• “Președintele Trump a crescut tarifele, dar a anulat cotele, ne-a dat condiții egale de concurență tuturor operatorilor din Europa”.

• “Va fi  un asalt asupra pieței europene cu diferite tipuri de mărfuri, care în momentul de față devin foarte scumpe în America”.

• “PNRR a fost construit pe multe aberații”.

• “Trebuie abandonate niște iniţiative despre care se știe că sunt ineficiente din punct de vedere economic, cum ar fi hidrogenul”.

• Interviu cu Marian Năstase, președintele ALRO şi președintele Asociației Marilor Consumatori Industriali de Energie (ABIEC)

Reporter: Stimate domnule Marian Năstase, care este opinia dvs cu privire la războiul tarifelor, declanșat de președintele Trump? Cum credeţi că vor fi influențate economia României și activitatea Alro?

Marian Năstase: Ne aflăm acum într-un scenariu perfect de tipul “meciul place, are nerv, plânge lumea în tribune”.

“Meciul place” pentru că ne ține zguduiți în fiecare zi, ne trezim în fiecare dimineață și deschidem site-urile de știri americane ca să vedem ce a mai decis președintele Trump.

“Meciul are nerv”, pentru că ai nevoie de nervi foarte tari ca să reziști. Uitați-vă la cum s-au prăbușit bursele. Băieții aceia de pe burse nu au avut nervi – vând, cumpără,  marchează pierderi aiurea, se face o ajustare rapidă și violentă. Se pierd banii foarte mulți.

“Plânge lumea în tribune?” – plâng cei care au pierdut trilioanele de dolari pe burse.

Dar, factual, vedem o salvă de tarife care are mai multe efecte. Dar cel mai important efect este că aduce lumea la discuții.

Acum 50 de ani, preşedintele SUA Lyndon Johnson a zis: “Dacă vrei să faci ceva, trebuie să faci în primul an de mandat, pentru că, după aceea, nu mai poți face”. Un an trecea mai greu în anii 70, când aveai telefon cu fir şi tehnologia nu era atât de avansată. Dar acum un an trece foarte repede, în noua eră tehnologică. De aceea, trebuie să iei măsuri rapide ca să poți să le implementezi.

Și ce văd eu în prezent este că foarte multe dintre țările cărora SUA le-au impus tarife vin acum la negocieri. Ceea ce, dacă mă întrebați pe mine, este o parte bună a procesului, pentru că este clar că undeva există o frustrare pe partea administrației americane și a Statelor Unite și atunci este bine să ai discuții.

E adevărat că președintele Trump a forțat ca aceste discuții să se întâmple într-un interval de timp mult mai scurt decât se întâmplă de obicei.

Sunt două metode de a trata tarifele. În primul rând, un război tarifar nu este bun. Un război este, până la urmă, un război – ori că e militar, tarifar sau economic –  și nu aduce beneficii cetățenilor nici uneia din țările care se află în conflict.

Pe de altă parte, pot să înțeleg când administrația Trump clamează că taxa pentru exportul de mașini americane în Europa este de 10%, iar europenii, dacă vând mașini europene în America, plătesc o taxă de 2%. Cumva trebuie să se regleze situația.

În mandatul trecut al președintelui Trump nu s-au luat măsuri. Trebuie să fim conştienţi că în business nu există miracole, nu există rețete secrete, nu există mistică. Nu scad taxele singure. Lucrurile sunt relativ simple. Așa că americanii au zis: ori creștem noi taxele la 10%, ori europenii scad tariful de la 10% la 2%. Că altă metodă nu există.

În condițiile în care, în primul mandat, UE nu a vrut să negocieze, acum, după impunerea tarifelor americane, preşedinta Comisiei Europene, doamna Ursula von der Leyen, este dispusă la unele concesii și a propus taxe zero cu zero. Dar Trump i-a replicat că, până la zero cu zero, Europa trebuie să plătească SUA circa 350 de miliarde de dolari pentru acoperirea pierderilor din diferenţa de tarife.

Evident că situația ne afectează pe toți, dar într-o măsură diferită.

Ce nu știe multă lume este că Trump a introdus tarife, dar a eliminat și cotele de export. Anterior, SUA impunea cote companiilor. Adică, Alro avea voie să exporte în SUA 500 de tone cu taxă zero, după care plăteam 10% de la 501 tone în sus. Concurenți de-ai noștri din Europa aveau o cotă de 10.000 de tone cu taxă zero și 10% de la 10.001 tone în sus.

Acum președintele Trump a anulat cotele, ne-a dat condiții egale de concurență tuturor operatorilor din Europa. În momentul de față, eu cred că noi avem posibilitatea să exportăm mai mult, în timp ce ceilalți concurenți vor întâmpina dificultăți.

Un alt efect al acestui război tarifar este că vom vedea tentative masive de a penetra piața europeană cu marfă din China. Va fi  un asalt asupra pieței europene cu diferite tipuri de mărfuri, care în momentul de față devin foarte scumpe în America.

La toate acestea aş mai adăuga că președintele Trump a invitat companiile să facă investiții în SUA. Dar asta durează.  Așa că, cel puțin pe termen scurt, o să vedem o presiune asupra pieței europene, pentru că piața europeană se află în primele trei piețe ca bogăție.

Reporter: La finalul lunii martie, ați declarat în Parlamentul European că Europa are nevoie de măsuri urgente pentru a restabili competitivitatea și a asigura viitorul industrial al continentului. Cum poate Europa să își crească competitivitatea și să își dezvolte  industria?

Marian Năstase: Recent, am fost la o întâlnire a Consiliului Investitorilor Străini, organizată sub auspiciile Președinției României, și l-am auzit pe domnul președinte interimar Ilie Bolojan folosind o sintagmă care îmi place  – a vorbit de “realism economic” care pare să devină un contur al unei noi doctrine economice a blocului european.

Conceptul de “realism economic” are foarte mult sens. În momentul de față există o decuplare între autoritățile legislative, adică Parlamentul European, de reglementare, și aici mă refer la Comisia Europeană, și de decizie, adică la nivelul Consiliului European, și ceea ce se întâmplă în realitatea noastră de zi cu zi.

Cred că cel mai realist este Consiliul European, pentru că are reprezentare la nivel de șefi de state și guverne care vin din țările lor, aceştia fiind în contact cu realitățile din țările lor zi de zi.

Parlamentul European este format din parlamentari care se mută la Bruxelles. Vin foarte rar prin țările lor de origine. Unii dintre ei sunt foarte buni, activi și știu ce fac, dar alții nu știu ce fac pe acolo.

Comisia Europeană ar trebui să aibă un efect de sinteză, pentru că membri ei nu sunt prezenți în țări, ei se bazează doar pe ceea ce primesc din statul membru.

Pe lângă această decuplare, am sesizat o lipsă de comunicare între instituții. De exemplu, Comisia Europeană negociază acord de liber schimb cu Orientul Mijlociu, care este exportator de aluminiu, produs cu energie din gaz natural care poluează. Am ridicat această problemă la Bruxelles – noi producem aluminiu în Europa și ne conformăm , am făcut investiții ca să fim verzi, iar voi faceți acord de liber schimb cu Orientul Mijlociu ca să își aducă în Europa aluminiul fără taxe? Care este logica? Şi am constatat că DG Trade din Comisie nu a comunicat cu DG Trade din Parlamentul European. Este o lipsă de comunicare între instituțiile de la nivel european.

Ceea ce este important este că acum, încet-încet, ne îndreptăm spre un realism economic. Am văzut-o la Bruxelles, am văzut-o la Anvers (vezi Declaraţia de la Anvers – un apel urgent pentru revitalizarea industriei europene, consolidarea sectoarelor industriale de bază, asigurarea competitivităţii şi rezilienţa acestora în contextul schimbărilor geopolitice), am văzut-o în mai multe luări de poziție.

În primul rând nu trebuie să ne panicăm, să luăm decizii în grabă pentru că nu este bine. După aceea, nu trebuie să distrugem ce am construit. Deja am distrus ce-am construit anterior. Am eliminat industrii sub pretextul ideologiei verzi și am dezvoltat foarte multă energie verde, nedispecerizabilă, greu de băgat în sistem, dar acum nu trebuie să cădem în capcana de a o distruge şi pe aceasta. De exemplu este un partid în Germania care a spus că trebuie să fie eliminate toate morile de vânt și toate panourile fotovoltaice. Nu este bine. Nu trebuie să lăsăm pendulul să se ducă în partea cealaltă și să distrugem tot ce am construit.

Ce putem să facem? Eu cred că tot ce am construit trebuie să consolidăm și să facem să intre mai bine în sistem.

Dar unele acţiuni trebuie anulate. De exemplu, măsura de a scoate nuclearul din sistem, cazul Germaniei și presiunile care se făceau la adresa Franței să închidă capacităţi trebuie să dispară, pentru că nu are legătură cu nimic, nici măcar cu ideologia, cu talibanii verzi. N-are legătură pentru că e carbon free.

Dar există altă problemă. Dacă vrei să dai drumul acum la centralele nucleare din Germania, ele trebuie, pe românește vorbind, “iscirizate”, adică trebuie să se facă verificări de siguranță, trebuie să vadă dacă utilajele, agregatele care au fost puse în conservare funcționează la parametri corecți, dacă specialiștii mai sunt acolo sau au migrat spre alte domenii.

Așadar prima direcție este că nu trebuie să distrugem valoare. Ce am făcut trebuie să păstrăm, să integrăm mai bine în sistem.

Un alt pas care trebuie făcut este ca măcar acum, în al 12-lea ceas, să înțelegem ce spuneam acum 15 ani –  să facem rețele cum trebuie, să facem interconexiuni suficiente.

Putem să căutăm pe Google harta rețelei de infrastructuri energetice europene și o  să  vedem densitate în vest și lipsă de densitate în est. Pe măsură ce te duci mai spre est, mai ales că am avut Cortina de Fier, nu mai sunt rețele. Și atunci evident că marfa, energia, nu se poate mișca fără opreliști între est și vest. Nu s-au făcut aceste interconexiuni și uite unde am ajuns, la preţuri foarte mari, deşi suntem într-o piaţă interconectată.

O altă problemă este că nu mai sunt bani. Am aruncat fonduri pe tot soiul de prostii. Opinia mea este că trebuie abandonate niște iniţiative despre care se știe că sunt ineficiente din punct de vedere economic, cum ar fi hidrogenul. Eu vă spun că hidrogen nu se va face, în ciuda tuturor strategiilor.

Nu este eficient economic decât dacă pompăm bani cu tona în aceste operațiuni de hidrogen. Or, eu cred că, acum, prioritățile la nivel de Comisie Europeană sunt altele, iar statele membre nu mai sunt dispuse să arunce bani pe hidrogen, în condițiile în care nu avem gloanțe, tunuri și pulberi.

Reporter: Prin PNRR ne obligăm să facem hidrogen… 

Marian Năstase: PNRR a fost construit pe multe aberații.

Hidrogenul a fost o aberație la nivel european, pe care a introdus-o şi România, pionierește, în PNRR. Sunt o grămadă de așa-ziși consultanți care iau bani din fonduri europene, fie direct de la Comisie, fie din PNRR, ca să ne arate că hidrogenul este bun, dar la final nu se va implementa decât dacă statele europene vor fi obligate de Comisia Europeană să utilizeze hidrogen, la preţuri foarte mari. Şi opinia mea este că nu mai putem merge pe varianta de a arunca bani pe nimicuri.

Dacă vrei să faci hidrogen verde prin electrolizoare în industria oțelului –  asta se poate. Vorbim de o industrie de 70 de ani. Cei din industria oţelului folosesc, oricum, hidrogen în procesul tehnologic, îl foloseau și înainte. Singura diferență este că acum energia nu se mai ia din sistem, ci dintr-un parc fotovoltaic, este energie verde și atunci hidrogenul produs este verde. Asta se poate și va continua. Dar fiind o industrie și o tehnologie mature, nu înțeleg de ce să dai bani pentru așa ceva. Ca să cumpărăm electrolizoare din China, pentru că 70% din acestea se fac în China? Din punctul meu de vedere nu are sens.

O altă chestie care se poate face, dar căreia nu-i văd necesitatea, este ca prin rețelele de gaz metan, până într-o anumită proporție, să amesteci hidrogen în jur de 10%-15%. Dar problema cu hidrogenul este că are un randament la 40% față de gazul metan. Şi atunci de ce să o facem?  Nu știm cum îl aducem, cum îl injectăm, nu știm cât ne costă să producem, dar îl băgăm în conductă ca să fim verzi. Nu are sens economic.

În altă ordine de iei, pilele de hidrogen pentru stocaj nu sunt eficiente. Acolo vorbesc în cunoștință de cauză. Am studiat problema, sunt probabil unul dintre puținii din țara asta care știu despre ce vorbesc aici, alături de specialiştii de la Vâlcea. 100 de megawați te costă 1 miliard.

Părerea mea că toate acestea trebuie să dispară, nu are sens să mai punem bani știind că îi aruncăm pe geam.

Reporter: Mai avem captarea carbonului.

Marian Năstase: În aiureala cu captarea carbonului se bagă bani de prin anii 2000. Cred că ar trebui sesizată Curtea de Conturi Europeană  pentru a vedea câți bani s-au cheltuit din 2000 până azi cu captarea carbonului și care au fost rezultatele economice palpabile. Dar dacă se poate face fără subvenții, este ok din punctul meu de vedere. Dar nu ne ajută la nimic, nu aduce valoare economică.

Eu cred că trebuie să terminăm cu ideologia că noi trebuie să salvăm clima. Dacă ne uităm pe harta poluării, Europa este super mică, sub 10%,  în timp ce restul lumii poluează în devălmășie.

Nu are sens să mai aruncăm bani aiurea în tramvai aiurea in tramvai că nu mai avem.

Acum se discută de certificatele de carbon, ca să fie noua sursă de investire. Să luăm din ele și să dăm la toată lumea că nu mai sunt bani.  Și zic de mult timp că n-o să mai fie bani. Că dacă-i distrugi pe cei care îți creează valoare și îți aduc bani în cuferele naționale prin taxe și impozite, scoți banii de acolo și îi dai unora care nu-ți aduc taxe și impozite, despre ce vorbim? Se golește cufărul. Simplu.

Mai mult, au apărut alte priorități. Tancuri electrice nu o să vedem prea curând. Când va umbla tancul cu încărcătorul portabil pe câmpul de luptă o să fie o altă lume. Dar nu cred că vom vedea asta în perioada următoare.

Reporter: Cum recuperăm banii din PNRR?

Marian Năstase: Ce se întâmplă cu PNRR nu este o situație caracteristică doar României. Toate țările din Europa care au avut planuri de reziliență sunt în urmă cu implementarea. Sunt convins că la nivel european sunt multe țări care presează cum presăm și noi să se prelungească termenele cu un an-doi, pentru că acestea expiră în 2027.

PNRR a fost făcut acum câţiva ani de zile, iar realităţile de atunci nu mai bat cu cele de astăzi. Ca să nu mai spun că a fost o formă care s-a dat publicității, dar, ulterior, s-a secretizat. Dacă mă întrebați pe mine, nu cred să existe undeva documentul integral, public, ca să îl putem citi si noi. Oricum, acum nu mai este de interes că trebuie să ne conformăm. Această secretizare mi se pare cel puțin stupidă.

Aş mai vrea să adaug ceva. La momentul întocmirii PNRR, am participat la consultări şi cu ONG-urile, din partea ABIEC, dar şi cu patronatele.

Consultările cu ONG-urile s-au desfășurat foarte “profesional”. Erau cel puţin 300 de ONG-uri, toată lumea cu laptopurile deschise. Toţi știau cum vor arăta caietele de sarcini, procedurile etc.  Am mai remarcat relaţia strânsă a ONG-urilor cu ministrul de la acea vreme, era o familiaritate interesantă. Până la urmă, poate că era normală, dacă oamenii se cunoşteau bine, lucraseră mult împreună înainte ca ministrul să fie numit în funcţie. Înțeleg familiaritatea. Deși eu cred că trebuie să  respectăm instituțiile, adică indiferent dacă cel mai bun prieten al meu ajunge ministru, îi spun domnul ministru și mi se pare corect aşa.

Dacă mă întrebați pe mine, unele sugestii erau constructive, dar altele foarte departe de a fi constructive. Timp de trei ore, cât a durat întâlnirea, s-au vehiculat foarte multe propuneri pentru PNRR – să avem bani pentru supra- traversări, astfel încât să poată să treacă gândacii autostrăzile, statul să naționalizeze sute de mii de hectare pe care să le redea naturii. Deci foarte multe idei creative, unele utopice.

La întâlnirea cu patronatele, a fost mult mai simplu, a durat mult mai puțin. E adevărat că am fost foarte puţini, vreo patru, dintre care unul era un profesor de istorie. Parcă eram în alt film, omul nu înțelegea de ce s-a scos Ștefan cel Mare din manualul de clasa a cincea și dorea să îl bage înapoi. N-am înțeles cum a ajuns domnul acolo…Aşa că discuțiile au fost foarte limitate și așa a fost să fie…

Referitor la recuperarea banilor din PNRR, acţiuni de acest fel s-au mai făcut în Europa, inclusiv în România. Dacă există risc să pierdem niște bani, în primul rând negociem noi termene ca să putem să implementăm jaloanele respective. Mergem transparent la Bruxelles și cerem renegocierea, cu argumente solide, comisiei care se ocupă de PNRR, cea condusă de doamna Celine Gauer. Din experiența mea cu Comisia, dacă ai are argumente, Comisia nu spune nu.

Dacă te duci şi spui că vrei să scoţi un jalon din PNRR, Comisia te va întreba de ce să îl scoţi pentru că tu singur l-ai introdus în PNRR, care sunt motivele pentru care vrei să reunţi la el. De aceea trebuie să ai justificări clare. Comisia nu face diferența între faptul că acum 4 ani era un ministru care avea anumite afinități, acum este alt ministru, alt guvern,  cu altă culoare politică. Ea vede statul membru în ansamblul său şi este de părere că orice a fost pus în acest plan trebuie să fie valabil pentru statul membru, indiferent de culoarea politică.

Dar mai există şi o altă modalitate de recuperare a banilor. Dacă sunt sume pe care nu mai putem să le accesăm, personal cred că autoritățile trebuie să spună Comisiei că acestea sunt deja alocate României şi să ne lase să le folosim în alte părți. Hai să nu pierdem banii. Poate avem proiecte pe care putem să-i luăm. Aş da ca exemplu finanțarea Armatei care a devenit o prioritate la nivel european. Putem cere Comisiei banii ca să ne finanţăm armata.

Războiul din Ucraina a resetat prioritățile la nivelul Uniunii Europene. Apărarea comună a devenit un obiectiv clar, iar capacitatea statelor membre de a produce, furniza și coopera în materie de echipamente militare este esențială.

România dispune de aproximativ 160 de firme autorizate în industria de apărare, dintre care cele mai multe sunt private. Există capacitate, experiență și, mai ales, un potențial imens de dezvoltare. De exemplu, compania Alro are deja autorizație în domeniu și furnizează produse companiilor private care contribuie, mai departe, la lanțurile europene de producție pentru obuziere, tancuri, drone sau sisteme aeriene.

Eu nu cred că se va face întâi o armată europeană și după aceea o armată națională, ci invers, se vor face întâi armatele naţionale. Preocuparea la nivel european ar trebui să fie cum organizăm un sistem coordonat de interacțiune între armatele naționale, astfel încât să poată fi, la nivel european, operativ, o forță militară.

Ideea unei armate europene nu presupune înlocuirea armatelor naționale, ci o integrare inteligentă a acestora. În acest context, România trebuie să evite capcana autosuficienței și să renunțe la modelul trecut de „fabricăm tot”. Realist vorbind, nu avem expertiză pentru a produce sisteme complexe precum rachetele — și nici nu este necesar.

În schimb, ne putem specializa pe segmente unde avem tradiție și capacitate industrială: pulberi, muniție ușoară, componente standardizate. România are resurse naturale, specialiști și know-how, în special în domeniul pulberilor, armamentului usor, dar și al subansamblelor de protecție (blindaje de aluminiu și oțel) etc.

Nu cred că e o problemă ca România să cumpere armament de la francezi sau germani, pentru că noi nu putem să facem mare lucru, nu trebuie să ajungem în sistemul lui Ceaușescu că facem de toate, de la gloanțe până la rachete.

Adică putem să facem rachete, dar sigur vor cădea unde nu trebuie. Pentru că nu ne pricepem. Sunt alții care au istorie în astfel de produse. De ce se cumpără sistemele Patriot? Pentru că sunt testate pe câmpul de luptă şi sunt ieftine. N-au acuratețea rachetelor franțuzești – MBDA, dar acestea din urmă nu sunt testate pe câmpul de luptă.

Aşadar, să cumperi armament din spațiul european nu este un lucru rău. Dar România ar trebui să se specializeze pe anumite produse. De exemplu, România are tradiție în pulberi, aşa cum are în petrol și gaz natural. Există  specialiști, poți să dezvolți anumite produse. Iar pulberile sunt la mare căutare. Şi înţeleg că materie primă avem.

Aşadar, România are potențial, trebuie doar să-și aleagă corect domeniul în care vrea să investească. Nu are sens să ne apucăm să facem rachete, că nu știm să le facem așa de bine. Dar putem să facem pulberi, avem tradiție în arme ușoare, adică puști mitralieră, în muniţie. Este mult mai bine să investești în fabrici de consumabile, vei avea tot timpul piață pentru așa ceva. Trebuie ca standardul să fie omogen, gen standard NATO sau european, ca să ai interoperabilitate şi să vinzi în alte ţări.

Dacă vrem să ne pregătim pentru un potențial război, există nişte principii simple, trebuie să știm ce vrem să facem. Putem să facem pulberi, muniție, consumabile pentru industria de apărare.

Investițiile în fabrici de muniție, pulberi și consumabile militare pot genera nu doar autonomie strategică, ci și o piață de export solidă. Produsele standardizate NATO sau UE pot fi livrate în întreaga Europă, asigurând un flux economic constant și sustenabil.

Într-un moment în care Europa caută soluții rapide și eficiente pentru întărirea capacităților de apărare, România ar putea veni cu o propunere coerentă: redirecționarea fondurilor europene nefolosite către un domeniu unde utilitatea este certă, iar potențialul – uriaș.