaționale și sociale, care influențează decisiv capacitatea de susținere a unui conflict prelungit.

Modelul propus are la bază șapte componente fundamentale, aflate într-o permanentă interdependență.

Leadershipul politico-strategic stabilește obiectivele, prioritizează resursele și asigură coerența întregului sistem. Calitatea deciziei strategice influențează funcționarea tuturor celorlalte componente.

Economia și sistemul financiar generează resursele necesare funcționării statului și finanțării efortului militar. În conflictele moderne, reziliența economică și accesul la resurse financiare reprezintă factori cel puțin la fel de importanți ca dimensiunea bugetului apărării.

Industria și baza tehnologică transformă resursele economice în capabilități militare, asigurând producția, modernizarea și regenerarea armamentului, munițiilor și echipamentelor necesare desfășurării operațiilor.

Energia și infrastructurile critice reprezintă suportul material al întregului ecosistem. Funcționarea industriei, a transporturilor, comunicațiilor și logisticii depinde de securitatea acestor infrastructuri, motiv pentru care ele au devenit ținte prioritare în conflictele contemporane.

Forțele armate și sistemul logistic constituie componenta executivă a ecosistemului strategic. Ele transformă resursele puse la dispoziție de celelalte componente în efecte militare concrete pe câmpul de luptă.

Informația, spațiul cibernetic și comunicațiile permit cunoașterea situației operative, protecția propriului sistem și influențarea adversarului. În prezent, superioritatea informațională și capacitatea de integrare a datelor reprezintă multiplicatori esențiali ai puterii militare.

Societatea, voința politică și rețeaua de alianțe și parteneriate conferă ecosistemului legitimitate, reziliență și profunzime strategică. Sprijinul populației, capacitatea de mobilizare și existența unor parteneri capabili să completeze resursele naționale influențează decisiv durata și rezultatul unui conflict de uzură.

Aceste șapte componente nu funcționează independent. Ele formează un sistem integrat, în care degradarea unei componente produce efecte asupra întregului ecosistem. De aceea, în conflictele contemporane, obiectivul strategic nu mai este exclusiv distrugerea forțelor armate adverse, ci afectarea capacității ecosistemului de a genera și regenera puterea militară.

Din această perspectivă, războiul din Ucraina ilustrează tranziția de la competiția dintre armate la competiția dintre ecosisteme strategice. Atât Federația Rusă, cât și Ucraina urmăresc nu doar obținerea unor avantaje tactice pe câmpul de luptă, ci și degradarea sistematică a capacității adversarului de a produce armament, de a finanța războiul, de a proteja infrastructurile critice, de a menține coeziunea politică și de a beneficia de sprijinul propriului ecosistem extern.

Modelul propus nu este limitat la conflictul Rusia–Ucraina. El poate constitui un instrument de analiză și pentru alte competiții strategice contemporane, inclusiv pentru relațiile dintre Statele Unite și China, tensiunile din Indo-Pacific sau eventuale conflicte regionale de mare intensitate. În toate aceste situații, evaluarea exclusivă a capabilităților militare oferă doar o imagine parțială. Înțelegerea ecosistemului strategic permite identificarea atât a surselor reale de putere, cât și a vulnerabilităților care pot influența decisiv evoluția conflictului.

În consecință, apreciem că în războaiele secolului XXI avantajul strategic nu va aparține exclusiv actorului care dispune de cele mai mari capabilități militare, ci celui al cărui ecosistem strategic va demonstra cea mai mare capacitate de adaptare, regenerare și menținere a voinței politice pe termen lung.

 

Anexa 2

Războiul economic și atacul asupra ecosistemului strategic – o perspectivă din literatura strategică occidentală

Transformarea conflictelor contemporane a determinat apariția unor noi abordări privind modul în care poate fi obținut avantajul strategic într-un război de lungă durată. Dacă literatura militară clasică acorda prioritate distrugerii forțelor armate adverse și ocupării teritoriului, o serie de analize recente deplasează centrul de greutate către afectarea sistemului economic, industrial și instituțional care susține capacitatea unui stat de a continua războiul.

Un exemplu relevant îl constituie analiza publicată în iulie 2026 de juristul și cercetătorul american Eric Engle, intitulată Victory Without Fighting: Economic Warfare Against Russia, prezentată ca material suplimentar la lucrarea Ukraine Will Win: Here’s How. Autorul susține că succesul strategic al Ucrainei nu trebuie urmărit exclusiv prin uzura militară a Federației Ruse, ci prin degradarea progresivă a mecanismelor economice și financiare care susțin efortul de război al acesteia.

În această viziune, războiul economic devine un veritabil teatru de operații. Obiectivul nu mai este distrugerea directă a forțelor armate, ci diminuarea capacității statului de a finanța producția militară, de a menține stabilitatea sistemului financiar, de a susține industria de apărare și de a conserva coeziunea elitelor politice și economice. Autorul propune un model etapizat care include intensificarea presiunii asupra veniturilor energetice, limitarea accesului la resurse financiare, amplificarea vulnerabilităților sistemului bancar, operații cibernetice și informaționale, precum și măsuri menite să afecteze încrederea în funcționarea economiei ruse.

Din punct de vedere conceptual, această abordare este deosebit de interesantă deoarece confirmă tendința de extindere a războiului dincolo de dimensiunea strict militară. În esență, obiectivul urmărit nu mai este înfrângerea armatei adverse, ci degradarea ecosistemului care generează și susține puterea militară. Chiar dacă autorul nu utilizează explicit conceptul de „ecosistem strategic”, logica analizei sale converge în mod evident către această perspectivă.

Totuși, unele dintre soluțiile propuse de Eric Engle trebuie privite cu prudență. Scenarii precum provocarea deliberată a unor crize bancare, destabilizarea monedei naționale, stimularea panicii financiare sau favorizarea schimbării regimului politic presupun un nivel foarte ridicat de incertitudine și sunt dificil de transpus în practică. Ele tind să subestimeze capacitatea de adaptare a sistemului politic și economic rus, gradul ridicat de control exercitat de stat asupra principalelor instituții financiare și sprijinul indirect oferit de parteneri externi precum China.

În plus, analiza acordă o atenție limitată rolului jucat de actorii externi care contribuie la reziliența Federației Ruse. Capacitatea acesteia de a-și adapta economia și industria de apărare nu poate fi explicată exclusiv prin mecanisme interne, ci trebuie analizată în contextul relațiilor economice și tehnologice dezvoltate cu China, Coreea de Nord, Iran și alți parteneri. Din această perspectivă, evaluarea exclusivă a vulnerabilităților interne oferă o imagine incompletă asupra capacității reale de regenerare strategică a Federației Ruse.

Cu toate acestea, studiul lui Eric Engle are meritul de a ilustra o evoluție importantă a gândirii strategice occidentale. El demonstrează că atenția analiștilor se deplasează progresiv de la analiza capabilităților militare către evaluarea mecanismelor economice, industriale, tehnologice și informaționale care susțin efortul de război. Această schimbare de perspectivă confirmă faptul că războaiele contemporane sunt tot mai puțin competiții între armate și tot mai mult competiții între sisteme complexe capabile să genereze și să regenereze puterea militară.

Din perspectiva modelului propus în prezentul studiu, articolul lui Eric Engle poate fi interpretat ca un exemplu relevant al tendinței de a utiliza războiul economic pentru afectarea ecosistemului strategic al adversarului. Diferența constă în faptul că prezentul studiu propune un cadru analitic mai larg, în care economia reprezintă doar una dintre componentele ecosistemului strategic, alături de industrie, tehnologie, energie, infrastructuri critice, informație, leadership politic, societate și rețeaua de alianțe și parteneriate.

Din această perspectivă, analiza lui Eric Engle poate fi interpretată ca o aplicație particulară a unui fenomen mai amplu. Modelul ecosistemului strategic propus în prezentul studiu oferă un cadru analitic mai cuprinzător, în care războiul economic reprezintă doar una dintre modalitățile prin care poate fi afectată capacitatea unui stat de a genera și regenera puterea militară. Economia, industria, tehnologia, energia, infrastructurile critice, informația, leadershipul politic și rețeaua de alianțe formează împreună un sistem integrat, a cărui funcționare determină, în ultimă instanță, reziliența strategică a statului.

[1] Exemple relevante de produse cu dublă utilizare identificate de autoritățile occidentale includ microprocesoare de înaltă performanță, componente electronice, mașini-unelte cu comandă numerică (CNC), echipamente optoelectronice, senzori, rulmenți de precizie și materiale compozite, utilizate atât în industria civilă, cât și în producția de armament și sisteme militare.

[2] În perioada 2025–2026, cooperarea militaro-tehnică dintre China și Federația Rusă a cunoscut o extindere semnificativă, fiind create mecanisme permanente de dialog și cooperare în domenii precum industria aerospațială, navigația prin satelit (BeiDou–GLONASS), inteligența artificială, tehnologiile cuantice, construcțiile navale și dezvoltarea tehnologiilor cu dublă utilizare. Dincolo de proiectele individuale, tendința relevantă este trecerea de la cooperarea comercială la o coordonare tehnologică și industrială cu implicații strategice pe termen lung.

[3] Numeroși analiști militari apreciază că războiul din Ucraina constituie primul conflict convențional de mare intensitate în care sunt utilizate pe scară largă drone, războiul electronic, comunicațiile prin satelit și sisteme occidentale de ultimă generație, oferind un volum fără precedent de lecții operaționale pentru toate marile puteri.

[4] Estimările occidentale publicate în perioada 2024–2026 apreciază că Phenianul a livrat Federației Ruse milioane de proiectile de artilerie, rachete și alte categorii de muniții compatibile cu sistemele de origine sovietică aflate în dotarea armatei ruse. Deși cifrele diferă între surse, există un consens larg asupra faptului că Coreea de Nord a devenit principalul furnizor extern de muniții convenționale al Rusiei.

[5] Autoritățile ruse și nord-coreene nu au confirmat oficial amploarea acestei cooperări. Totuși, numeroase evaluări occidentale și sud-coreene indică desfășurarea unor contingente nord-coreene pentru activități de sprijin, instruire, securizare și, în anumite situații, pentru misiuni operative limitate.

[6] Începând cu anul 2023, Rusia a dezvoltat pe propriul teritoriu capacități de producție pentru drone derivate din modelul iranian Shahed-136 (denumite în serviciul rus Geran-2), adaptând progresiv proiectul inițial și crescând semnificativ ritmul producției. În consecință, cooperarea ruso-iraniană a evoluat de la simplul transfer de echipamente către transfer de tehnologie, producție sub licență și dezvoltare comună a unor soluții operaționale.

[7] Superioritatea informațională asigurată de Statele Unite se bazează pe integrarea mai multor categorii de capabilități: constelații de sateliți militari și comerciali, inclusiv rețeaua Starlink, care asigură comunicații reziliente și transfer rapid de date; mijloace spațiale, aeriene și electronice de supraveghere și recunoaștere; avertizare timpurie privind lansările de rachete; precum și capacitatea de fuziune și analiză a informațiilor provenite din surse multiple (multi-source intelligence). Împreună, aceste sisteme oferă Ucrainei un avantaj decizional și operațional dificil de egalat.

[8] Pe lângă livrarea unor sisteme precum Patriot, HIMARS, ATACMS, muniții de precizie și alte echipamente avansate, Statele Unite au asigurat și instruirea personalului, integrarea acestora în sistemul ucrainean de comandă și control, mentenanța, actualizarea software-ului și sprijinul logistic. Experiența conflictului demonstrează că eficiența unui sistem de armament modern depinde în egală măsură de ecosistemul tehnic și informațional care îl susține.

[9] Rolul de integrator este exercitat prin coordonarea grupurilor internaționale de sprijin pentru Ucraina (în special Grupul de Contact pentru Apărarea Ucrainei – formatul Ramstein), prin armonizarea livrărilor de armament, coordonarea instruirii, schimbul de informații și integrarea contribuțiilor oferite de numeroșii parteneri ai Ucrainei.

[10] De la declanșarea invaziei ruse la scară largă, în februarie 2022, și până la jumătatea anului 2026, Uniunea Europeană și statele sale membre (Team Europe) au mobilizat pentru Ucraina aproximativ 215 miliarde euro, devenind principalul furnizor de sprijin financiar, economic, militar și umanitar. Din această sumă, aproximativ 110 miliarde euro reprezintă sprijin economic, financiar și umanitar, circa 77 miliarde euro asistență militară, aproximativ 17 miliarde euro sprijin pentru refugiații ucraineni din statele membre, iar noi mecanisme precum Ukraine Support Loan și utilizarea veniturilor generate de activele rusești imobilizate completează acest efort. Numai noul mecanism european „Ukraine Support Loan” prevede alocarea a 90 miliarde euro pentru perioada 2026–2027, dintre care aproximativ 60 miliarde euro sunt destinate apărării, iar 30 miliarde euro sprijinului bugetar și funcționării statului ucrainean. Pentru anul 2026 au fost aprobate până la 45 miliarde euro, inclusiv 28,3 miliarde euro pentru dezvoltarea capacităților industriei de apărare ucrainene.

[11] Coaliția de Voință (Coalition of the Willing) este o inițiativă politică lansată la 17 februarie 2025 de Franța și Regatul Unit, ca răspuns la necesitatea pregătirii unor garanții de securitate credibile pentru Ucraina după încetarea ostilităților. Spre deosebire de NATO și Uniunea Europeană, Coaliția nu este o organizație internațională și nu are un tratat constitutiv, ci reprezintă un format flexibil de cooperare politico-militară între state dispuse să contribuie voluntar la securitatea Ucrainei și a Europei.

[12] La reuniunea de la Paris din 13 iulie 2026, Coaliția de Voință reunea 37 de state și era coordonată de Franța și Regatul Unit. Majoritatea participanților sunt membre atât ale NATO, cât și ale Uniunii Europene, însă formatul include și state care aparțin unei singure organizații sau niciuneia dintre ele. Dintre statele participante, Regatul Unit, Canada, Norvegia, Islanda, Turcia și Albania sunt membre NATO, dar nu ale Uniunii Europene; Austria, Irlanda și Cipru sunt membre ale Uniunii Europene, dar nu ale NATO; iar Ucraina, Republica Moldova, Australia, Japonia și Noua Zeelandă nu sunt membre nici ale NATO, nici ale Uniunii Europene. Ungaria și Slovacia nu au aderat la Coaliția de Voință, invocând rezerve față de extinderea sprijinului militar pentru Ucraina.

[13] La reuniunea din 13 iulie 2026 au fost anunțate, între altele: lansarea unei coaliții europene pentru dezvoltarea unei arhitecturi comune de apărare antirachetă balistică; intensificarea sprijinului pentru apărarea aeriană a Ucrainei; extinderea cooperării industriale în domeniul apărării, inclusiv prin participarea Regatului Unit la mecanismele europene de finanțare a industriei de apărare; organizarea unor exerciții ale viitoarei Forțe Multinaționale pentru Ucraina; aprofundarea cooperării în domeniul securității cibernetice și al protecției infrastructurilor critice, precum și reafirmarea angajamentului pentru garanții de securitate robuste pentru Ucraina în eventualitatea unui acord de încetare a focului.

[14] La cel de-al V-lea Summit Ucraina – Europa de Sud-Est, au participat președinții Ucrainei, Albaniei, Greciei, Republicii Moldova și României, prim-miniștrii Croației și Sloveniei, prim-viceprim-ministrul și ministrul afacerilor europene al Macedoniei de Nord, viceprim-ministrul pentru afaceri externe și europene al Muntenegrului și ministrul afacerilor externe al Bulgariei, în prezența președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Bulgaria a fost reprezentată de ministrul afacerilor externe, Velislava Petrova-Chamova, deși cu o zi înainte premierul Rumen Radev anunțase retragerea Bulgariei din Coaliția de Voință. Participarea Sofiei la summit confirmă faptul că această decizie privește exclusiv formatul ad-hoc al Coaliției de Voință și nu modifică sprijinul Bulgariei pentru dialogul regional și pentru procesul politic privind Ucraina.

[15] Potrivit Ukraine Support Tracker (Kiel Institute for the World Economy), între februarie 2022 și jumătatea anului 2026 angajamentele totale de sprijin pentru Ucraina au depășit 330 miliarde euro, Uniunea Europeană și statele sale membre reprezentând cel mai mare contributor agregat, iar Statele Unite principalul furnizor individual de asistență militară.

[16] Spre deosebire de sprijinul occidental, cuantificat și raportat public, valoarea sprijinului acordat Federației Ruse de China, Coreea de Nord și Iran nu poate fi estimată cu aceeași precizie, o parte importantă fiind reprezentată de transferuri de tehnologie, produse cu dublă utilizare, muniții și cooperare industrială. Totuși, unele componente au fost estimate: între septembrie 2023 și februarie 2024, livrările nord-coreene de muniții și rachete către Rusia au fost evaluate la aproximativ 4,3–4,8 miliarde USD, iar contractele pentru achiziția de sisteme de armament iraniene sunt estimate la aproximativ 2,7 miliarde USD. În cazul Chinei, sprijinul se manifestă în principal prin comerț, produse cu dublă utilizare și susținerea bazei industriale ruse, fără o evaluare financiară oficială agregată.