Un grup de specialiști din industria de apărare ne-au transmis o analiză a sistemului de apărare din țara noastră în contextul războaielor din regiune, analiză pe care o redăm mai jos.  

* Starea de fapt a Armatei României

Într-o perioadă în care Rusia a declanșat cea mai gravă criză de securitate de la încheierea Războiului Rece, se dovedește că cea mai bună decizie strategică a României a fost aderarea la NATO și UE.

Cum posibilitatea agresiunii directe a unui vecin de talia Rusiei nu mai poate fi exclusă, starea de fapt a Armatei României – de la efectivele umane și până la dotările de tehnică militară – are o importanță deosebită.

• Organizarea și dotarea Armatei României:

România are 68.500 de militari activi, organizați astfel:

-Forțe Terestre: 35.800

-Forțe Navale: 5.500

-Forțe Aeriene: 10.700

Alte categorii: 16.500

La aceste forțe se adaugă:

-Forțele militare în rezervă: 53.000

-Forțe paramilitare (jandarmerie): 57.000

-Forțe aliate (SUA, Franța, Canada, etc.): 5000.

Echipamentele datează, în majoritate, încă din epoca comunistă, după un șir, relativ necoerent și mereu întârziat,  de achiziții de armament și tehnică militară, iar bugetele Apărării din perioada de apartenență la NATO și în special din ultimii ani  nu au reușit să realizeze, cu unele mici excepții,  transformarea  așteptată de către echipamente noi de înaltă performanță.

Doar o parte din efective, cea desemnată a activă în componența NATO, are pregătirea de luptă necesară și gradul de ocupare a funcțiilor peste 90%.

Multe structuri militare la nivel de nucleu au resurse reduse de personal și tehnică .

Sistemul militar de învățământ este relativ dezvoltat,  cu 5 colegii militare (Craiova, Breaza, Câmpulung, Alba Iulia și Constanța) cu promoții de aproximativ 700 absolvenți și   5 Academii Militare (AFT, AFA, AFN, ATM și UNAp) cu promoții de aproximativ 600 de absolvenți.

Mai există un sistem extins de Școli de Aplicație pentru diverse specialități, tabere de instrucție și poligoane militare.

 * Cheltuielile pentru Apărare

Războiul din Ucraina forțează țările occidentale să-și crească accelerat cheltuielile de apărare pentru a crea forța necesară de descurajare a unei eventuale expansiuni a Rusiei spre Vest. De asemenea, tensiunile globale și necesitatea unei creșteri rapide a capabilităților pun probleme de interoperabilitate între aliați ca niciodată până acum, oferind în același timp oportunități de afaceri pentru companiile din industrie și pentru investitori. Pentru a beneficia de acestea, companiile trebuie însă să facă investiții mari pe termen scurt pentru a-și crește capacitățile de producție și pentru a rezolva problemele legate de lanțul de aprovizionare.

În ultimii ani, în timp ce SUA au cheltuit 3,5% din PIB pentru apărare, Uniunea Europeană a cheltuit doar 1,5%. Statele Unite sunt urmate de China, cu cheltuieli de 300 de miliarde de dolari, deși acestea reprezintă doar 1,7% din PIB. Rusia cheltuiește 4% din PIB pentru apărare, dar are o economie mai mică, astfel că suma totală a fost de doar 75 de miliarde de dolari anul trecut. Dar contextul actual generat de războiul din Ucraina produce schimbări majore privind cheltuielile pentru apărare în majoritatea statelor. O creștere semnificativă a bugetului său militar a fost anunțată de Germania, care intenționează să cheltuiască în mod permanent peste 2% din PIB (față de 1,3% în 2021). Polonia intenționează să cheltuiască 3% din PIB pentru armată în 2023 și să crească aceste cheltuieli la 5% în anii următori.

Bugetul Apărării României a crescut constant după 2014, când aliații NATO au decis la summitul din Țara Galilor să facă eforturi pentru a aloca armatelor cel puțin 2% din PIB, iar cel puțin 20% din banii alocați să fie destinați achiziției de echipamente militare.

România a reușit în ultimii 5 ani să investească între 20 și 35% din acești bani în achiziția de echipamente noi de luptă, adică mereu peste ținta de 20% convenită cu NATO pentru procentul din bugetul Apărării dedicat special investițiilor în armamente.

Cheltuielile statului român cu Armata s-au dublat din 2016 în 2020, ajungând în 2021 să depășească 22 de miliarde de lei (peste 5 miliarde de dolari), iar în 2023 au fost planificate cheltuieli de 2,5% din PIB.

Deși a fost cheltuită o sumă mare de bani, peste 5 miliarde USD, echipamentele militare sunt livrate cu întârziere și în consecință capabilități operaționale sunt realizate în număr limitat. Cauza acestor întârzieri este determinată de crizele actuale (Covid, Ukraina) care au schimbat ordinea priorităților și au afectat fluxurile de aprovizionare.

• Industria de apărare

Până în 1989, industria de apărare a României a fost un sector economic important, acoperind 85% din nevoile de achiziții ale Forțelor de Apărare Române și contribuind cu aproape 1 miliard de dolari SUA în fiecare an la export, situând astfel România în topul exportatorilor de arme din lume. Capacitățile de producție au fost supradimensionate față de nevoile locale,  dar în concordanță cu oportunitățile pieței externe. Dotate cu tehnologii orientale, relativ moderne pentru acele vremuri, fabricile de apărare românești și-au avut cumpărătorii străini printre țările Pactului de la Varșovia și printre țările africane și arabe care au legături politice și economice deosebite cu România. În sectorul Industriei de Apărare existau peste 200.000 de angajați bine pregătiți, în timp ce managementul era unul centralizat.

Începând cu anul 1990, ca urmare a schimbărilor structurale de pe piaţa mondială a armelor şi a transformării politice, economice şi sociale din România, acest sector a intrat într-un declin din ce în ce mai mare. Scăderea drastică a cererii pe piața mondială și lipsa comenzilor locale, nivelul scăzut de automatizare a tehnologiei și productivitatea muncii, asociate cu un management necorespunzător au fost principalii factori care au condus la această situație. Ca urmare a procesului de privatizare, unele companii performante au fost vândute unor investitori locali privați.

La sfârşitul anului 1999, nouă din 10 producători români de arme aveau comenzi care acopereau doar 5-15% din capacitatea lor de producţie.

Din anul 2000, s-au făcut pași pentru găsirea unei soluții fundamentale pentru Industria Română de Apărare, precum: reorganizarea și redimensionarea sectorului în funcție de nevoile reale ale Forțelor de Apărare Române și de locul potențial al României pe piața externă; conversia la producția civilă, înființarea de parcuri industriale și alte soluții alternative; începerea unei privatizări treptate; căutarea unui parteneriat strategic cu companii occidentale notorii; măsuri de protecție socială a salariaților și a personalului disponibilizat.

Primul etapă în reorganizarea sectorului a fost punerea tuturor companiilor sub aceeași „umbrelă”, prin mutarea în subordinea Ministerului Economiei a companiilor care aparțineau anterior Ministerului Apărării.

 Factori care au influențat evoluția industriei globale de apărare în ultimele decenii:

• natura ierarhică a producţiei de armament, în funcţie de gradul tehnologic şi de competitivitate.
• dezvoltarea industriei de apărare pe arhitectura alianţelor militare;
• impactul alocărilor bugetare pentru apărare şi restructurările fundamentale ale industriei;
• influenţa comerţului internaţional de armament;
• procesul de globalizare a industriei şi de extindere a lanţurilor de producţie şi aprovizionare;
• nivelul cerințelor de certificare și standardizare;
• evoluţia IT în sectorul militar.
• impactul dezvoltării tehnologiilor disruptive emergente în domeniul apărării.
• la nivel european, creșterea rolului Comisiei Europene cu privire la sectorul de apărare și dezvoltarea unor inițiative și mecanisme (PESCO, CARD, EDF) pentru încurajarea cooperării între statele membre inclusiv între industriile lor de apărare.
• la nivel NATO, dezvoltarea și implementarea direcțiilor de acțiune cuprinse în agenda NATO 2030.

Starea actuală a industriei româneşti de apărare este definită de următoarele trăsături:

• Este o industrie preponderent controlată de stat;
• Lipsa investiţiilor şi controlul statal/politic au transformat-o într-o industrie ineficientă economic;
• Este concentrată predilect pe mentenanţă şi pe export de produse primare sau din stocuri, fără valoare adăugată;
• Absența din circuitul economic global şi din lanţurile de aprovizionare de înaltă tehnologie, cu o prezenţă timidă de exportator pe anumite pieţe exotice, istorice şi doar pentru produse primare, nesofisticate;
• O industrie caracterizată printr-o dezvoltare circumstanţială, oportunistă, cuplată la offset şi politică de achiziţii a Ministerului Apărării Naţionale (uneori cu nivelul maxim de serviciu de mentenanță la nevoie);
• Înapoiere tehnologică, fără un sector consistent de cercetare-dezvoltare și acces la tehnologiile actuale;
• Supradimensionare de personal, situaţii de „căpusare” politică;
• Capacitate extrem de redusă de integrare în circuite economice dual-use;
• Redundanţă şi duplicare cu produse disponibile pe piaţa globală la costuri mai mici;
• Resursa umană este critică datorită lipsei personalului de specialitate și a modalităților eficiente de atragere a tinerilor către acest domeniu. Lipsa unor contracte ferme pe termen lung și a investițiilor acutizează această problemă.
• Accesul la fondurile europene dedicate sectorului de apărare este redus în comparație cu alte state membre UE. O precondiție pentru participarea în proiectele/programele finanțate de UE în domeniul apărării o reprezintă participarea în parteneriate.

Elementul central care determină menţinerea industriei naționale de apărare, deşi declarată sector strategic, în acest stadiu de înapoiere, este abordarea guvernamentală autarhică a acestui sector din considerentul asigurării autosuficienţei, a securităţii aprovizionării, respectiv siguranţa aprovizionării forţelor armate române cu produse de bază.

Elemente necesar a fi clarificate pentru a realiza viziunea transformării:

• Ce tip de industrie de apărare reclamă gradul de ameninţări la adresa securităţii naţionale?
• Este necesară o industrie avansată tehnologic, sectorială, sau o industrie de bază/incrementală/nesofisticată pentru asigurarea securităţii naţionale?
• Industria de apărare trebuie să deservească exclusiv nevoile de bază ale forţelor armate române şi să asigure locuri de muncă pe baza tehnologică şi sectorială existentă, sau avem în vedere obţinerea unei industrii avansate tehnologic şi sustenabilă doar în acele sectoare de prim rang ce pot fi integrate pe circuitul global?
• Este pregătit statul român să ia decizii de restructurare fundamentală a industriei de apărare cu preţul unor riscuri electorale/politice?
• Este pregătit statul român să renunţe la monopolul de capital/control în industria de apărare, să stimuleze şi să integreze sectorul privat şi să exercite doar drepturi de control şi reglementare
• Care este modelul cel mai eficient pentru reorganizarea industriei de apărare într-o prima etapă pe termen scurt având în vedere contextul actual, după care pe termen mediu și lung. Este necesară o analiză a evoluțiilor industrillor de apărare din state cu profil asemănător; utilizarea practicilor/lecțiilor învățate. De considerat specificul RO.
• Deși există o strategie privind industria de securitate (incluzând industria de apărare), se impune necesitatea unei viziune coerente, adaptată la evenimentele geopolitice și provocările actuale și  existența  unui program asumat politic de restructurare/dezvoltare, integrat în  doctrina naţională de apărare.