În anii 1990, în timpul președintelui SUA, Bill Clinton, NATO s-a extins neîncetat și inexorabil în Europa Centrală. Astăzi, extinderea acestei alianțe către est – care înconjoară Rusia cu regimuri feroce de rusofobie – continuă.

Această lărgire a NATO – despre care legendarul George Kennan a transmis avertizări în zadar –  continuă să conducă lumea mai aproape de amenințarea cu războiul termonuclear. Departe de a aduce Statelor Unite și aliaților occidentali ai NATO mai multă securitate, din contră, această extindere creează incertitudinea păcii și a securității pe care țările NATO le-ar avea dacă ar căuta o relație sinceră, constructivă și, mai presus de toate, stabilă cu Rusia.

Se spune că intrarea vechilor state membre ale Pactului de la Varșovia din Europa Centrală în NATO a întărit puternic Alianța și a slăbit puternic Rusia. Aceasta a fost o presupunere universal acceptată în Statele Unite și în tot Occidentul pentru ultimul sfert de secol. Cu toate acestea, pur și simplu, nu este adevărat.

În realitate, Statele Unite și aliații lor din Europa de Vest descoperă acum aceeași lecție dură care a distrus Uniunea Sovietică, de la crearea Pactului de la Varșovia în 1955, până la dizolvarea sa după 36 de ani. Națiunilor central-europene le-a lipsit întotdeauna coerența, baza industrială și infrastructura economică combinată, pentru a genera o putere industrială, financiară sau, mai presus de toate, o putere strategică și militară.

În fapt, experiența frustrantă actuală a NATO și trăirile lungi și epuizante cu care s-au confruntat diplomații și generalii ruși timp de atâtea decenii sunt în concordanță totală cu istoria care începe prin 1718.

Din 1718 până în 1867 – o perioadă de un secol și jumătate – cea mai mare parte a Europei Centrale, incluzând chiar și regiuni ale Poloniei la sfârșitul secolului al XVIII-lea, au făcut parte din Imperiul Austro-Ungar. Totuși, chiar și atunci, Imperiul Habsburgic a fost slab din punct de vedere militar și lovit sub greutatea sa. După ce împăratul Franz Josef și-a proclamat din nefericire faimosul compromis din 1867, eficacitatea armatei imperiale a fost redusă aproape la zero. Comportamentul autonom și nepăsător al aristocrației maghiare a asigurat un nivel de confuzie, diviziune, incompetență și stupiditate care a fost dezvăluit la prăbușirea totală a armatei împotriva Rusiei și a Serbiei în marile bătălii din 1914, la începutul Primului Război Mondial.

Germania a început să ocupe și să consolideze regiunea în ambele războaie mondiale. Dar, departe de a face din Germania un gigant global și care să-i permită să-și mențină dominația Europei, regiunile Europei Centrale – fie ca parte a Austro-Ungariei în timpul primului război mondial, fie ca state naționale independente, aliate cu naziștii în al doilea război mondial – s-au dovedit minuscule și lipsite de valoare împotriva alianțelor dintre marile puteri cu care germanii au luptat în ambele conflicte globale.

După ce Uniunea Sovietică a distrus din punct de vedere militar puterea Germaniei naziste în cel de-al doilea război mondial, Marele Război Patriotic al Rusiei, consolidarea politică a Germaniei de Est și a Poloniei au fost necesare din punct de vedere strategic pentru securitatea Rusiei. Dar ocuparea și organizarea restului regiunii nu au fost. Departe de întărirea Uniunii Sovietice, aceste națiuni au slăbit-o. Astăzi, NATO repetă greșeala sovietică. NATO repetă, de asemenea, greșeala dezastruoasă pe care Franța a făcut-o în anii 1920-21, când a creat o “Mică Antantă” a Cehoslovaciei, Iugoslaviei și României pentru a contrabalansa presupusa renaștere a Germaniei. Planul a eșuat complet. Astăzi, aceleași națiuni – care s-au alăturat cu entuziasm Ungariei, Poloniei și celor trei mici state baltice – distorsionează implacabil atât NATO, cât și UE. Ele generează slăbiciune și haos în alianțele în care se află – nu unitate și putere.

Marele istoric britanic, Lord Correlli Barnett, a făcut distincția importantă dintre națiunile militare puternice care sunt generatoare și exportatoare de securitate și acele națiuni mici, dezorganizate și slabe care trebuie să importe securitatea de la state mai puternice.

Astfel de țări mici ar putea fi numite state “căpușă” sau “parazit”. Ele se hrănesc cu energie și putere de la partenerii protectori. Ele își slăbesc partenerii de alianță, nu îi întăresc.

Incorporarea majorității națiunilor mici din Europa Centrală în orice imperiu sau alianță nu a fost niciodată un generator de putere militară sau națională, indiferent de ideologia sau credința religioasă implicată. În cel mai bun caz, este un barometru al puterii naționale.

Atunci când națiuni ca Franța, Germania, Uniunea Sovietică sau Statele Unite sunt văzute ca puteri în creștere în lume, țările mici din Europa Centrală se grăbesc mereu să se alieze. Prin urmare, adoptă și elimină imperialismul islamic otoman, imperialismul creștin austriac, democrația, nazismul, comunismul și, din nou, democrația, la fel de ușor ca schimbatul unor costume diferite la un bal fantezist la Viena sau Budapesta.

Pe măsură ce Rusia își arată puterea mondială și națională, susținută de aliații ei cu adevărat puternici precum China, India și Pakistan, în Organizația de Cooperare din Shanghai, ne putem aștepta ca națiunile din Europa Centrală să-și reorienteze loialitatea în mod corespunzător.

Autor: Martin Sieff, The Strategic Culture Foundation