Update articol:

Opinie Ștefan Jicol: Al Treilea Război Mondial, Orient contra Occident

Autor: Ștefan Jicol

În ultimii 500 de ani, Occidentul a deținut la nivel global supremația culturală, filozofică, economică, militară, academică și a câștigat toate cele trei revoluții industriale, având astfel putere de decizie asupra modelelor politice de organizare și de delimitare geografică statală. Acest lider s-a impus ca autoritate asupra traseelor comerciale maritime și terestre, asupra legilor internaționale și a dominat instituțiile mondiale. Vestul a trasat astfel întregii planete un model general de succes, unul aflat în vigoare astăzi pretutindeni. Dar nu toate civilizațiile lumii au acceptat în mod real această orânduire universală occidentală, căci adesea unele s-au ascuns sub diplomație sau chiar s-au supus doar de nevoie, sub forța enormă a armelor sau a superiorității economice occidentale. De aici, de la această acceptare disimulată a ordinii mondiale, au apărut și marile tensiuni și mari blocuri politico-militare în contra vestului, cu efecte pe cât de dramatice pe atât de vizibile până în zilele noastre.

Rusia și China, ca parte a lumii orientale și ca rebeli importanți ai planetei, s-au împotrivit cel mai vehement modelului occidental dominant. Încă din timpul imperiului țarist, puterea de la Kremlin a reclamat permanent interferențele vestice ca fiind nocive, evocând faptul că rușii sunt împiedicați să ajungă la mările calde sau să facă comerț, că teritoriul lor a fost pustiit de războiul infernal cu Napoleon sau că dușmanul său muribund Imperiul Otoman este ținut în viață artificial sau că au fost nevoiți să cedeze teritorii în Balcani (inclusiv Valahia și Moldavia) în urma Războiului Crimeii (1853-1856). Așa cum Rusia îi mai reproșează Occidentului și faptul că a pierdut prima revoluție industrială (a mașinilor cu abur și a căilor ferate) și pe a II-a (a curentului electric, motoarele cu ardere internă, a liniilor de fabricație în masă etc) sau că i s-au organizat și regizat revoluții politice catrastofale pentru a fi distrusă.

China, în mod foarte similar discursului de la Kremlin, consideră oficial și chiar își educă elevii la orele de istorie scolară că “Occidentul a ținut-o într-un secol de umilință și exploatare, de la Primul Război al Opiumului din 1840 și până la venirea salvatorului Mao în 1940”, invocând inclusiv posesiunile coloniale lungi ale vestului asupra teritoriilor sale sud-estice Hong Kong, Macao, Shanghai, Tianjin, Guangzhou, Kiautschou, Taiwan etc. Și Rusia și China, astfel, în retorica lor internă sau internațională, atribuie Occidentului toate marile lor eșecuri și situații de retard economic, găsindu-l invariabil vinovat istoric. Nici nu mai contează dacă acuzele aduse vestului sunt fundamentate științific sau nu, dacă sunt acceptate de toate părțile, pentru că sunt formulate doar cu utilitatea clasică suficientă, de a justifica din punct de vedere moral războiul de astăzi pe toate fronturile (economic, energetic, informațional, cultural, pandemic, militar etc).

Războiul mondial contemporan Orient-Occident, operațional între alianța Rusia-China pe de o parte și Statele Unite ale Americii cu aliații săi de cealaltă parte, deși foarte îngrijorător, nu este ceva inedit. În primul rând, acest antagonism ireconciliabil între ce numim generic Est și Vest în raport cu punctele cardinale, a existat dintotdeauna. Fenomenul se prezintă simplist ca o ciocnire dramatică între civilizații diferite, istoria lumii fiind marcată foarte sângeros cu multiple dovezi în acest sens. Conflictul veșnic Orient-Occident a fost un combustibil suficient pentru a alimenta războaiele grecilor antici cu troienii lui Priam sau de mai târziu cu perșii lui Xerses, pentru campaniile de cuceriri asiatice ale lui Alexandru Macedon, pentru interminabilele conflicte dintre Imperiul Roman și barbari, pentru cruciadele religioase papale de eliberare a Ierusalimului de mahomedani, pentru invaziile nemiloase ale hunilor sau ale tătarilor, pentru încercările otomanilor imperiali de a stăpâni Europa, pentru ocuparea Moscovei de către Napoleon în 1812 sau pentru intrarea mareșalului sovietic Jukov în Berlinul anului 1945.

Rațional, nimeni nu poate explica de ce Orientul și Occidentul sunt sortite să se lupte perpetuu, într-o contagiune moștenită în mod misterios de la o generație la alta, indiferent de epocă. Studiile științifice în acest sens, pornite de marii savanți ai lumii, au rămas fără rezultate concludente. Primul Război Mondial, ca tragedie imensă a umanității, a respectat perfect șablonul conflictului Orient-Occident, pentru că totul a început prin pretextul atentatului de la Sarajevo de la disputa reală dintre Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus pe stăpânirea Serbiei balcanice. De la acest litigiu din anul 1914, prin jocul alianțelor imperiale și de vasalitate, 70 de milioane de militari au fost trimiși pe un front infernal soldat cu 16 milioane de morți. Și Al Doilea Război Mondial a avut ca subiect principal de declanșare și evoluție tot ancestralul conflict Est-Vest, peste 80% dintre bătăliile celor 6 ani de război, 75% dintre victime și peste  90% din puterea de foc folosită s-au consumat doar între Germania nazistă a lui Hitler și Uniunea Sovietică a lui Stalin.

Istoria omenirii, dacă s-ar căuta un numitor comun între epoci, poate fi văzută ca o împletire permanentă cu războaiele interminabile Est-Vest, ca repere cumplite, ca fir epic necesar și suficient pentru toate stările de conflict între orice a putut organiza religios, politic sau administrativ, cu mintea sa limitată, vreodată, omul. Cumva, dacă în fizică sau în geografie Nordul și Sudul pot fi considerați poli magnetici opuși ai Pâmântului, în știința istoriei Estul și Vestul sunt acceptați ca generatori ai adversităților nesfârșite între religii, ideologii, popoare, națiuni și imperii. Tot ce s-a născut vreodată la răsărit a fost mereu contestabil sau incompatibil cu ce se dorea în apus, și viceversa, pentru că decalajele temporare economice sau interesele politice total diferite nu au putut fi niciodată armonizate. Din aceste contradicții dintre Orient și Occident, prin energia imensă dezvoltată, s-au zămislit mereu filozofii milenare și planuri pentru războaie crude, s-au alimentat migrații economice, s-au justificat invazii armate și s-au creat religii universal dominante.

Cea mai recentă confruntare majoră dintre Orient și Occident, care a tulburat profund omenirea secolului XX, așezată cronologic înaintea confruntărilor vizibile din zilele noastre dintre Rusia, China și Statele Unite, a fost între 1945 și 1991 sub denumirea de Războiul Rece. Aliate și invingători în Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și Statele Unite, nemaiavând niciuna alți adversari planetari, s-au decis să se lupte între ele pentru supremația mondială. Și vorbim în primul rând despre un conflict ideologic iscat pe clivajul ireductibil comunism-capitalism, fiecare parte având pretenția deținerii adevărului absolut pentru cea mai bună organizare socială. În ecuația amintită de război rece Uniunea Sovietică, cu sateliții săi și alături de China, după ce și-au însușit zgomotos doctrina marxist-leninistă comunistă, au constituit o tabără care s-a situat pe poziții antagonice radicale față de Occidentul capitalist timp de 45 de ani. Alianța ideologică de extremă stângă a Orientului a fost una articulată și solidă, chiar dacă în interiorul ei Uniunea Sovietică îmbrățișa un comunism internaționalist, iar China unul aparte de tip naționalist, ceea ce ducea uneori la viziuni diferite asupra magnitudinii marxism-leninismului de urmat la Moscova și Beijing.

După cum sugerează și denumirea, Războiul Rece Orient-Occident a fost unul mai puțin zgomotos în arme de foc, desi alocările pentru înzestrările totale militare ale puterilor mondiale aflate în conflict au fost enorme raportate la produsul intern brut și depășeau invariabil alocările pentru sănătate, educație și investiții publice la un loc. Ca o medie a perioadei de război rece dintre 1947 și 1991 dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite, Moscova aloca anual 21% din PIB (prin comparație Rusia alocă astăzi 5% din PIB), pe când Washingtonul  aloca atunci 10% din PIB (prin comparație SUA alocă astăzi 3,1 din PIB pentru armată). Motivul pentru care acest conflict URSS-SUA a fost mai calm, iar spre deosebire de războaiele anterioare nu a avut aproape deloc victime umane în tranșee, este că ambele puteri dețineau arme nucleare în cantități fabuloase și orice utilizare a lor ar fi dus nu numai la finalul subit al conflictului numit Război Rece, dar ar fi avut ca rezultat și dispariția totală a oamenilor și a oricărui organism viu de pe Pământ. În mod paradoxal, potențialul fatal al arsenalelor lor nucleare a ținut războiul dintre cei doi titani planetari în limite rezonabile.

La cele peste 5500 de focoase nucleare pe care și Moscova și Washingtonul le dețineau (și încă le mai dețin și astăzi) în arsenale armatelor lor, tehnic nici măcar nu ar fi avut nevoie de rachete purtătoare puse pe submarine, pe avioane, pe rampe sau în silozuri la sol, pentru că simpla detonare a lor ,,acasă”, în propriul stat, ar fi avut exact același efect de extincție totală pentru întreaga specie umană ca si cum le-ar fi detonat pe teritoriu inamic. Pământul cu echilibrul său fragil ar fi la fel de afectat și incompatibil cu orice formă de viață pe perioade de mii de ani, indiferent unde anume pe glob se produc deflagrațiile nucleare. Dacă, printr-un scenariu absurd, Uniunea Sovietică de atunci (valabil chiar și pentru Rusia de atăzi) și-ar fi detonat pe teritoriul său doar 10% din bombele sale nucleare, în perioada imediat următoare planeta ar fi căpătat aspect selenar incompatibil cu viața. Doar un singur tip de bombă nucleară testată de Uniunea Sovietică în anul 1961, numită “Tsar Bomba”, are o putere de 57 megatone TNT și e de 3800 ori mai puternică decât celebra bombă nucleară lansată în august 1945 la Hiroshima,  din efectele căreia au murit atunci “doar” 300.000 de oameni.

Încă de atunci, de acum 60 de ani, știința militară a descoperit că se putea asambla o bombă atomică și mai puternică, una atât de îngrozitoare încât cu o singură detonare făcută oriunde să se distrugă întreaga planetă prin reacții în lanț soldate cu descompunerea hidrogenului de pe Terra și transformarea acestui element în plasmă fierbinte de heliu. La o astfel de reacție, atomii de carbon din care sunt constituite toate plantele și ființele vii s-ar fi evaporat instant sub temperaturi de zeci de mii de grade.  Savanții celor două superputeri ale Războiului Rece și liderii lor politici Nikita Hrusciov și John F. Kennedy, speriați de ce puteau dezvolta și de ce crimă absolută se putea întâmpla, au oprit prin consens internațional atât finanțarea proiectelor atomice cât și experimentele de detonare. Uniunea Sovietică sau Statele Unite aveau oricum fiecare, încă din anii ‘60, doar prin ce dețineau în silozuri, capacitatea de a distruge toată omenirea de câteva sute de ori. Absurdul puterii nucleare depășește oricum puterea firavă umană de înțelegere, iar înarmarea nucleară cu mii de focoase cu mult peste ce putea suporta planeta nu a dus nicăieri.

Momentul istoric de acum 30 de ani, când sistemul politic-administrativ general comunist oriental a intrat în colaps, se datorează doar performanțelor occidentale în organizare și în eficiență energetică, în domenii industriale de vârf și în mod special avansului în procesoare performante pentru computer. Occidentul nu a învins militar Orientul în Războiul Rece, ci economic, pentru că vestul a câștigat competiția din a III-a revoluție industrială, cea a computerelor și a automatizării. În imensul spațiu sovietic prosperitatea economică occidentală a fost un model irezistibil ce a dus la presiuni sociale și la schimbări politice implicite. Imperiul comunist condus de la Moscova (URSS) a fost dezintegrat prin implozie în decembrie 1991 în 16 state independente, dar în zona chinezească, ca satelit și produs secundar al Uniunii Sovietice din vremea lui Stalin, situația a rămas și după 1991 neschimbată. Comunismul sovietic a căzut pentru că cetățenii săi au cerut din ce în ce mai vehement și mai presant Kremlinului să treacă rapid de la modelul eșuat în care stăteau la cozi imense chiar și pentru hârtie igienică, la cel prosper hedonic de tip occidental, pentru a avea și ei mâncare pe săturate, săpunuri parfumate, reclame colorate, Coca-Cola, haine la moda zilei, mașini germane, libertate de mișcare sau de exprimare.

În acel punct istoric, dintre anii 1989 și 1991, Uniunea Sovietică și China au luat-o pe drumuri total diferite. Locuitorii administrați de Kremlin, obosiți de cei 70 de ani de comunism sărăcăcios, amăgiți și plictisiți de ideologia marxist-leninistă desuetă, visau doar la luxul occidental irezistibil. Orice poză color din orice revistă occidentală, orice ambalaj de săpun sau de cafea din Vest, fie și fără conținut, valorau pentru oamenii din spațiul comunist mai mult decât orice tablou cu Lenin. Deschiderea sovieticilor către Vest, acceptată de liderul partidului comunist Mihail Gorbaciov de nevoie, a venit pe fondul falimentului total al Uniunii Sovietice, care în ultimii ani de existență pierduse orice control asupra industriei invechite și se împrumuta de la sigurul său creditor care mai răspundea apelurilor disperate, Germania Federală, pentru a putea plăti salarii și pensii. Occidentul, cu anexele sale cultural-politice, a fost primit călduros și s-a instalat astfel rapid chiar lângă Kremlin, realitate de neconceput cu doar câţiva ani în urmă.

Jurnalele internaționale de știri au prezentat cu uimire pe 31 ianuarie 1990 aglomerările de mii de moscoviți încolonați în Piața Pushkinskaya, la coadă la primul McDonald’s rusesc. Toți foștii comuniști, inclusiv secretarul general al Partidului Comunist al Republicii Ruse Boris Elțîn care a participat la inaugurare, au vrut atunci să guste din minunile capitalismului pe care le condamnaseră zeci de ani cu mânie proletară. Asta în ciuda costurilor, căci la cei 150 de ruble salariu mediu lunar din Moscova, un Big Mac la 3,75 de ruble, cu un milkshake de 2,20 ruble și o porție de cartofi prăjiți de 1,5 ruble însemna enorm. Sovieticii o luaseră, parcă, realmente razna, într-o efuziune colectivă pe care nu o mai trăiseră de la Marea Revoluție Rusă din 1917, dar în sens invers, de această data adulând capitalismul și abandonând total principiile “socialismului stiințific”. Exact în acest timp, spre deosebire de corespondenții lor comuniști contemporani din Uniunea Sovietică, cetățenii Republicii Populare Chineze încă acceptau ideologic și filozofic asceza sărăciei fără a-și dori aproape nimic. Capitalismul ,,depravat” nu era bine primit la Beijing. Asta pentru că învățămintele lui Mao, despre ,,cum să te ferești de tentația capitaliștilor burghezi” și cum să rămâi ,,până la moarte comunist pur”, erau adânc ancorate în conștiința publică chineză.

Astfel, după demonstrațiile anticomuniste timide de la Beijing încurajate de Occident, strivite rapid de autorități în Piața Tienanmen pe 4 iunie 1989, societatea chineză a rămas neatinsă de vreo reformă politică. Dacă Moscova își amăgise și își pregătise mental cetățenii sovietici timp de 70 de ani (încă de la revoluția lui Lenin), că vor prospera “într-un viitor luminos al comunismului”, cu o fericire inegalabilă în lume, Beijingul nu a promis niciodată nimic cetățenilor săi, făcând din modestia prin sărăcie o religie de stat și o virtute morală. Cultura maoistă chineză, a trăitului minimalist într-o asceză chinuitoare asemănătoare codurilor călugărilor tibetani, cu respingerea totală a consumerismului și a posesiunilor materiale, a salvat atunci sistemul comunist chinez.

Occidentul, în toate analizele sale din perioada de degradare a situației din Uniunea Sovietică eșuată economic a lui Mihail Gorbaciov, pentru că a mizat pe modelul său irezistibil de prosperitate și democrație de tip liberal, a considerat atunci că și situația din China se va schimba în mod identic. Se aștepta ca și în spațiul administrat de Beijing, precum se întâmplase cu Uniunea Sovietică, ca mamă a tuturor comuniștilor, într-un proces automat de contagiune ombilicală, de la sine, să apară ca rezultat preconizat căderea regimului totalitar al Partidului Comunist Chinez. Eroarea pleca din presupusa dorință a chinezilor de a fi și ei bogați și liberi. Dar Occidentul știa prea puțin despre China, ca spațiu atipic complex care a exersat mereu și cu abilitate deruta adversarilor, în paralel cu o amabilitate oficială teatrală care excludea orice bănuială de nesupunere.

Calculul strategilor vestici a fost evident greșit. Regimul conducător de la Beijing, având moștenirea ideologică ascetă a lui Mao și inspirat de liderul înțelept Deng Xiaoping timp de 30 de ani (care a condus China de la moartea lui Mao Zedong din 1976 până în 1997 când a decedat), a păstrat societatea imună la tentații cu fericire materială de tip occidental. China a găsit forme ingenioase de supraviețuire discretă în raport cu supremația vestului, dând Occidentului ca ofertă de nerefuzat mână de lucru foarte ieftină, camuflând și plănuind în secret o dezvoltare economico-administrativă fulminantă, pentru a face pe termen lung din China o putere mondială. Ideologul chinez Deng, care a fost un critic permanent al liberalizării demarate de către liderul sovietic Mihail Gorbaciov pe model ,,glasnost și perestroika” (transparență și restructurare), din ultimii ani de existență ai Uniunii Sovietice, a acceptat în spațiul chinezesc doar reforme de deschidere economică, nu și de natură politică. Beijingul a reușit astfel să se strecoare pe lângă contagiunea occidentală ca modă a zilei.

În China, spre deosebire de Uniunea Sovietică, Partidul Comunist Chinez a rămas și a deținut permanent monopolul politic absolut, pentru că prin lege niciun alt partid politic nu are voie să se înființeze de 75 de ani. Același partid unic controlează și astăzi cu mână de fier justiția, economia, proprietățile, mass-media, internetul, alegerile electorale generale și locale, libertățile toate, politicile bancare, bugetare și fiscale, substituindu-se statului în toate domeniile strategice. China, cu un control absolut asupra a tot ce există, păstrează în mod perfect tiparul unei societăți închise. Regimul de la Beijing își asumă tot și nici măcar nu ascunde asta.

După moartea liderului Deng, la începutul mileniului II, Occidentul a sperat din nou să suprime puterea imensă a Partidului Comunist Chinez și să democratizeze zona subordonată ideologic și administrativ Beijingului prin modelul său cultural și politic. Strategii occidentali au considerat atunci, în perioada 1997-2001, că internetul, ca nouă invenție cu impact revoluționar mondial, prin care informațiile culturii occidentale circulă în timp real necenzurate, va educa și schimba total China, precum a fost schimbată și Uniunea Sovietică cu zece ani înainte. Dar marele partid, anticipând pericolul influenței occidentale, a cenzurat și blocat internetul extern, construind variante autohtone cu rețele chinezești de socializare. Mai mult, partidul unic adună din aceste rețele date foarte importante pentru linistea socială și pentru a contracara orice propaganda occidentală oricât de subtilă ar fi aceasta. Nimic din ce ar fi putut tulbura liniștea tradițională a chinezului de rând nu trebuie să treacă de cenzura partidului comunist, totul fiind o intreprindere complexă care a salvat și conservat regimul de la Beijing până în zilele noastre.

Proiectul secret și răbdător al Chinei pe termen lung, început de Mao, continuat de Deng și fructificat explicit de actualul lider Xi Jinping, de a îngenunchea Occidentul spre a deveni ea lider mondial, este astăzi în plină aplicare. Tot ce vedem anomic și incert în lumea noastră, toată criza energetică, diplomatică sau de gestionare a ordinii mondiale este parte din acest proiect secret sau reacție la acesta. China, cu discreție, a lăsat mai întâi Uniunea Sovietică și mai apoi pe succesoarea sa Rusia să se expună epuizant în lupte fățișe cu Occidentul, pentru a nu-și consuma resursele vitale și pentru a nu se expune sancțiunilor. China comunistă, deși e istoric doar o fostă investiție a Uniunii Sovietice din secolul trecut de a securiza Asia de Sud-Est, prin imensa capacitate industrială și comercială, a devenit deja lider în alianța sa orientală cu Rusia. Beijingul conduce de fapt din umbră marele război mondial Orient-Occident din zilele noastre. Este evident că nu Moscova lui Vladimir Putin este strategul conflictului și nici beneficiar al unei eventuale înfrângeri a Occidentului constituit în jurul Statelor Unite, ci Beijingul.

Rusia, foarte probabil, nici nu ar fi atacat Ucraina pentru resursele ei alimentare, minerale și energetice și nu ar fi riscat ostilitatea economică, de intelligence și militară imensă a Occidentului, fără a avea în prealabil atât acordul, încurajarea, cât și promisiunea de sprijin total din partea aliatului său oriental China. Beijinul este astăzi atât de puternic încât își permite chiar să folosească Rusia ca armată a sa privată, pentru interesele sale pe termen lung atent plănuite, continuând să lucreze abil din spatele scenei mondiale, fără expunere directă, așa cum a procedat de fapt în ultimii 75 de ani. Iranul, Coreea de Nord, Myamar, Venezuela sau Cuba, ca părți mai modeste ale alianței orientale, alături de Rusia ca vector principal, sunt gata să definitiveze proiectul absolutist al Chinei. Dominația occidentală tradițională cu filozofia sa politică și chiar toată ordinea mondială actuală se află din acest motiv într-o zonă de risc maxim de a fi dizolvată, adică exact așa cum a anunțat ca obiectiv alianța orientală Rusia-China cu orice ocazie și cel mai recent la summitul Organizației pentru Cooperare de la Shanghai din 15-16 Septembrie 2022, care a avut loc în Samarkand-Uzbekistan.

Asta nu înseamnă că Occidentul nu a prevăzut din timp util pericolul întăririi graduale a alianței orientale Rusia-China și nu a luat unele măsuri. De exemplu, politica aparent bizară a administrației Bush, de a intra în Afganistan în octombrie 2001, a avut de fapt obiectivul primordial strategic foarte rațional de a bloca energetic China, spre a nu avansa spre resursele imense de hidrocarburi din Golful Persic ale aliatului său Iran. Războiul care a costat SUA suma imensă de 2,2 trilioane de dolari până în 2021 a avut ca prim considerent realitatea că Afganistanul are o graniță comună de 600 Km cu Iranul, cât și una directă prin Coridorul Wakhan cu China. Fără intervenția militară americană, Afganistan ar fi devenit o imensă conductă de hidrocarburi între Iran și vestul sărac al Chinei (Xinjiang).

Un alt motiv de ocupare a Afganistanului a fost necesitatea constituirii unui avanpost politico-militar occidental înspre Orient, ca poartă de intrare în Asia Centrală. Acest punct era important pentru că Asia Centrală, cu Tadjikistan, Turkmenistan, Kirghistan, Kazahstan și Uzbekistan, este un teritoriu economic cu potential imens, foarte râvnit de China și dorit de a fi recuperat politic de Rusia după independența acestor republici din 1991 față de Moscova (pe atunci capitală a URSS). Bătălia pe Asia Centrală, între Orient și Occident, fiind astăzi și mai importantă decât cea care s-a desfășurat acum 2300 de ani pe timpul lui Alexandru Macedon.

O altă comoară tentantă a Afganistanului, pentru pretențiile de supremație mondială ale Chinei, sunt resursele minerale imense cu elementele chimice foarte rare (denumite pământuri/metale rare), unele nereprezentate nici în Sistemul Periodic al lui Mendeleev. China are deja monopolul mondial al acestor elemente absolut necesare îndustriilor noi de vârf, care sunt folosite în industria tuturor rachetelor, a acumulatorilor, a produselor electronice și a procesoarelor, prin exploatările sale deja funcționale din Africa. Superprocesoarele, cloudurile de date, tehnologia 5G și softurile de inteligența artificială, ca parte din ultima revoluție industrială (a IV-a), îi sunt absolut necesare Chinei pentru a învinge Occidentul. Statele Unite nici nu au putut face exploatări miniere în Afghanistan pentru pământuri rare în cei 20 de ani de stăpânire, deși ar fi dorit, din cauza situației periculoase de război de gherilă permanent, finanțat cel mai probabil tot de către Beijing prin talibani și luptători din Pakistan.

Al Treilea Război Mondial, dintre Orient și Occident, ai cărui contemporani agnostici și uimiți suntem deja, va fi câștigat de partea care va domina a IV-a revoluție industrială, de cea care va trece fără revolte majore interne peste criza energetică și alimentară, de cea care va fi mai bine organizată prin planuri raționale de război. Ce e însă foarte cert în această ecuație complexă cu multe variabile, până nu se termină cumva acest nou război mondial, până când una dintre părți nu va fi învinsă sau nu se va preda celeilalte, până când revoluții violente interne nu vor schimba conducerea din capitale ale puterilor beligerante, ca variante teoretice pentru încheierea păcii, fiecare om dintre cei 8 miliarde ai planetei va avea mult de suferit, indiferent dacă aparține Orientului sau Occidentului. Războiul fiind mereu, de departe, cea mai costisitoare și mai îngrozitoare invenție a omenirii.

 

 

BVB | Știri BVB

Digi Communications N.V. (DIGI) (28/11/2022)

Disponibilitatea versiunii in limba romana a Raportului Anual pentru 2021

ROMCARBON SA (ROCE) (28/11/2022)

Finalizare proces fuziune Greenfiber Intl. SA-Greentech SA,detineri indirecte

IMPACT DEVELOPER & CONTRACTOR S.A. (IMP) (28/11/2022)

Document informare - alocare actiuni

ROPHARMA SA (RPH) (28/11/2022)

Hotarari AGA O & E 28.11.2022

ROMCARBON SA (ROCE) (28/11/2022)

Tranzactii management - art. 19 Reg. (UE) 596/2014