- Un indicator nu trebuie nici exagerat nici ignorat. Trebuie înțeles în sistemul care l-a produs.
- Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
I. O fotografie și întrebarea corectă
În august 2026, generalul-maior Yevhen Khmara, ministrul interimar al Apărării al Ucrainei, a vizitat militarii Corpului 3 Armată, comandat de Andriy Biletsky. Într-una dintre imaginile ceremoniei, în fundal, apare conturul unei hărți care depășește considerabil frontierele internațional recunoscute ale Ucrainei.[1]
Fotografia a circulat pe rețelele sociale însoțită de interpretarea că ar reprezenta așa-numita „Mare Ucraină”, incluzând teritorii aflate astăzi în Polonia, România, Republica Moldova, Belarus și Federația Rusă. Identificarea a fost formulată, între alții, de istoricul ucrainean Marta Havryshko. Dar fotografia, singură, nu poate demonstra nici statutul hărții, nici semnificația ei instituțională.[2]
General-maiorul Yevhen Khmara în timpul vizitei la Corpul 3 Armată al Forțelor Armate ale Ucrainei, august 2026. În partea stângă este vizibilă reprezentarea cartografică analizată în articol. Foto și sursă: Corpul 3 Armată al Forțelor Armate ale Ucrainei (Третій армійський корпус / 3 АК), canal oficial.
Prima delimitare trebuie făcută fără echivoc: harta nu reprezintă politica oficială a Kievului. Nu există elemente care să permită atribuirea ei doctrinei teritoriale a statului ucrainean și cu atât mai puțin concluzia că Ucraina formulează revendicări față de vecinii săi occidentali. A confunda un simbol prezent într-un anumit mediu politico-militar cu politica statului ar fi o eroare elementară de analiză.
Dar eroarea opusă ar fi să considerăm că, tocmai pentru că nu reprezintă politica oficială, obiectul nu prezintă niciun interes. Simbolurile nu sunt dovezi ale intențiilor, dar pot deveni indicatori atunci când sunt contextualizate și coroborate. Întrebarea utilă nu este, așadar, „vrea Ucraina frontiere mai mari?”, ci: ce mediu intelectual și organizațional poate explica prezența unei asemenea reprezentări într-un spațiu al Corpului 3?
Întrebarea contează deoarece Corpul 3 nu este o formațiune oarecare. El este rezultatul unei evoluții care pornește din mediul naționalist ucrainean al anilor 2000, trece prin Patriot of Ukraine și Azov, prin războiul început în 2014, prin Brigada 3 Asalt și ajunge la o mare structură militară integrată în Forțele Armate. Această genealogie este revendicată chiar de prezentarea oficială a Corpului.[3]
În același timp, organizația actuală nu poate fi redusă la originile sale. Războiul a schimbat oamenii, criteriile de legitimare și instituțiile. Formațiunile provenite din ecosistemul Azov au dobândit reputația unor structuri eficiente, capabile să recruteze, să instruiască, să integreze tehnologie și să transforme experiența de luptă în proceduri. OSW apreciază că experiența Brigăzii 3 și a Corpului 3 a dobândit relevanță pentru reforma mai largă a forțelor ucrainene.[4]
Harta este punctul de plecare. Subiectul real este ce parte din cultura acestui ecosistem poate supraviețui războiului și intra în cultura strategică a Ucrainei postbelice.
II. De la periferie la instituție: ce s-a schimbat în ecosistemul Azov
În 2006, Andriy Biletsky conducea la Harkov Patriot of Ukraine, o organizație naționalistă preocupată inclusiv de pregătirea fizică și educația ideologică a tinerilor. În 2014, războiul din Donbas transformă o parte a acestui mediu într-un nucleu combatant: Azov. Din acel moment apare o sursă nouă de legitimitate, mult mai puternică decât succesul electoral: performanța militară.
În anii următori, „Azov” încetează să desemneze un singur lucru. Devine simultan unitate militară, genealogie, comunitate de veterani, brand organizațional, mediu politic și rețea culturală. După invazia rusă la scară largă din 2022, nucleul din jurul lui Biletsky constituie la Kiev formațiunea care va deveni Brigada 3 Asalt și, ulterior, baza Corpului 3. Continuitatea este afirmată explicit, dar noua structură este incomparabil mai mare, mai profesionalizată și mai dependentă de competență decât grupările originare.
Această schimbare de scară produce un efect dublu. Statul normalizează organizația: îi impune ierarhii, responsabilități, interoperabilitate și cooperarea cu oameni care nu provin din vechiul nucleu. În același timp, organizația oferă statului metode pe care performanța le-a legitimat. Relația poate fi descrisă mai exact prin formula: continuitate genealogică plus transformare instituțională. Continuitatea identitară nu implică automat continuitatea ideologică integrală.
Traiectoria lui Biletsky ilustrează această mutație. Discursul public al comandantului din 2025–2026 este centrat pe eficiență, tehnologie, drone, managementul resursei umane, leadership și reformarea sistemului de comandă. El insistă că specialiștii trebuie utilizați acolo unde competențele lor produc efectul maxim și că tehnologia trebuie să reducă expunerea oamenilor.[5]
În același timp, dimensiunea identitară nu dispare. Ea își schimbă funcția. Ideologia apare mai puțin ca program de delimitare politică și mai mult ca infrastructură morală: răspuns la întrebările pentru ce se luptă, ce înseamnă serviciul, sacrificiul, fraternitatea și continuitatea istorică. În viziunea sa asupra Ucrainei postbelice, Biletsky invocă o societate democratică, dar permanent pregătită pentru apărare, cu armată și industrie militară puternice — ceea ce el numește „militarism sănătos” și se apropie de un „scenariu israelian”.[6]
Nu putem stabili cu certitudine dacă această evoluție reprezintă deradicalizare autentică, adaptare pragmatică sau transformare doctrinară. Cea de-a treia ipoteză pare însă cea mai utilă: elementele incompatibile cu o organizație militară modernă și cu o societate plurală sunt marginalizate, iar altele — națiunea, serviciul, disciplina, memoria, autonomia strategică și pregătirea permanentă pentru război — sunt reinterpretate într-un registru civic-militar. Este o ipoteză de lucru, nu un verdict.
III. „Marea Ucraină”: de la memorie istorică la ideologie contemporană
Pentru a înțelege harta trebuie separate trei registre care sunt adesea amestecate: Ucraina sobornică sau etnografică, Ucraina iredentistă și Ucraina imperială. Prima provine din epoca în care populații considerate ucrainene erau împărțite între imperii și state; hărțile etnografice puteau include spații aflate astăzi în Polonia, România, Republica Moldova, Belarus sau Rusia fără a constitui automat programe de cucerire. Al doilea registru apare atunci când geografia etnografică devine revendicare politică. Al treilea depășește reunirea națională și imaginează Ucraina drept putere capabilă să organizeze spațiul est-european.
O expresie radicală a celui de-al treilea registru se găsește la Mykhailo Kolodzinsky, membru al OUN și autor al unei „Doctrine militare a naționaliștilor ucraineni”. Analizele istorice ale manuscrisului identifică explicit ideea expansiunii și a construirii unei puteri ucrainene dominante regional.[7]
Această constatare trebuie însă limitată riguros: existența proiectului lui Kolodzinsky nu îl transformă în doctrină oficială a întregii OUN. Cercetarea disponibilă demonstrează existența unui curent radical și a unei dezbateri despre imperialismul ucrainean, nu adoptarea uniformă a proiectului.[8]
Relevanța pentru prezent apare prin recuperarea selectivă a acestei tradiții. După 2014, texte, eroi și concepte ale naționalismului interbelic au reintrat în circuitul cultural ucrainean. Războiul a făcut din teme precum independența, mobilizarea, sacrificiul, statul puternic și confruntarea cu Rusia probleme din nou existențiale. Mecanismul este mai important decât reproducerea literală a vechilor idei: memorie → recuperare → selecție → reinterpretare.
În acest context apare Oleksii Reins („Konsul”), autor din proximitatea ecosistemului Azov. El a publicat o hartă intitulată inițial „Cum ar trebui să arate Marea Ucraină?” și a explicat ulterior geneza acesteia și relația cu alte reprezentări istorice.[9]
Mai important, mediul editorial RAINSHOUSE a publicat în 2025 volumul colectiv „Imperialismul ucrainean”, prezentat ca o încercare de justificare a unei concepții imperialiste ucrainene. Existența volumului nu demonstrează doctrina Corpului 3, dar arată că noțiunile de „Mare Ucraină”, iredentism și imperialism nu sunt doar etichete atribuite din exterior; ele circulă explicit într-o parte a mediului intelectual contemporan asociat acestei genealogii.[10]
Aici trebuie fixată limita probei. Reins poate fi tratat drept producător cultural al ecosistemului, dar nu există bază pentru atribuirea automată a întregii sale concepții lui Biletsky, Corpului 3 sau statului ucrainean. Harta de pe perete devine astfel un indicator coroborat al existenței unui context cultural, nu proba unei doctrine teritoriale.
IV. Dincolo de hartă: instituționalizarea transmiterii culturale
Investigația devine cu adevărat relevantă atunci când trece de la idei la mecanisme. O carte într-o bibliotecă nu este doctrină. Convingerile unui autor nu sunt automat convingerile unei instituții. Pentru ca o cultură să dobândească relevanță organizațională trebuie să existe oameni însărcinați să o transmită, școli care îi formează, conținuturi selectate, ritualuri și proceduri prin care memoria devine experiență colectivă.
În Corpul 3, un asemenea mecanism există: Serviciul Khorunzhyi. Potrivit materialelor oficiale, acesta lucrează la intersecția dintre moral, motivație, adaptare psihologică, leadership, istorie, valori, tradiție și identitate militară. Nu este doar o structură de asistență morală, ci una care participă deliberat la construirea culturii organizaționale.[11]
Școala Khorunzhyi formează multiplicatorii acestui sistem. În mai puțin de un an, primele zece serii au produs peste 300 de absolvenți, ceea ce indică o infrastructură de reproducere, nu o inițiativă simbolică izolată.[12]
Legătura dintre mediul intelectual și mecanismul de transmitere este ilustrată de un episod relevant: Reins a anunțat introducerea în „Biblioteca Trinității” a unei biografii a lui Mykola Stsiborsky înainte de lansarea oficială, precizând că volumul urma să fie consultat de khorunzhyi și putea servi la elaborarea unor lecții istorice despre Stsiborsky și ideologia OUN.[13]
Mai important pentru schimbarea de scară, practicile identitare nu rămân exclusiv în vechiul nucleu. Formațiuni precum brigăzile 53, 60, 63 și 125, care nu provin din genealogia Azov, au participat la activități și ritualuri comune organizate de serviciile Khorunzhyi ale Corpului. Un exemplu este comemorarea luptei de la Kruty și instituirea „Zilei Răzbunării”, la care au participat militari din mai multe brigăzi și din Regimentul 1654 KRAKEN.[14]
Acest lucru nu dovedește că „Marea Ucraină” sau imperialismul lui Reins sunt predate militarilor. Materialele publice examinate nu permit o asemenea concluzie. Ele permit însă demonstrarea existenței unei infrastructuri instituționale pentru selectarea și transmiterea unor elemente de cultură organizațională — bibliotecă, personal specializat, școală, lecții, ritualuri și practici identitare — și extinderea unora dintre acestea către formațiuni fără origine Azov.[15]
Nu am demonstrat instituționalizarea iredentismului. Am demonstrat instituționalizarea transmiterii culturale.
Diferența este esențială. Prima propoziție ar depăși probele. A doua este documentabilă și, strategic, poate fi mai interesantă. O instituție care transmite „sensuri, valori și tradiții” poate transporta, odată cu funcția pentru care este adoptată, selecții ale memoriei și presupoziții culturale provenite din mediul în care a fost construită. Conținutul nu este fix; el este selectat, reinterpretat și negociat pe măsură ce sistemul se extinde.
V. Performanța militară și problema Ucrainei postbelice
Influența Corpului 3 nu derivă în primul rând din ideologie, ci din performanță. Aceasta este veriga fără de care restul mecanismului ar rămâne marginal. O organizație percepută drept eficientă dobândește autoritatea de a spune altora cum să recruteze, să instruiască, să conducă și să lupte. Oamenii ei devin instructori și comandanți; procedurile sunt imitate; instituțiile sunt extinse. Performanța produce prestigiu, iar prestigiul poate deveni capital instituțional.
De aici rezultă paradoxul central al evoluției Azov. Cu cât modelul se extinde, cu atât trebuie să devină mai puțin exclusivist. Un nucleu militant poate funcționa prin omogenitate ideologică; un corp de armată trebuie să integreze zeci de mii de oameni cu origini și convingeri diferite. Succesul poate dilua radicalismul originar, dar simultan poate mări raza de difuziune a elementelor culturale mai ușor transferabile: disciplina, serviciul, memoria eroică, autonomia strategică, valorizarea forței și ideea unei societăți permanent pregătite pentru război.
Acest proces poate fi descris ca asimilare reciprocă. Statul asimilează ecosistemul Azov prin reguli, ierarhii și profesionalizare. Dar și modelul provenit din Azov poate transforma anumite componente ale statului prin oameni, metode și instituții. Întrebarea nu este „cine câștigă?”, ci ce rezultă din această interacțiune după război.
Aici se află adevărata miză a articolului. Războiul produce nu numai o armată mai experimentată, ci o nouă generație de elite. Comandanți, veterani, specialiști în drone, organizatori, voluntari și antreprenori ai industriei de apărare vor intra în administrație, economie, politică și societatea civilă. Modelele validate pe front vor revendica legitimitatea de a participa la reconstrucția statului.
Datele sociologice sugerează că această conversie a prestigiului militar este plauzibilă. Într-un sondaj Razumkov din noiembrie 2025, 94% dintre respondenți exprimau o atitudine pozitivă față de militarii Forțelor Armate și 92,5% față de veterani; 57% considerau că militarii și veteranii ar trebui să intre în politica națională după război, iar 47% vedeau mediul militar ca posibilă sursă a unei viitoare forțe politice capabile să ajungă la putere.[16]
Aceste cifre nu prezic o victorie electorală a lui Biletsky și nici o „azovizare” a Ucrainei. Ele indică însă o resursă de legitimitate. Organizațiile care ies din război cu prestigiu, rețele, instituții și o narațiune coerentă despre stat și națiune vor avea avantaje în competiția pentru definirea ordinii postbelice.
De aceea, întrebarea dacă Biletsky personal revine în politică este secundară. Moștenirea sa poate fi mai curând o generație de oameni formați într-un anumit model instituțional. Puterea poate circula prin oameni și instituții înainte de a circula prin urne.
VI. Semnificația geopolitică: ce trebuie să urmărească România și vecinii Ucrainei
La nivel geopolitic, relevanța actuală a hărții este redusă, dar relevanța potențială a procesului este mai mare. Nu există temei pentru a considera asemenea reprezentări expresia unei amenințări teritoriale ucrainene actuale la adresa României, Poloniei sau Republicii Moldova. O asemenea concluzie ar depăși radical probele și ar alimenta exact narațiunile de neîncredere pe care propaganda rusă încearcă să le exploateze.
Dar alternativa nu este ignorarea. O Ucraină care supraviețuiește războiului ca stat funcțional va ieși probabil cu una dintre cele mai experimentate armate ale Europei, cu o industrie militar-tehnologică mult mai dezvoltată și cu o societate pentru care securitatea va rămâne o problemă existențială. Ea va avea o greutate regională incomparabil mai mare decât Ucraina din 2021.
Pentru România, aceasta poate reprezenta un avantaj strategic major: o putere militară capabilă să contribuie la blocarea presiunii ruse la Marea Neagră. Dar orice creștere substanțială de putere modifică raporturile regionale chiar între parteneri. Analiza românească trebuie, de aceea, să privească Ucraina simultan ca partener strategic și ca viitoare putere regională cu propriile interese, memorii istorice, elite și reprezentări despre ordinea regională.
Întrebarea importantă nu este dacă harta de pe perete va deveni hartă politică. Este cum se va concepe Ucraina pe sine după război: exclusiv ca stat integrat în ordinea euro-atlantică; ca stat-frontieră permanent militarizat; ca putere regională cu o vocație proprie între Baltica, Marea Neagră și Caucaz; sau, cel mai probabil, ca o combinație între aceste ipostaze.
În acest context, imaginarul „Marii Ucraine” poate fi relevant chiar dacă nu se transformă niciodată în revendicare teritorială. El poate exprima o reprezentare despre centralitatea Ucrainei, despre profunzimea spațiului său istoric și despre dreptul sau capacitatea ei de a juca un rol organizator în Europa de Est. Aceasta este o problemă de cultură strategică, nu neapărat de frontieră.
Indicatorii care merită urmăriți sunt, prin urmare, alții decât apariția unor hărți: ascensiunea liderilor formați în aceste ecosisteme; extinderea instituțiilor lor către restul armatei; conținutul curriculumurilor; selecția eroilor și reperelor istorice; transformarea rețelelor veteranilor în organizații civice și politice; discursul despre rolul Ucrainei la Marea Neagră și în Europa Centrală; raportarea la minorități și frontiere; și distanța dintre subculturile produse de război și doctrina oficială a statului.
Pentru analiza strategică, traseul relevant poate fi formulat astfel: subcultură → instituție → elită → discurs politic → politică de stat. Etapele nu sunt inevitabile și nici ireversibile. În cazul analizat, dovezile permit identificarea unei subculturi și a instituționalizării unor mecanisme de transmitere, nu trecerea iredentismului în doctrina oficială sau în politica statului ucrainean.[17]
Concluzii. O hartă nu este o doctrină. Dar nici nu este întotdeauna doar o hartă
Investigația a pornit de la un detaliu aflat în fundalul unei fotografii oficiale. Era tentant să alegem între două explicații simple: harta dovedește un proiect expansionist ucrainean; sau harta este lipsită de orice semnificație, iar interesul pentru ea nu poate fi decât propagandistic. Ambele răspunsuri sunt insuficiente.
Nu există dovezi că „Marea Ucraină” reprezintă doctrina Corpului 3, a Forțelor Armate sau politica Kievului. Nu există nici dovada că iredentismul lui Reins este parte a curriculumului oficial Khorunzhyi. Dar cercetarea identifică o genealogie revendicată de Corp, recuperarea selectivă a unei tradiții naționaliste, autori contemporani din proximitatea ecosistemului care folosesc explicit conceptele de „Mare Ucraină” și „imperialism ucrainean” și, mai important, o infrastructură destinată reproducerii culturii organizaționale.
Harta nu este proba. Este indicatorul care a condus către fenomen.
Fenomenul este transformarea unei subculturi politico-militare prin război și integrare instituțională. Performanța militară îi oferă prestigiu; prestigiul permite extinderea metodelor; extinderea obligă la moderare și profesionalizare, dar poate răspândi simultan anumite valori și reprezentări. Statul transformă ecosistemul, iar ecosistemul poate transforma părți ale statului.
De aceea, adevărata întrebare nu privește trecutul Azov și nici frontierele desenate pe o hartă. Privește viitorul Ucrainei. Războiul produce elite, instituții, prestigii și concepții despre lume. Unele vor dispărea odată cu pacea; altele vor deveni componente ale ordinii postbelice.
Pentru România și ceilalți vecini, nu există motiv pentru transformarea unei imagini într-o amenințare imaginară. Există însă toate motivele pentru a urmări atent evoluția unei țări care poate deveni una dintre principalele puteri militare ale Europei de Est. Parteneriatul strategic nu anulează necesitatea cunoașterii; dimpotrivă, o face mai importantă.
Miza nu este dacă harta „Marii Ucraine” reprezintă un proiect teritorial. Miza este dacă războiul transformă subculturi strategice până acum periferice în componente ale culturii de putere a Ucrainei postbelice.
Aceasta este întrebarea care merită urmărită după încetarea focului. Nu pentru a transforma posibilitatea în predicție, ci pentru a identifica din timp procesele prin care ideile, oamenii și instituțiile validate în război pot participa la definirea Ucrainei de după el.
…………….
[1] Pentru vizitele ministrului interimar al Apărării Yevhen Khmara la formațiunile combatante și întâlnirea cu echipa comandată de Andriy Biletsky, precum și decorarea unor militari pentru rezultatele obținute în luptă, vezi „Євген Хмара прибув до бойових підрозділів: що доповіли командири корпусів про ситуацію та потреби фронту”, Podrobnosti, august 2026. La momentul vizitei, comandantul-șef al Forțelor Armate ale Ucrainei era generalul Mykhailo Drapatyi, iar Khmara exercita funcția de ministru interimar al Apărării.
[2] Fotografia analizată în acest articol a circulat, între altele, printr-o postare a istoricului ucrainean Marta Havryshko, care a interpretat conturul expus pe perete drept o reprezentare a așa-numitei „Greater Ukraine”. Această identificare constituie punctul de plecare al investigației de față, nu o dovadă în sine privind semnificația instituțională a hărții. Autorul tratează separat, în capitolele următoare, genealogia intelectuală a conceptului și relația sa cu mediul contemporan asociat Corpului 3.
[3] Third Army Corps, „About Corps”, prezentarea oficială a istoriei formațiunii. Corpul își plasează explicit începuturile în anul 2006, când Andriy Biletsky a creat la Harkov organizația „Patriot of Ukraine”, descrisă chiar de sursa instituțională drept structură naționalistă preocupată de pregătirea fizică și „educația ideologică” a tinerilor. Cronologia continuă prin Azov și formațiunile constituite după invazia rusă la scară largă până la actualul Corp 3
[4] Krzysztof Nieczypor, „Forging a Nationalist Model Army. The Political Prospects of the Azov Movement”, OSW Commentary, Centre for Eastern Studies (OSW), Varșovia, 11 februarie 2026. Analiza evidențiază atât originea naționalistă comună a formațiunilor, cât și profesionalizarea, sistemele proprii de pregătire, capacitatea de recrutare și rolul atribuit Corpului 3 și Corpului 1 Azov ca modele pentru reformarea altor formațiuni militare ucrainene.
[5] Daria Podvyshenna, „Технології vs окопи: засновник Третьої штурмової Андрій Білецький про те, як будувати безпечну державу” [„Tehnologie versus tranșee: fondatorul Brigăzii 3 Asalt, Andriy Biletsky, despre construirea unui stat sigur”], DOU, 11 iunie 2025. Biletsky plasează eficiența utilizării resurselor, tehnologia, dronele, robotizarea, sistemele de comandă și folosirea specialiștilor potrivit competențelor în centrul transformării armatei. El afirmă că tehnologia trebuie să reducă expunerea oamenilor și critică repartizarea personalului specializat în funcții în care competențele sale sunt irosite.
[6] Daria Podvyshenna, DOU, 11 iunie 2025. În discuția despre Ucraina postbelică, Biletsky descrie „scenariul israelian” drept perspectiva evidentă pentru un stat ucrainean care dorește să supraviețuiască și susține necesitatea schimbării filosofiei sociale față de armată și industria de apărare. El utilizează explicit sintagma „здоровий мілітаризм” — „militarism sănătos” — pentru a descrie o societate în care armata, industria militară și pregătirea pentru apărare ocupă o poziție centrală.
[7] Volodymyr Kryminsky, „Український імперський проект у «Воєнній доктрині українських націоналістів» Михайла Колодзінського” [„Proiectul imperial ucrainean în «Doctrina militară a naționaliștilor ucraineni» a lui Mykhailo Kolodzinsky”], Military Historical Meridian, nr. 21, 2018, pp. 74–89. Mykhailo Kolodzinsky (1902–1939) a fost un militant și teoretician militar al Organizației Naționaliștilor Ucraineni (OUN – Orhanizațiia Ukraïnskykh Natsionalistiv), membru al conducerii OUN în Galiția și responsabil pentru pregătirea militară; în 1938–1939 a devenit șef de stat-major al Sichului Carpatic și a murit în luptele cu armata ungară. Studiul lui Kryminsky arată că proiectul său geopolitic depășea obiectivul constituirii unui stat în limitele teritoriului etnografic, introducând explicit problema expansiunii și a construirii unei puteri ucrainene dominante în Europa de Est.
[8] Oleksandr Zaitsev, analiza manuscrisului Воєнна доктрина українських націоналістів al lui Mykhailo Kolodzinsky, publicată de Ukraina Moderna. Zaitsev subliniază caracterul explicit expansionist și imperial al unor pasaje din lucrare, dar avertizează că nu există dovezi suficiente pentru a considera proiectul lui Kolodzinsky doctrină oficială a OUN. Existența unor asemenea concepții demonstrează prezența unui curent radical în interiorul naționalismului ucrainean interbelic, nu adoptarea sa uniformă de către întreaga organizație.
[9] Oleksii Reins („Konsul”), „Карти Великої України” [„Hărțile Marii Ucraine”], site-ul personal al autorului. Reins (n. 1995, Donbas) este scriitor, ideolog al naționalismului ucrainean contemporan și fondator al RAINSHOUSE; a participat la Revoluția Demnității, a fost membru al partidului Corpul Național (2016–2022), voluntar SSO AZOV și ulterior militar activ al Forțelor Armate ale Ucrainei. Reins explică geneza hărții realizate în 2018, intitulată inițial „Cum ar trebui să arate Marea Ucraină?” și denumită ulterior „harta imperialistă a Ucrainei”. Autorul afirmă explicit că unul dintre obiectivele proiectului era cultivarea unui „instinct al iredentismului”, dar precizează că reprezentarea nu trebuie interpretată ca un plan pentru anexarea militară imediată a tuturor teritoriilor incluse. Această distincție este importantă pentru calificarea hărții drept expresie a unui imaginar geopolitic iredentist, nu drept document operațional sau politică oficială.
[10] Український імперіалізм [Imperialismul ucrainean], volum colectiv, RAINSHOUSE, 2025, 128 pp., ISBN 978-617-8114-07-7. RAINSHOUSE este o editură veterană de nișă, fondată la 21 ianuarie 2020 de Oleksii Reins, specializată în istoria și practica naționalismului ucrainean și în literatură militară; nu trebuie confundată cu o editură academică sau cu un actor reprezentativ pentru ansamblul pieței editoriale ucrainene. Relevanța sa pentru analiza de față derivă tocmai din proximitatea față de mediul Azov/Brigada 3 Asalt și din rolul de vehicul editorial al acestui curent intelectual; editura a participat, de pildă, la festivalul național Book Arsenal de la Kiev. Prezentarea oficială a volumului afirmă că acesta oferă justificarea „istorică, geopolitică și ideologică” a necesității unei politici a imperialismului ucrainean, considerată „singurul format de existență a Ucrainei în lumea contemporană”, și îl definește, „în esență, un manifest al iredentismului”. Volumul cuprinde texte de Mykola Stsiborsky, Mykola Kravchenko („Kruk”), Osyp Hubchak și Oleksii Reins („Konsul”), acesta din urmă fiind autorul textului „Підстави Великої України” [„Bazele Marii Ucraine”].
[11] Third Army Corps, materiale oficiale privind Serviciul Khorunzhyi și Școala Khorunzhyi. Khorunzhyi (aprox. „ofițer de stindard/portdrapel”, termen cu rădăcini în tradiția militară ucraineană) desemnează aici o funcție și o structură de educație morală, istorică și identitară. Serviciul este documentat public cel târziu în 2024 în Brigada 3 Asalt și în Azov, unde a fost prezentat ca alternativă la vechiul model sovietic de asistență moral-psihologică; odată cu formarea Corpului 3, mecanismul a fost extins și sistematizat la nivelul noii structuri. Corpul îl prezintă ca destinat consolidării moralului, motivației, coeziunii și leadershipului și îl delimitează explicit de modelul sovietic al zampolitului. În descrierea instituțională, khorunzhyi trebuie să contribuie la construirea unei comunități militare bazate pe încredere, responsabilitate, istorie, tradiție și valori comune.
[12] Third Army Corps, comunicare oficială privind primele zece serii ale Școlii Khorunzhyi: peste 300 de absolvenți în mai puțin de un an; vezi și Dmytro Kukharchuk, bilanț ulterior al Serviciului Khorunzhyi, în care menționează 11 serii și peste 450 de persoane formate. Diferența dintre cifre reflectă momente diferite ale dezvoltării programului, nu surse contradictorii.
[13] Oleksii Reins („Konsul”), comunicare privind introducerea biografiei lui Mykola Stsiborsky în „Biblioteca Trinității” (Бібліотека Трійки). Reins precizează că volumul a ajuns în bibliotecă înaintea lansării oficiale „pentru familiarizarea khorunzhyi ai Corpului 3 Armată” și apreciază că lucrarea va deveni utilă pentru elaborarea lecțiilor istorice despre Stsiborsky și ideologia OUN. Afirmația este relevantă deoarece documentează nu doar prezența unei cărți într-o bibliotecă, ci legătura explicită dintre fondul bibliografic, personalul Khorunzhyi și pregătirea lecțiilor.
[14] Third Army Corps, comunicare din ianuarie 2026 privind comemorarea luptei de la Kruty și instituirea „День Помсти” [„Zilei Răzbunării”]. Acțiunea a fost organizată de serviciile Khorunzhyi ale Corpului 3 și Brigăzii 3 Asalt și a implicat militari ai Brigăzilor 53, 60, 63 și 125, precum și ai Regimentului 1654 KRAKEN. Relevanța cazului pentru analiza de față constă în extinderea unei practici identitare dezvoltate în acest ecosistem către formațiuni care nu provin din nucleul istoric Azov.
[15] Formularea reprezintă concluzia analitică a autorului rezultată din coroborarea surselor prezentate în notele 11–14. Aceste materiale documentează existența unei infrastructuri instituționale pentru selectarea și transmiterea unor elemente de cultură organizațională — bibliotecă, personal Khorunzhyi, școală de formare, lecții, ritualuri și practici identitare — și extinderea unora dintre acestea către alte formațiuni ale Corpului. Ele nu oferă însă dovada că „Marea Ucraină”, iredentismul sau „imperialismul ucrainean” fac parte din curriculumul oficial al Școlii Khorunzhyi. Distincția dintre existența mecanismului de transmitere și conținutul integral transmis este, prin urmare, esențială pentru evaluarea fenomenului.
[16] Razumkov Centre, „Attitude of Ukrainian Citizens to Political Forces, the Need for New Political Forces and New Politicians”, sondaj realizat în perioada 11–18 noiembrie 2025. Centrul Razumkov este unul dintre institutele ucrainene consacrate de cercetare în domeniul politicilor publice și al opiniei publice. Sondajul a fost realizat față în față pe un eșantion de 2.008 persoane de peste 18 ani, prin eșantionare stratificată multistadială; structura eșantionului reproduce caracteristicile demografice ale populației adulte din teritoriile controlate de guvern și neafectate direct de ostilități, iar eroarea teoretică declarată nu depășește 2,3%. Din cauza ocupației, luptelor și deplasărilor masive de populație, rezultatele nu acoperă întreaga populație ucraineană în sens strict și trebuie citite cu această rezervă metodologică. Tocmai prin amploarea geografică, mărimea eșantionului și metodologia explicită, sondajul este însă relevant pentru evaluarea tendințelor naționale în teritoriul controlat de Kiev. Rezultatele indicau o atitudine pozitivă față de militarii Forțelor Armate în cazul a 94% dintre respondenți și față de veterani în cazul a 92,5%; 57% considerau că militarii și veteranii ar trebui să participe la politica națională după război, iar 47% indicau mediul militar drept una dintre posibilele surse ale unei viitoare forțe politice capabile să ajungă la putere.
[17] Succesiunea propusă reprezintă un model analitic al autorului pentru urmărirea transformării unei idei marginale sau subculturale într-un element potențial al politicii publice. Etapele nu sunt inevitabile și nici ireversibile: procesul se poate opri, fragmenta sau inversa la oricare dintre niveluri. În cazul analizat, dovezile disponibile permit identificarea unor elemente ale primelor două niveluri — subcultură și instituționalizare a mecanismelor de transmitere — fără a demonstra trecerea iredentismului către doctrina oficială sau politica statului ucrainean.
| Știri BVB