Autor: Daniel Apostol
Europa de după alegerile europarlamentare de la 9 iunie dă semne că încearcă să fie ceva mai blândă cu propria industrie față de Europa de dinainte.
Marea întrebare lansată la începutul anului odată cu „Declarația de la Anvers” a industriașilor europeni este „cum să facem economia UE mai competitivă în fața amenințărilor economice care vin din propria hiper-reglementare și din avansul celor doi mari competitori, SUA și China? Răspunsul mult așteptat se pare că ar urma să vină odată cu raportul coordonat de către Mario Draghi, însărcinat să elaboreze un plan pentru revizuirea regulilor UE, tocmai pentru a ajuta companiile europene să-și înfrunte rivalii din Statele Unite și China. Dar planul lui Draghji întârzie să apară public pentru că „elita politică” de la Bruxelles trebuie mai întâi să decidă cine va conduce viitoarea Comisie Europeană, ce va fi însărcinată practic cu recepția și punerea în aplicare a planului lui Draghi.
Între timp, se întețesc luările de poziție cu privire la modul în care se vor adapta legislativul și executivul Uniunii la urgențele semnalate de reprezentanții economiei reale, deopotrivă din sectorul industrial și din cel agricol. Multe voci europene au semnalat deja necesitatea unei ajustări realiste a Pactului Verde în concordanță cu nevoia de dezvoltare a UE. Sunt semne că politica climatică va deveni mai realistă în următorii ani, după cum sublinia și Alexandr Vondra, un europarlamentar ceh care a lucrat la legislația climatică pentru grupul de dreapta conservatori și reformiști europeni: „Dacă compar elaborarea politicilor Green Deal cu conducerea unei mașini, mă aștept că noul Parlament European va folosi și un volan sau o pedală de frânare, nu doar pedala de accelerație”, declara Vondra citat de Politico.
După alegerile europene din 9 iunie 2024, viitorul Pactului Verde European (Green Deal) a devenit un subiect de dezbatere semnificativă. Partidele de dreapta au înregistrat victorie în alegeri ceea ce aduce în discuție posibila diluare a principalelor politici ale Pactului Verde. Deși Partidul Popular European (PPE) de centru-dreapta și Socialiștii și Democrații (S&D) de centru-stânga rămân formațiunile parlamentare dominante, prezența crescută a facțiunilor de dreapta critice față de climă ar putea complica procesul legislativ pentru politicile de mediu. PPE, în ciuda introducerii Pactului Verde sub președinția Comisiei Europene a Ursulei von der Leyen, ia în considerare ajustări, în special în ceea ce privește interdicțiile asupra motoarelor cu combustie și reglementările mai stricte în agricultură. „Suntem partidul industriei, suntem partidul zonelor rurale, suntem partidul fermierilor din Europa”, declara pentru Politico Manfred Weber, liderul Grupului PPE din Parlament. Obținând o oarecare poziție de putere, PPE este cel bine plasat pentru a dirija politica UE, înclinând agenda spre dreapta. Dar această mișcare este probabil să întâmpine o opoziție puternică din partea partidelor de stânga și a Verzilor, care sunt angajate să mențină legile de mediu actuale.
Totuși, noul peisaj politic ar putea încetini sau modifica implementarea Pactului Verde și vor fi necesare negocieri politice semnificative pentru a asigura atingerea termenelor și obiectivelor considerate de mulți a fi mult prea ambițioase și nerealiste ale pactului privind clima, subliniind necesitatea unei abordări echilibrate a politicii climatice pe fondul creșterii costului vieții și a preocupărilor economice din întreaga Europa.
Coloratura politică a Parlamentului European și a viitoarei Comisii Europene, alături de declarațiile publice din ultimele săptămâni ne arată că este posibilă o abordare foarte serioasă a ceea ce s-ar numi un „pact industrial european”. Un pact industrial care ar avea menirea să salveze UE de la dezindustrializare și să o scoată din menghina USA-CHINA a unei competitivități greu de suportat în prezența unei hiper-reglementări, a unei supra-impozitări, a unei super-birocrații și a unui foarte strict Green Deal.
Și în România se impune o gândire strategică cu privire la modul în care politicile publice se transformă în factor de susținere și dezvoltare, dintr-o barieră în calea industrializării și a dezvoltării prioritare a sectorului energetic.
Tranziția energetică este un proces de profundă transformare economică globală care are nevoie de schimbări și investiții masive la nivelul infrastructurii, tehnologiilor și politicilor. Această transformare se petrece deja pe mai multe planuri. Iar politicile publice au la îndemână argumente solide pentru modul în care ar trebui să ghideze sectorul energetic în această transformare.
Un mare semn de întrebare este cel cu privire la modul în care noul Parlament European și viitoarea Comisie Europeană vor găsi de cuviință să abordeze viitorul energiei. Va ține sau nu va mai ține cont de atributele unor state membre – precum România – care dispun de resurse – gaze naturale, în situația de față – ce pot fi un factor de sprijin al întregii transformări economice provocate de obiectivele de mediu asumate la nivelul Europei?
Un puternic argument în favoarea utilizării gazelor naturale în procesul de tranziție energetică este eficiența economică: costurile de producție și transport sunt relativ scăzute, iar tehnologiile asociate cu exploatarea și utilizarea sunt în continuă dezvoltare și eficientizare. Aceasta înseamnă că avem în România o sursă de energie accesibilă și eficientă din punct de vedere economic, care consolidează creșterea economică, stimulând investițiile în infrastructură și în sectoarele conexe și generând locuri de muncă și prosperitate economică.
În miezul acestor transformări, în plină schimbare politică la nivel european și fără a face deloc politică, sectorul energetic național se confruntă zilnic – în termeni constructivi – cu politicile publice. Ce nevoi are sectorul energetic autohton de la la sistemul de politici publice? Are nevoie de o rezolvare inteligentă a trilemei energetice: energia trebuie să fie disponibilă pentru toți consumatorii; energia trebuie să fie produsă cu rost și fundament economic pe lanțul de producție; energia trebuie să se îndrepte spre obiectivele de sustenabilitate pe care ni le asumăm cu toții la nivel european.
Dar trebuie să mai înțelegem ceva: dacă dorim un echilibru în piață, trebuie să lăsăm piața să se echilibreze singură prin mecanismele de care dispune. Politicile publice trebuie doar să ghideze crearea și funcționarea acestor mecanisme. România are nevoie de o reală liberalizare (deschidere, dacă vreți) a pieței; nivelul și structura de reglementare actuale sunt este prea complexe și pun în pericol concurența care ar trebui să vină în sprijinul consumatorilor.
România are nevoie să nu mai facă confuzie gravă între politici electorale și politici de protecție a consumatorilor vulnerabili. Este nevoie deci de o definire justă și fără implicații politicianiste (electorale) a conceptului de “consumator vulnerabil”, este nevoie de politici publice și de o schemă dedicate clienților vulnerabili; este nevoie și de îmbunătățirea condițiilor de piață pentru a îmbunătăți transparența și claritatea acesteia. În plus, România trebuie să scape și de confuzia politicianistă ce a generat politici publice europene care – în loc să contribuie la dezvoltarea sa – contribuie de fapt la împiedicarea dezvoltării sectorului energetic autohton.
Avem nevoie de securitatea aprovizionării, de securitate energetică, iar gazele naturale de care dispune România sunt o sursă de consolidare a acesteia atât la nivel național cât și european. Mai mult, exploatarea gazelor naturale din subsolul de mare adâncime al Mării Negre un factor de sprijin semnificativ pentru procesul de tranziție energetică și de transformare a economiei naționale, dar reprezintă și cheia pentru reducerea dependenței de importurile de gaz și, mai important, pentru consolidarea securității energetice a întregului spațiu comunitar al UE: reduce vulnerabilitatea la fluctuațiile pieței globale a gazelor naturale, va furniza resurse esențiale pentru o tranziție către surse de energie verzi, într-un mod echitabil și sustenabil pentru cetățeni, pentru stat și pentru investitorii din producția de energie.
Astfel, România poate juca un rol semnificativ în rezolvarea “trilemei energetice”, contribuind la sustenabilitate, la siguranța aprovizionării și la eficiență economică în UE. Dar pentru asta, România trebuie să scape de confuzia politicianistă care îngreunează funcționarea pieței. România trebuie să se hotărască dacă sectorul energetic este un sector prioritar de dezvoltare.
Mai mult, România trebuie să articuleze o voce puternică care să se facă auzită în noul Europarlament și care să se lupte pentru ca politicile europene să sprijine acest sector prioritar și nicidecum să-i ridice piedici în calea dezvoltării.
Iar noua Comisie Europeană va trebui să țină cont de toate vocile care au cerut o mai atentă ajustare a birocrației și o conformare a reglementării comunitare la necesitățile reale de dezvoltare a economiei – a industriei și agriculturii – Uniunii.
Viitorul energiei -în Europa și acasă- privește cu speranță către viitoarea guvernare europeană.