Update articol:
ANALIZĂ

Gabriel Dumitraşcu: „Legea Offhore – putem lua redevență și în natură”

Se poate și altfel, se poate și mai bine.
Putem lua redevență și în natură.

Dacă aș fi pus azi să decid în privința legii exploatărilor offshore, înainte de a căuta soluția “perfectă”, mi-aș aduce aminte că nu pot sacrifica așteptările oamenilor și interesele țării, pentru interesele partidului, ale unui grup sau personale.
M-aș așeza cu calm și aș reflecta la ce așteaptă românii, dar și statul, și ce pot face să le aduc mai aprope îndeplinirea așteptărilor.

Românul de rând așteaptă că din exploatarea resurselor naturale, considerate ca bogății ale țării și, implicit, ale fiecăruia dintre noi, să simtă că o parte îi revine și îi face viață mai bună. În funcție de partea care îi revine, direct sau indirect, îi crește proporțional mândria și sentimentul de apartenență la nație: ”Da, țara și aleșii fac ceva și pentru mine. Împart și către mine bunăstarea. Sunt și eu dator țării”.

Ca să răspund la întrebarea: ce vrea statul?, trebuie să reamintesc realitatea. Ca să acoperim consumul intern de gaze naturale, România importă anual în jur de 10% din cantitatea consumată. De regulă, prețul de import este mai mare decât prețul gazelor naturale extrase autohton. Dar prețul gazului natural este stabilit, cel puțin teoretic, din competiția și concurența a doi mari producători Romgaz și OMV-Petrom, care oferă în jur de 95% din cantitatea anuală de gaze naturale. Fiind doar doi producători și piața capătă caracteristicile de oligopol. Adică, fiind doar doi actori, care împreună ofertează o producție care nu acoperă cererea națională, concurența și competiția nu sunt efective și nu produc un efect semnificativ asupra scăderii prețului.

Ne-a dat Dumnezeu norocul ca în apele teritoriale ale României să fie descoperită o importantă cantitate de gaze. În acest moment (dar surprizele plăcute vor continuă) vorbim de aproape 200 miliarde mc de gaze naturale.
Ne-am bucurat și noi, se bucură și statul se bucură și titularii de acorduri petroliere. Noi așteptăm să ne fie mai bine. Statul a rămas încremenit în bucurie și comunicări triumfaliste. Domnul ne-a dat, dar nu ne bagă și-n traistă. Statul încremenit în așteptarea banilor salvatori pentru bugetul țării se agită ca Grivei în fața măcelăriei. Vrea mult, cât mai mult, dar nu-și face scenariile, studiile și temele cu care să convingă măcelarul. Să nu uităm că doar măcelarul este cel ce preface potențialul porcului în cotlete și cârnați. Doar investitorii, titularii acordurilor petroliere, se pun pe treabă și încep să calculeze ce, cum și cel mai important, cât se poate obține din aceste resurse.

Datele sunt sintetizate și modelate și sunt formulate obiective minime de așteptare. Conform uzanțelor, cifrele de mai jos trebuie privite cu prudență și rezerve. Ceea ce-l avantajează pe investitor este supraevaluat și cea ce-l dezavantajează, subevaluat.

Studiul Deloitte “Contribuția proiectelor de explorare și producție a hidrocarburilor din Marea Neagră la dezvoltarea economiei românești”, realizat la cererea Asociației Române a Concesionarilor Offshore din Marea Neagră, arată pe scurt cam următoarele estimări:

170 miliarde metri cubi extrași
20 de ani perioada de exploatare
51,8 miliarde USD valoarea gazului extras
22,2 miliarde USD investițiile companiilor
29,6 miliarde USD profitul brut
5,5 miliarde USD redevențe către statul român
3,9 miliarde USD impozit pe profit
9,4 miliarde USD câștigul statului român prin redevențe și impozitul pe profit
20,2 miliarde USD câștigul net al companiilor
Statul român ar urma astfel să obțină 9,4 / 29,6 = 32% din profit, iar companiile 68% din profit.

Sugestia de participare la profit, odată făcută, devine prag de raportare pentru cei mai mulți.
Dar nu se poate și altfel? Ăsta e singurul mod legal de împărțire?
Îmi permit să nu intru în sugestia făcută, să deranjez mult, propunând o altă logică, mai bună în termeni și condiții, a împărțirii.

Ce este redevența? “ Redevența este o datorie, o obligație care este plătită, în bani sau în natură, sub formă de cote, periodic și la date fixe.” Deci, redevența poate fi încasată și în NATURĂ.
Concret, eu propun ca redevența de 13,5% deja stabilită, să fie primită de statul român sub formă de gaz natural. Chiar dacă aparent pare complicat, în fapt e simplu și mai eficient pentru îndeplinirea așteptărilor și obiectivelor românilor și statului. Aș accentua în Codul fiscal că nu se datorează impozit pentru cantitățile de țiței și gaze naturale livrate cu titlu de redevență. Pentru egalitate de tratament, aș lăsa ca prevederile generale de fiscalitate și deductibilitati, aplicate societăților cu exploatări onshore, să fie aplicabile și societăților cu exploatări offshore.

Având în vedere că, mai ales în era globalizării, dar, de fapt, în toate perioadele istoriei, lucrurile nu se petrec în izolare de restul lumii, aș privi cum tratează alte țări exploatarea resurselor similare de gaze naturale: Olanda, Norvegia, Marea Britanie. În consecință, pentru a menține atractivitatea exploatărilor offshore de gaze naturale în România, aș stabili că fiscalitatea generală (incluzând redevență) să nu fie mai mică de 45%, dar nu mai mare de 50% din valoarea comercială anuală a gazelor extrase, funcție de variația prețului de referință.

Ce-am câștiga?

13,5% din producția anuală extimata azi la 8,5 miliarde mc, înseamnă peste 1 miliard mc de gaze naturale. Această cantitate este suficientă, la actualele consumuri naționale anuale, pentru a asigura independența consumului de intern de importuri. Prin urmare, formarea pretulul gazelor naturale nu s-ar mai află sub presiunea prețului de import, mai mare cu 10-15%.

Cele peste 1 miliard mc de gaze naturale ar trebui preluate de o societate de trading, aparținând exclusiv statului român, și tranzacționate pe piețele centralizate concurențiale. Ar apărea un concurent semnificativ la cei doi mari, Romgaz și OMV-Petrom, ar crește concurența și s-ar influența descrescător prețul, în condițiile satisfacerii integrale a cererii cu gaze naturale din producția internă. Concomitent, pe piața concurențială centralizată, conform obigației din legea energiei, ar trebui să se tranzactioneze și 50% din gazele naturale rămase în portofoliul titularilor de acorduri offshore, adică aproximativ 3,5 miliarde mc, după scăderea gazului natural cedat ca redevență. Am avea în România, mod real, o piață concurențială a gazelor naturale cu patru actori mari, cu oferte anuale însumate depășind 15 miliarde mc și o cerere internă de aproximativ 11 miliarde mc. Diferența poate fi o miza consistentă pentru ca piața românească să devină o piață regională.
Personal aș câștiga certitudinea că prețul gazelor pe care-l plătesc este format corect și este cel mai mic preț posibil în condiții concurențiale de piață. Și să nu uit, aș fi mult mai mândru decât sunt acum.
Ce ziceți, vă place?