Update articol:

Interviu Petru Filip: Reforma administrativă nu înseamnă doar redesenarea hărții României; trebuie regândite responsabilitățile, finanțarea și relația dintre administrația centrală și cea locală

Interviu Petru Filip: Reforma administrativă nu înseamnă doar redesenarea hărții României; trebuie regândite responsabilitățile, finanțarea și relația dintre administrația centrală și cea locală
 - poza 1
  • Interviu cu prof. univ. dr. Petru Filip

  • “Reformele majore ale structurii administrative au fost realizate, în mare parte, în contexte politice autoritare”

 Reorganizarea administrativă a României nu trebuie să se rezume la redesenarea hărții și la comasarea județelor, ci să presupună o regândire a responsabilităților, a surselor de finanțare și a relației dintre administrația centrală și cea locală, consideră prof. univ. dr. Petru Filip. Într-un interviu acordat Financial Intelligence, acesta explică de ce România are nevoie de o reformă administrativă, care sunt riscurile creării unor județe foarte mari fără un nivel administrativ intermediar și de ce comasarea voluntară a comunelor este dificil de realizat. Pornind de la experiența reformelor administrative din România și de la modelele aplicate în Franța, Germania, Polonia și Italia, Petru Filip atrage atenția că o asemenea schimbare nu poate fi făcută în câteva luni și nu trebuie subordonată intereselor politice de moment.

 * „Nu este suficient să trasezi pe hartă noi frontiere între județe”

Reporter: Stimate domnule Filip, în opinia dumneavoastră, ce implică reorganizarea administrativă?

Petru Filip: Reorganizarea administrativă implică, în primul rând, redesenarea hărții României în structuri administrative de tip regional, dar și regândirea întregului sistem de relații, subordonare și responsabilități din administrația publică locală. Dacă vorbim despre regionalizare, nu discutăm neapărat despre regiuni în sine, ci inclusiv despre structuri de tip județean, având în vedere prevederile actuale ale Constituției.

Cu alte cuvinte, creezi un județ nou, de dimensiuni mai mari, dar trebuie să stabilești foarte clar ce responsabilități îi atribui și ce decizii transferi de la nivel central către nivelul local. Acesta este primul aspect. Al doilea, la fel de important, privește sursele de venituri și responsabilitățile de cheltuieli. Pentru că, dacă faci numai un transfer de responsabilități, așa cum s-a întâmplat foarte mulți ani în România, indiferent de guvernările care au fost, nu rezolvi problema.

Deși legea prevede că nu se poate face un transfer de responsabilități fără asigurarea surselor de finanțare, în practică acest principiu a fost ocolit prin introducerea formulei de „finanțare partajată”. Cu alte cuvinte, la finanțarea serviciului transferat participă atât administrația centrală, cât și cea locală. Inițial, această formulă poate fi stimulativă, dar, pe măsură ce trece timpul și contribuția financiară depinde de bugetele anuale, se ajunge frecvent ca responsabilitatea să rămână aproape integral în sarcina administrației publice locale.

Ce înseamnă asta? Că responsabilitățile se transferă de la nivel central la nivel local, dar sursele de finanțare nu urmează acest transfer. Or, o reformă administrativă nu poate funcționa dacă nu stabilești de la început atât competențele noilor structuri, cât și resursele financiare necesare exercitării lor.

Reporter: Are România nevoie de reorganizare administrativă?

Petru Filip: Cu siguranță, da. Primul pas în direcția regionalizării, în sensul creării unor structuri teritoriale capabile să gestioneze proiecte care depășesc granițele unui singur județ, a fost făcut în 1997, când s-a pus problema constituirii agențiilor de dezvoltare regională, ADR. Acestea nu sunt structuri administrativ-teritoriale propriu-zise, ci organisme care gestionează proiecte la nivelul unor regiuni mai mari și facilitează accesarea fondurilor europene.

Vorbim despre regiuni de tip NUTS 2, concepute pentru a avea o dimensiune demografică și economică suficientă pentru proiecte de dezvoltare importante. În urma împărțirii teritoriale de atunci au rezultat opt regiuni de dezvoltare. Aceste regiuni au fost create în principal pentru scopuri statistice și de dezvoltare, fără să aibă neapărat la bază sinergii economice sau istorice. Ele au funcționat și funcționează și astăzi.

Un aspect important este că Uniunea Europeană nu impune statelor membre un model unic de organizare administrativă. Fiecare țară vine cu propriul specific istoric și instituțional. Totuși, structurile administrative s-au modificat în timp, pentru că evoluția societății a impus abordarea dezvoltării într-un cadru teritorial mai larg decât cel al unor structuri mici, de tip județ.

România a preluat, din punct de vedere administrativ, modelul francez, care își are originile în organizarea pe departamente din perioada napoleoniană. Prima reformă fundamentală a administrației românești a fost făcută în 1864, prin reforma lui Cuza, când au fost organizate județele românești. La origine, acestea sunt similare departamentelor franceze.

În perioada respectivă și după Cuza, sistemul administrativ românesc avea trei paliere, lucru pe care puțină lume îl mai știe sau și-l mai amintește: județul, plasa și comuna. La nivelul unui județ existau mai multe plăși, iar fiecare plasă coordona un număr de comune. Comuna rămânea ca structură administrativă, dar exista un nivel intermediar, condus de un pretor numit de prefect. Acesta coordona diferite activități, inclusiv aspecte legate de poliție, jandarmerie și problemele comunităților din comunele arondate.

La nivelul unei plăși puteau exista notar, judecător, farmacie și alte servicii. Omul nu trebuia să se deplaseze, păstrând proporțiile vremii, o sută de kilometri cu căruța pentru a semna o hârtie. Mergea câțiva kilometri până la sediul plășii și obținea documentele sau serviciile de care avea nevoie.

În perioada României Mari existau 71 de județe. Insist asupra celor trei niveluri administrative pentru că astăzi, în România, la nivel local, avem două paliere principale: județul și localitatea. Dacă privim întregul sistem, există nivelul național, județean și local. În Franța, de exemplu, există nivelul național, regional, departamental și comunal, iar între acestea funcționează și structuri de intercomunalitate. Acolo nu se merge neapărat pe desființarea comunelor, ci pe stimularea asocierilor dintre ele, indiferent de dimensiune, pentru a crea structuri funcționale prin cooperare. Franța are aproximativ 35.000 de comune.

Revenind la România, a doua mare reformă administrativă a fost cea din 1938, când începe dictatura lui Carol al II-lea. Acesta desființează partidele politice, creează un partid unic și organizează zece ținuturi. Județele au fost păstrate, dar a apărut un nou nivel administrativ: ținuturile, care pot fi comparate, ca dimensiune, cu regiunile despre care discutăm astăzi, deși delimitarea lor teritorială era diferită. Județele au rămas subordonate ținuturilor, dar și-au pierdut personalitatea juridică, continuând să existe ca elemente de coordonare administrativă.

A treia reformă a venit după instaurarea regimului comunist. A fost o reformă de tip sovietic, prin care au apărut regiunile și raioanele. Sistemul avea tot trei paliere: regiunea, raionul și localitatea, comună sau oraș. A patra reformă a avut loc în 1968, când Ceaușescu a desființat regiunile și raioanele și a revenit la organizarea pe județe. Nu s-a revenit însă în toate cazurile la județele existente înainte de 1938. Vă dau câteva exemple: județul Romanați, județul Vlașca, județele Caraș și Severin, care erau separate, județul Turda sau județul Baia, cu reședința la Fălticeni. În 1968, unele teritorii au fost reconfigurate și au rezultat județele pe care le cunoaștem astăzi.

Am rămas, astfel, cu două paliere administrative la nivel local: județul și comuna, în sens generic, incluzând aici orașele și municipiile. Structura intermediară a dispărut. Este de remarcat un lucru pe care l-am sesizat când am început să studiez mai atent acest subiect: aceste reforme majore ale structurii administrative au fost realizate, în mare parte, în contexte politice autoritare.

După 1990, după părerea mea și după experiența pe care am acumulat-o în administrație, cea mai sănătoasă soluție ar fi fost ca, în cadrul Constituantei, regiunea să fie definită ca structură administrativă. Pentru că astăzi Constituția definește organizarea administrativă prin comune, orașe și județe, fără să includă regiunea ca nivel administrativ.

Problema este că județul a devenit prea mic pentru anumite proiecte. Nu poți realiza întotdeauna planuri de dezvoltare teritorială de amploare la nivelul unui singur județ. Sunt județe cu populații relativ mici, precum Sălajul sau Vrancea, și trebuie să găsești o formulă prin care să le integrezi în proiecte de dezvoltare mai ample. După criza financiară din 2008 și după aderarea la Uniunea Europeană, a devenit tot mai evident că avem nevoie de proiecte integrate, care să acopere suprafețe mai mari decât un județ.

Dar cine gestionează, din punct de vedere administrativ și politic, un proiect care acoperă cinci sau șase județe? ADR nu este o structură politică și nici o autoritate administrativ-teritorială propriu-zisă. Este adevărat că în structurile sale de conducere sunt reprezentați președinții consiliilor județene, dar aceștia rezultă din alegerile organizate separat în fiecare județ. Nu există însă o structură politică și administrativă deasupra județelor, care să aibă responsabilitatea întregii regiuni.

  • Încercările de regionalizare și obstacolele politice

În perioada președintelui Traian Băsescu și a Guvernului Boc a fost lansată ideea transformării regiunilor de dezvoltare în județe mai mari. S-a discutat și despre introducerea regiunii ca nivel administrativ, dar aceasta presupunea modificarea Constituției. Or, după adoptarea Constituției în 1991 și revizuirea ei în 2003, modificarea din nou a legii fundamentale devenise un proces complicat.

După părerea mea, reforma administrativă nu este o problemă de partid. Este o problemă a țării și ar trebui să depășească interesele politice de moment. Din păcate, acest lucru este destul de greu în România, pentru că fiecare încearcă, într-un fel sau altul, să tragă spuza pe turta lui.

În perioada respectivă am coordonat două dezbateri în Senat pe tema regionalizării, la care au participat reprezentanți ai Guvernului și ai Președinției. Am avut patru studii de caz: Polonia, Franța, Ungaria și Slovacia, cu participarea ambasadorilor și cu analize asupra sistemelor administrative din aceste țări. De la premierul Boc până la miniștrii de resort, toți spuneau că reforma trebuie făcută. Însă nu s-a întâmplat mare lucru, pentru că nu este suficient să trasezi pe hartă noi frontiere între județe. Problema este ce se întâmplă cu sursele de venituri, cu responsabilitățile și cu centrele administrative. Unde va fi reședința noii structuri? Există sensibilități locale pe care trebuie să știi să le gestionezi. Acea primă încercare a rămas, în esență, la nivelul intențiilor.

A mai existat o încercare în perioada Guvernului Ponta, când Liviu Dragnea conducea Ministerul Dezvoltării. Poate că aceasta a fost cea mai documentată încercare din punct de vedere sociologic. S-au făcut studii, simulări și analize realizate de specialiști. Au avut loc și întâlniri în teritoriu cu reprezentanții zonelor care ar fi urmat să facă parte din noile structuri administrative. Am participat la două asemenea întâlniri și atunci s-a văzut cât de mari sunt sensibilitățile locale. Discuțiile se concentrau mai ales pe întrebări precum: unde va fi reședința și cine va conduce noua structură? Se discuta mai puțin despre ce responsabilități va avea aceasta și ce proiecte va putea realiza.

În Franța, de exemplu, regiunile au ajuns să aibă responsabilități importante și resurse financiare semnificative. Pot susține dezvoltarea economică și au competențe în domenii precum infrastructura și transporturile. Președinții de regiune au devenit actori administrativi și politici foarte puternici. Am fost într-o deplasare în Franța, când mă ocupam de acest subiect, și am vizitat regiunea Centre, cu reședința la Orléans. Este o regiune cu o configurație destul de eterogenă din punct de vedere istoric și cultural. Alte regiuni, precum Alsacia, Normandia sau Bretania, au o identitate istorică mult mai bine conturată. Dar, indiferent de aceste diferențe, regiunile franceze au devenit structuri administrative importante.

Revenind la ceea ce ar trebui să reprezinte o restructurare administrativă în România, cred că, în primul rând, delimitarea viitoarelor județe mai mari trebuie să țină cont de sensibilitățile și de identitatea comunităților care vor fi puse împreună. Nu trebuie să pornim de la ideea că toate noile structuri administrative trebuie să fie egale ca suprafață sau populație. Acest principiu nu funcționează peste tot în Europa.

Să luăm exemplul Germaniei, care are 16 landuri. Există diferențe foarte mari de populație între ele. Saarland are aproximativ un milion de locuitori, în timp ce Renania de Nord-Westfalia are aproximativ 18 milioane. Fiecare land are propriul guvern, propriile responsabilități și propria strategie de dezvoltare.

Am fost și în Turingia și am discutat cu reprezentanți ai administrației locale și regionale despre modul în care au trecut de la structurile administrative din perioada comunistă la organizarea pe landuri. Răspunsul lor a fost simplu: au revenit la structurile teritoriale tradiționale, cu rădăcini istorice.

În Polonia s-a întâmplat ceva asemănător. Reforma administrativă din 1999 a reorganizat țara în voievodate, care reprezintă nivelul regional. Sub acestea se află structurile de tip județean și apoi localitățile. Mi s-a părut interesant că anumite orașe mari au primit statut administrativ echivalent cu cel al unui județ, în funcție de dimensiunea și importanța lor.

Aceasta ar fi, după părerea mea, prima abordare pentru România: noile structuri trebuie să creeze sinergii la nivel local. De exemplu, poți crea un județ sau o structură administrativă mai mare numită Crișana. Crișana este o regiune cu identitate istorică și poate crea o anumită coeziune la nivel teritorial.

  • Identitatea istorică și sensibilitățile locale

Reporter: Câte județe ar trebui să cuprindă Crișana?

Petru Filip: Istoric, Crișana a cuprins, de exemplu, o parte din actualul județ Sălaj, până la Șimleu Silvaniei, iar spre sud s-a întins până în zona Gurahonț. Gurahonț și Chișineu-Criș sunt astăzi în județul Arad. În 1968 s-au modificat unele delimitări față de cele existente în perioada interbelică. Evident, se pot face compromisuri, dar trebuie să ținem cont de identitățile locale.

De exemplu, Maramureșul reprezintă o entitate istorică foarte bine definită. Unde îl pui? Îl alături Clujului? Îl alături Bihorului, cu care nu are aceeași identitate istorică? Îl alături Bistriței? Sunt sensibilități care trebuie gestionate astfel încât reorganizarea să nu ducă la conflicte, ci la unitate, cooperare și obiective comune.

Un alt exemplu este Dobrogea, care a fost întotdeauna o entitate istorică bine conturată. Astăzi avem județele Constanța și Tulcea, dar există o identitate regională comună. La fel și Oltenia, care este o regiune istorică bine definită.

Există, desigur, și subiecte mai sensibile, cum este cel al zonelor cu populație maghiară și al Ținutului Secuiesc. Covasna și Harghita sunt județe cu majoritate maghiară, iar în Mureș există o populație maghiară importantă. Comunități maghiare există și în alte județe, inclusiv în Bihor. Nu vreau să fac judecăți de valoare agresive pe acest subiect, pentru că discuțiile vor fi, probabil, lungi și complicate.

Dar putem privi experiența altor state europene. Italia, de exemplu, are cinci regiuni cu statut special, în care există particularități istorice, geografice sau lingvistice. Un exemplu este Trentino-Alto Adige/Südtirol, unde există comunități italiene și germanofone și unde funcționează un regim administrativ special. Un alt exemplu este Valle d’Aosta, la granița cu Franța, unde există o identitate franco-italiană. Mai sunt Sicilia, Sardinia și Friuli-Venezia Giulia.

Suntem totuși în 2026, nu în 1918 sau 1920. Aceste subiecte trebuie privite cu foarte mult echilibru. Nu este cazul să transformăm discuția despre delimitarea teritorială într-un motiv de isterie. Trebuie să găsim soluții administrative care să funcționeze și care să respecte particularitățile locale.

Reporter: Cum vi se par propunerile prezentate până acum de autorități? Au apărut și câteva hărți la televizor.

Petru Filip: Hărțile nu spun nimic. Dar în jurul acestor hărți vor exista foarte multe discuții. Părerea mea este că delimitările teritoriale propuse trebuie negociate la nivel local, cu cei care trăiesc acolo, cu cei care conduc administrațiile locale și cu reprezentanții comunităților respective. În felul acesta, posibilele conflicte generate de conturarea noilor județe pot fi reduse cât mai mult.

  • „Dacă reforma din 1968 a durat trei ani, este greu de crezut că acum o putem face în trei luni”

Reporter: Cum ar trebui să se facă reorganizarea? Suntem la punctul zero, dar cât ar trebui să dureze acest proces?

Petru Filip: Nu știu cât ar trebui să dureze, dar vă pot spune ceva dintr-o discuție pe care am avut-o cu directorul unuia dintre institutele Academiei Române. M-a întrebat: „Știți cât a durat reforma administrativă din 1968, trecerea de la regiuni la județe?” Trei ani. Și asta în timpul comunismului, când, teoretic, se putea decide de pe o zi pe alta desființarea regiunilor.

Dacă și atunci procesul de restructurare a durat doi sau trei ani, vă dați seama cât de complex este. Este adevărat că atunci era o transformare majoră, de la regiuni la județe. Dar și acum discutăm, într-un fel, despre trecerea de la județele actuale la structuri teritoriale mai apropiate, ca dimensiune, de regiuni. Nu vrem să le numim regiuni, pentru că regiunea nu este prevăzută ca structură administrativă în Constituție. Dar, în realitate, riscăm să creăm o struțo-cămilă.

Reporter: Se poate face această reorganizare fără modificarea Constituției?

Petru Filip: Se poate face, dar problema este că nu introducem un al treilea palier administrativ. Să luăm un exemplu. Un județ are astăzi, să spunem, 80 de unități administrativ-teritoriale. Îl unești cu alte două județe, care au fiecare câte 70 sau 80 de UAT-uri, și ajungi la un județ cu peste 200 de unități administrativ-teritoriale. Dacă astăzi este greu să coordonezi 80 sau 90 de UAT-uri, cum vei coordona 220 sau 240, fără o structură intermediară?

În mod normal, ar trebui să ai trei paliere: o structură de tip regional, una intermediară și apoi comuna, în sens generic, adică inclusiv orașul și municipiul. Dacă structura intermediară are sau nu personalitate juridică, aceasta este deja o problemă de organizare. Dar cred că este nevoie de un asemenea nivel intermediar.

Reporter: Asta nu înseamnă că va crește numărul funcționarilor din administrație?

Petru Filip: Nu știu dacă va crește. Problema numărului de angajați este relativă. Eu nu mă refer neapărat la diminuarea sau creșterea numărului de funcționari. Problema este dacă reorganizarea administrativă duce la o creștere a calității serviciilor oferite de administrația publică locală și cum transferi responsabilitățile pentru anumite activități de la nivel național la nivel local. În general, puterea centrală este foarte reticentă în a ceda atribuții și putere administrațiilor locale.

Reporter: Am senzația că, prin această reorganizare, baronii locali se vor înmulți.

Petru Filip: Chestiunea cu baronii locali am trăit-o și eu, trebuie să recunosc. Aș fi un fariseu să spun că nu am trăit-o. Și pe vremea când eram primar mi se spunea: „A, sunteți baron, v-ați făcut acolo…” Dacă aveai o anumită putere la nivel local, mai mare sau mai mică, erai considerat baron. Deși, dacă stăm să ne gândim, titlul de baron este unul ereditar, nu unul care ține de durata mandatului de primar sau de ales local.

Mă rog, le putem spune baroni, duci, conți, viceregi, cum vrem. Nouă ne plac asemenea parabole, care creează mai degrabă o stare de nemulțumire decât una de mulțumire. Dar, trecând peste asta, problema reală este dacă, prin crearea unei structuri administrative mai mari, fără un nivel intermediar, vei face lucrurile mai bine sau mai rău. Părerea mea este că nu le vei face mai bine. Dimpotrivă, le vei complica foarte mult. După părerea mea, este nevoie de o structură intermediară atunci când nivelul administrativ superior devine foarte mare. Nu pentru că vreau eu, ci pentru că altfel coordonarea devine extrem de dificilă.

  • Comasarea voluntară a comunelor și problema finanțării

Reporter: S-a discutat și despre comasarea voluntară a comunelor…

Petru Filip: În ultimii 25 de ani au apărut, cred, peste 200 de comune noi. Nu știu cifra exactă. Ele au apărut, pe de o parte, din cauza orgoliilor locale dintre anumite sate care aparțineau aceleiași comune și, pe de altă parte, din dorința de a reveni la anumite delimitări administrative existente în perioada interbelică.

Acum îmi pun o întrebare retorică: cei care s-au desprins acum 25 de ani dintr-o comună și au format două comune mai mici vor accepta, printr-o decizie voluntară, să se unească din nou? Vor spune: „Da, domnule, hai să ne reunim”? Chestiunea aceasta cu voluntariatul, stimulat prin acordarea unor sume de bani sau prin reducerea taxelor, ridică multe întrebări.

În primul rând, taxele se stabilesc prin lege. Dacă reduci veniturile locale, cine acoperă diferența? Bugetul de stat. Bun. Dar pentru câți ani? Un an, doi ani, trei ani, cinci ani? Bugetul de stat este anual, iar legislația din România, deși ne place să vorbim despre predictibilitate, are, din acest punct de vedere, o predictibilitate foarte redusă. Nu știu ce se va întâmpla în 2028 sau 2029.

Începi un proiect astăzi, iar pentru anii următori găsești în documentele bugetare formularea: „Se va continua în anul următor, în măsura în care vor exista surse de finanțare”. Și atunci ce îi spun unei comunități care ar accepta voluntar comasarea? Că povara fiscală va fi mai mică și că statul îi va asigura diferența de finanțare? Pentru cât timp pot garanta acest lucru?

De 25 sau 30 de ani, inclusiv în perioada în care eram și eu primar, bugetele de stat s-au echilibrat, de multe ori, în detrimentul bugetelor locale. Ce înseamnă asta? La nivel central sunt stabilite prioritățile, iar ceea ce rămâne ajunge la administrația locală. Primarul este ales direct de cetățeni și trebuie să răspundă în fața lor.

De multe ori, ne uităm la primari ca și cum singura lor responsabilitate ar fi să strângă gunoiul. Hai să fim serioși! Primarul ar trebui să se ocupe de dezvoltarea comunei, de strategia locală, de proiecte și de viitorul comunității. El are o responsabilitate directă, nemijlocită, față de cetățean.

Un ministru are între el și cetățean foarte multe niveluri administrative: de la personalul de la intrare până la secretarii de stat și șeful de cabinet. Dacă vrea, te primește, dacă nu, nu. Primarul nu poate funcționa în același fel. Haideți să respectăm votul pe care cetățeanul i l-a dat direct lui Ionică, Vasilică sau Popică. Și atunci, revenind la fuziunea voluntară, nu doar primarul, ci mai ales cetățenii trebuie să aibă siguranța că promisiunile făcute în momentul comasării vor fi respectate.

În Polonia, de exemplu, reorganizările administrative s-au realizat prin decizii care au ținut cont de administrațiile locale și, în anumite situații, de consultarea populației. Guvernul a avut competențe importante în stabilirea delimitărilor administrative, în baza cadrului stabilit de Parlament. La noi, crearea unei noi unități administrativ-teritoriale, comasarea sau divizarea uneia existente presupun proceduri legislative și consultarea comunităților.

În Italia, de exemplu, unde există aproximativ 7.900 de comune, în ultimii 30 de ani au fuzionat, potrivit datelor pe care le cunosc, 334 de comune, rezultând 191. Nu comentez dacă este bine sau rău. Situația economică și administrativă de acolo este diferită. Spun doar ce s-a întâmplat.

România are aproximativ 3.200 de unități administrativ-teritoriale, incluzând comunele, orașele și municipiile. La acestea trebuie să adăugăm faptul că multe comune cuprind trei, patru sau chiar mai multe sate. În Franța, fiecare comună are personalitate juridică, inclusiv foarte multe localități mici. Din acest punct de vedere, organizarea este chiar mai complicată.

În Polonia există 16 voievodate și aproximativ 2.500 de comune. Există, de asemenea, structuri administrative intermediare, de tip județean, și orașe care au statut echivalent cu cel al unui județ.

Reporter: Care este diferența dintre un județ și un oraș care are statut de județ?

Petru Filip: Diferența ține de competențele administrative, de puterea economică și de sursele de venituri. În Polonia există județe propriu-zise, relativ mici, dar și orașe importante care exercită competențe similare celor ale unui județ. Este o formulă prin care orașele mari pot avea responsabilități administrative corespunzătoare dimensiunii și importanței lor.

În Franța, de exemplu, există 96 de departamente în partea europeană a țării, la care se adaugă departamentele de peste mări. Ceea ce mi se pare important în Franța este că responsabilitățile sunt foarte bine definite la nivelul fiecărei structuri administrative. Comuna știe de ce se ocupă, departamentul știe de ce se ocupă, iar regiunea are propriile atribuții.

Vă dau exemplul orașului Orléans. Din câte îmi amintesc, primăria avea un număr mare de viceprimari, fiecare responsabil de un anumit domeniu. Practic, exista un fel de guvern local. O formulă asemănătoare există și în Spania, unde funcționează structuri executive locale, de tipul junta de gobierno local.

Primarul este administrator, dar este și o personalitate publică și politică. În România, primarii au o încărcătură foarte mare de responsabilitate personală pentru actele administrative. Prin legislația administrației publice, am transformat primarul într-un responsabil direct pentru foarte multe documente și decizii.

În Italia, de exemplu, am fost la Florența într-o vizită de studiu pe tema administrației. Mi s-a explicat că primarul semna foarte puține documente administrative, în principal cele legate de buget și de execuția bugetară. Nu se ocupa personal de semnarea autorizațiilor de construire și a tuturor celorlalte documente. Primarul trebuie să gândească în ansamblu cum va arăta orașul sau comunitatea sa peste 10 ori 15 ani.

  • „Când faci o lege, să te gândești la momentul în care nu vei mai fi la putere”

Reporter: Cum ar putea influența reorganizarea administrativă procesul electoral?

Petru Filip: Este un subiect foarte interesant. Vă dau exemplul legislației franceze, pe care o cunosc mai bine. În Franța, alegerile locale se desfășoară într-un sistem care permite, în anumite condiții, organizarea a două tururi de scrutin. La nivelul departamentului există un consiliu departamental, iar președintele este ales de membrii consiliului. Este un sistem asemănător celui pe care îl aveam în România înainte de introducerea alegerii directe a președinților consiliilor județene. Președintele rezultă din majoritatea formată în consiliu.

La nivel regional există, de asemenea, un consiliu regional și un președinte al regiunii. Ceea ce este important este relația dintre reprezentarea politică și responsabilitățile administrative.

Nici în sistemul parlamentar francez nu există diferențe fundamentale față de principiile reprezentării democratice de la noi, dar sunt particularități importante. Deputații sunt aleși în circumscripții electorale, printr-un sistem majoritar în două tururi, pentru mandate de cinci ani. Pentru calificarea în turul al doilea există anumite praguri electorale, astfel încât, în unele situații, pot participa mai mult de doi candidați.

Președintele Republicii are un mandat de cinci ani, iar senatorii au mandate de șase ani. Senatul francez este ales indirect, printr-un colegiu electoral format în mare parte din aleși locali. Din acest motiv, Senatul are un rol important în reprezentarea colectivităților teritoriale. Există o legătură instituțională între administrația locală și reprezentarea parlamentară.

Sistemul este destul de complex și recunosc că, privit din afară, poate părea foarte stufos. Dar asemenea sisteme pot fi studiate pentru a vedea ce anume se potrivește României.

Noi am analizat, la un moment dat, cazul Poloniei, când eram la Comisia pentru administrație din Senat și mă ocupam de acest subiect. Polonia este un caz interesant, pentru că reforma administrativă a ținut cont de tradiție și istorie, inclusiv prin revenirea la structura voievodatelor. În același timp, a creat un sistem în care orașele importante pot avea competențe administrative extinse.

Lucrurile trebuie făcute astfel încât administrația să funcționeze mai bine, nu pentru a satisface orgolii politice. Pentru că nu faci o reformă administrativă pentru un an, doi sau cinci. Este un proces care presupune timp, consultare și participarea atât a celor care sunt de acord, cât și a celor care nu sunt de acord cu propunerile.

În primul rând, trebuie să existe un acord asupra necesității reorganizării administrative. În al doilea rând, la masa discuțiilor trebuie să participe oameni de specialitate, cu experiență și expertiză în domeniu, alături de decidenți politici din toate zonele relevante.

Una dintre marile probleme ale legislației din România este că, atunci când se adoptă o măsură cu impact electoral, de multe ori se ține cont mai ales de avantajul politic imediat. Un coleg de-al meu spunea: „Când faci o lege, să te gândești la momentul în care nu vei mai fi la putere”. Avea perfectă dreptate, pentru că o lege făcută exclusiv pentru avantajul tău politic de astăzi se poate întoarce împotriva ta când ajungi în opoziție.

De aceea spun că este nevoie de un acord politic mai larg. Și revin la ceea ce s-a întâmplat în perioada lui Ceaușescu. Dacă și atunci procesul de reorganizare administrativă a durat atât de mult, este greu de crezut că astăzi o asemenea reformă ar putea fi făcută în trei luni. Sigur, poți impune o decizie și poți spune: „Faceți așa!”, dar consecințele sunt greu de cuantificat.

Poate că unele probleme vor fi amplificate, poate că nu. Poate că anumite schimbări nu vor interesa foarte mult populația. Nu știm. Acestea sunt aspecte pe care sociologii le pot analiza. Am văzut studii privind modul în care se pot crea noi poli de dezvoltare și felul în care aceștia ar putea influența migrația populației.

Pentru că, atunci când creezi o nouă structură administrativă, nu schimbi doar niște linii pe hartă. Creezi noi centre de dezvoltare, noi relații economice și administrative. Dacă muți reședința unei structuri administrative, oamenii care până atunci mergeau într-un anumit oraș pentru autorizații sau alte servicii vor trebui să meargă în altă parte. Schimbi întreaga logică de funcționare a teritoriului.

Nu este o chestiune simplă, pe care o rezolvi printr-o decizie și apoi spui: „Gata, am terminat!”. Nu merge așa. Sunt situații în care, după ce autoritățile au analizat complexitatea unei asemenea reforme, au renunțat la proces, pentru că realizarea unei structuri administrative care să genereze cât mai puține conflicte și să fie cât mai puțin contestată presupune foarte mult timp și răbdare.

Iar cei care decid trebuie, în primul rând, să fie ei înșiși convinși că structura propusă va reprezenta un pas înainte, nu unul înapoi. Altfel, nu are rost să te apuci de reformă. Mai bine lași lucrurile așa.

 

BVB | Știri BVB