În ultimii doi ani, prețurile mondiale pentru gaz, petrol și curent electric s-au dublat în cele mai optimiste analize statistice, iar această scumpire afectează toată populația care consumă resurse pentru încălzirea locuințelor pe perioada sezonului rece. În ciuda prețurilor tot mai mari pentru combustibili, care diluează serios orice buget personal, de familie sau comunitar, e de presupus că nimeni nu va renunța la confortul prioritar al încălzirii, ci se vor face concesii în alte sfere umane de consum, cum ar fi: cultură, educație, spațiu, produse de igienă, călătorii recreaționale, calitatea hranei sau pentru îmbrăcăminte. Asta înseamnă că omenirea în ansamblul ei, de la acest impuls regresiv dat de prețul enorm al hidrocarburilor și al curentului electric, poate suferi un declin cultural și o decădere civilizațională, va renunța la idealuri nobile morale pentru a ajunge pragmatic la resurse primare, așa cum pentru supraviețuire poate aluneca inevitabil prin efecte spre intoleranță și violență.

Biblia povestește celor 2,2 miliarde de adepți creștini despre începuturile lumii, cu un rai ipotetic unde Adam și Eva umblau fără haine tot timpul, asta și pentru că acolo nu le era deloc frig. Cei doi părinți ideatici ai omenirii nu aveau nevoie nici de pereții unei case care să le păstreze căldura, nici de sobe sau de calorifere, pentru că în Grădina Edenului nu era nimic rău și deci, în mod cert, nu aveau nici iarnă. Geografii au identificat zona mirifică descrisă în scriptură ca fiind una tropicală, așezată undeva în nordul Golfului Persic, la vărsarea râurilor Tigru și Eufrat, într-o abundență îndestulătoare . Tot Biblia ne spune că doar după ce a fost alungată definitiv din Rai, cea mai tânără familie din lume a trebuit să se și îmbrace, mai întâi cu frunze de smochin și mai apoi cu haine din piele, poate nu numai pentru că le era rușine, dar și de frig.

Sumerienii, akkadienii, babilonienii sau asirienii, dezvoltați ulterior în zona geografică a raiului biblic, au înflorit ca prime civilizații umane prospere și pentru că acolo oamenii, spre deosebire de alții din alte zone, nu cunoșteau frigul funest și nu alocau deloc resurse pentru a se încălzi. Cultura și civilizația umană au evoluat mult mai rapid acolo unde oamenii nici măcar nu știau ce înseamnă iarnă. Cei migrați însă spre Nord au simțit imediat puterea imensă a frigului și au fost nevoiți să i se supună. Anotimpul rece și crud a devenit astfel în toată cultura universală ceva asemănător chinului, ceva similar ororii și morții lente, căci iarna consumă până la epuizare toate resursele strânse de om pe timpul verii. Se spunea în culturile europene vechi, că cine trecea de iarnă mai putea trăi aproape sigur încă un an, cel puțin până la următoarea iarnă. Chiar și anii oamenilor se numărau încă din antichitate după numărul de ierni supraviețuite, contând doar câte anotimpuri grele friguroase putea să treacă fiecare cu greu.

Căci frigul înțepenește natura și activitatea umană, alungă soarele și păsările, usucă plantele și îngheață hrana animalelor, iar astea toate aduc foamete, întuneric, boală și uneori chiar pierderea interesului de a mai trăi. Mii de ani, datorită efectelor, frigul iernii a fost identificat în multe culturi cu însăși moartea. Asta și pentru că suntem mamifere cu sânge cald, foarte puțin dotate cu protecție la frig, iar pentru a supraviețui și a rămâne funcționali avem nevoie de încălzire din exterior atunci când temperatura mediului scade sub anumite valori minimale. Altfel, fără căldură, hipotermia îndelungată ne îmbolnăvește și apoi ne omoară.

Civilizațiile vechi au găsit ca remediu focul pentru a menține locuitorii cetăților la un nivel sigur de supraviețuire, în limite metabolice și de confort minimal, pentru a se extinde geografic sau pentru a crește vârsta și calitatea vieții. Cu această mare descoperire sub stăpânire, după ce ultima glaciațiune s-a terminat acum aproximativ 12.000 de ani și a eliberat milioane de km pătrați de sub ghețari, triburile desprinse din marile ginți vechi din Africa și Mesopotamia au putut să populeze și zona temperată de Nord care se numește astăzi Europa. Omul datorează căldurii focului faptul că poate locui pe timpul iernii astăzi, cât de cât fericit, în Berlin, Paris, Varșovia, Oslo sau în Moscova, chiar dacă pentru încălzirea casei trebuie să aloce resurse financiare enorme cu care ar fi putut face orice altceva.

Energetic, pierderile pentru încălzire au fost și sunt cele mai mari risipe din toate timpurile și dintre toate procesele tehnologice sau industriale pe care le-a dezvoltat de-a lungul timpurilor omul. Din acest motiv, privind istoria lumii, doar societățile dezvoltate și bogate își permit încălzirea locuințelor ca pe o pierdere energetică asumată. Din orice încălzire domestică, chiar și prin folosința sistemelor moderne, corpului uman îi folosește tehnic cel mult 1% din căldura degajată de orice sursă. Doar de atât are de fapt nevoie, restul de peste 99% din emisiile calorice introduse într-o locuință de o sobă sau un calorifer se risipesc prin încălzirea tuturor obiectelor, a pardoselilor și a zidurilor, degajându-se apoi total în atmosfera terestră.

Un costum cald, cum sunt cele pentru astronauți, care folosește sub 1% din căldura alocată într-o locuință, face exact același lucru ca un calorifer pentru un corp uman. Pierderile de căldură, ca raport dintre cât se introduce într-o locuință și cît are nevoie de fapt organismul uman dinspre mediul exterior pentru a nu avea disconfort, sunt aproape totale. S-au consemnat, în date strânse de antropologi, privind sate izolate de munte din spațiul european, faptul că mulți oameni dormeau individual în bușteni de lemn scobiți la interior, în scorburi de copaci sau în cutii de lemn cu capac asemeni unor sicrie. Închiderea nu era ermetică, căci se lăsau doar mici orificii pentru respirație. Propria căldură umană și izolarea foarte bună a lemnului făcea ca în interior să se păstreze o căldură suficientă, astfel încât frigul din spațiile neîncălzite să nu fie simțit. Așa dormeau mulți strămoși ai noștri iarna, fără foc sau alte surse de căldură, deși așa ceva ar fi astăzi de neimaginat. Pentru că omul modern consumă resurse energetice imense, pentru că spre deosebire de înaintașii săi își și permite asta.

Randamentul energetic al încălzirii unei locuințe doar pentru necesarul unui corp uman este atât de mic, încât l-am putea compara cu tăierea unui copac secular pentru a folosi din el doar o scobitoare, restul pierzându-se. La încălzirea oricărei locuințe, risipa energetică și implicit cea financiară este permanentă, pe măsura ineficienței. Astfel, numai în Europa cheltuielile fiecărui om pentru încălzire sunt în topul priorităților, în orice studiu statistic. Înainte de a-și cumpăra hrană, haine sau distracție oamenii se gândesc mai întâi la costisitoarea încălzire. Dar, deși n-am crede, încălzirea locuinței omului cu arderi de lemn, carbune, petrol, gaz sau cu energie electrică este o modă foarte recentă din ultimii 200 de ani, ceva ce s-a generalizat doar după prima revoluție industrială a aburului din secolul optsprezece, așezată cronologic cam după Revoluția Franceză din 1789, adică după ce mașinile au înlocuit din ce în ce mai mult munca manuală.

Căci până la industrializare, atât exploatarea pădurilor cât și extracția de carbune necesitau munci umane fantastice și erau executate adesea doar cu sclavi sau cu ocnași, munca grea de acest tip fiind considerată o pedeapsă. Atât de greu și ineficient era să se taie copacii cu lovituri de topor încât era de preferat  să li se dea foc, atât arborilor cât și pădurilor întregi, de câte ori apărea necesitatea extinderii terenurilor agricole, decât să fie retezați, cărați și folosiți pentru încălzire. Singurele lemne absolut indispensabile au fost în toate epocile cele pentru gătit, ceea ce făcea ca în cele mai multe culturi populare să existe obiceiul dormitului în încăperea unde s-a preparat sau fiert pe timpul zilei hrana, pentru că acolo era camera cea mai caldă.

Știm din studiile antropologice despre teritoriul Europei ultimelor două milenii că locuințele, din economie sau sărăcie, nu s-au încălzit aproape deloc. Pentru perioada antichității există consemnări despre cetățenii romani de vază din municipii, cum că aceștia ajunseseră la un nivel de civilizație și prosperitate atât de înalt, încât se încălzeau făcând focul cu lemne chiar sub pardoselile de piatră ale caselor. Dar consemnările istorice vorbesc despre încălzire ca despre un lux al clasei sociale înalte, alături de folosirea celebrelor terme romane, confort foarte costisitor care necesita munca mai multor sclavi, nu despre o regulă generalizată accesibilă tuturor în respectiva epocă. Deși în antichitate pădurile ocupau suprafețe de mii de ori mai mari decât cele pe care le știm astăzi, lemnele de foc erau greu de transportat spre așezările umane, neexistând tehnologiile mecanizate cu care suntem familiarizați în lumea noastră modernă.

Copacii erau tăiați bucăți pe atunci doar cu toporul și aduși cale lungă de oameni în spinare, pe măgarii sau cu ajutorul carelor cu boi, ceea ce presupunea o muncă infernală. Lângă așezările umane era de preferat proximitatea terenurilor agricole și nu a pădurilor, pentru ca recoltele să poată fi păzite de invadatori sau de animale sălbatice. Și oricum pădurile, prin dezvoltarea zonelor cultivate sau prin defrișara graduală, ajungeau să se găsească la o distanță din ce în ce mai mare de zonele locuite, ceea ce făcea și din ce în ce mai greu transportul lemnelor.

Dacă exista undeva lemn pentru foc în lumea antică, acesta era folosit cu prioritate pentru gătit, pentru prelucrarea armelor și pentru procesiuni religioase de incinerare a defuncților, practici funebre obligatorii pe atunci, și foarte rar era utilizat pentru încălzirea de iarnă și apă caldă doar în casele aristocraților. Sunt consemnate date vechi, cum că o ardere totală a unui corp uman necesita minim cinci care mari de lemne, o cantitate imensă de obținut cu uneltele rudimentare de atunci. Iar datele par reale, căci termic calcinarea oaselor umane necesită o temperatură minimă de 850 de grade Celsius, ceva greu de atins în aer liber și nu într-un cuptor fără arderi masive. Pregătirea  acestui rug funerar costisitor, cu necesarul aferent din defrișări de copaci, însemna o muncă pentru cel puțin trei oameni vânjoși timp de o săptămână, alături de munca boilor sau a cailor aferenți de povară. Iar cum incinerarea religioasă era în antichitate regula și nu excepția, aceasta consuma cel mai mult lemn, după arderile folosite pentru gătitul alimentelor sau în metalurgia armelor.

Mai târziu, după căderea civilizației romane sub cuceririle barbare, în Evul Mediu european nu mai exista consemnată sub nici o formă vreo încălzire pentru anotimpurile reci. Oricât de lungi și de aspre erau aceste perioade ale anului, oamenii nu mai aveau lemne pentru foc. Luxul căldurii în case în perioada Evului Mediu nu mai este consemnat nicăieri de către istorici. Atât de mult a decăzut nivelul de trai și de civilizație, între secolele IV și XVIII era noastră, încât nici măcar nu mai era cunoscut conceptul de încălzire pentru locuințe, iar oamenii trăiau în frig precum animalele, de multe ori chiar împreună cu cele domestice sub același acoperiș sau în bordeie săpate sub pământ, spre a se încălzi de la ele. Metoda locuitului aglomerat, cu animale și toți membrii familiei într-o singură încăpere, se pare că funcționa și oamenii treceau iarna fără niciun fel de căldură prin arderi de combustibili, asta în ciuda dezavantajelor privind mizeria, paraziții, bolile contagioase, mirosurile și lipsa acută de spațiu.

Specialiștii din zilele noastre au calculat că un om degajă permanent 160 de wați putere calorică, o oaie 80 de wați, un măgar 400 de wați, o vacă sau un cal câte 800 wați fiecare, o găină 30 de wați, iar un șobolan 12 wați. Dacă adunăm ce putea strange o familie într-o încăpere, putem ajunge la mai mult de 2000 de wați, cât degajă un calorifer mare din zilele noastre. Mai mult, bălegarul animalelor degajă energie calorică foarte multă când se descompune sub reacțiile chimice exoterme, grajdurile necurățate având mereu din acest motiv pardoseala caldă chiar la 30-35 de grade Celsius. Adică, deși e greu de înțeles astăzi, o familie întreagă înghesuită cu animalele sale într-un grajd sau într-un bordei, într-n miros puternic cu care probabil se acomoda, fără niciun fel de căldură din surse cu foc, putea să trăiască și să doarmă la o temperatură satisfăcătoare de 17-20 de grade Celsius indiferent de gerul iernii de afară. Căci, după datele istoricilor, tot Evul Mediu în Europa a fost un chin climateric, o mică glaciațiune cumplit de grea, cu ierni lungi și foarte friguroase, cu zăpezi mari și viscole puternice. Iar fără foc, dacă n-ar fi locuit împreună cu animalele, oamenii de prin aceste locuri n-ar fi supraviețuit.

Absența totală a încălzirii locuințelor timp de mai bine de 1300 de ani în Europa, de după căderea Imperiului Roman, a schimbat mult sistemul politic, religios și social, dar mai ales viața și cultura comunităților. Evul Mediu, prin nivelul promiscuu al civilizației sau al traiului greu, este considerat ca cea mai negră perioadă de existență a omenirii dintre toate cele cunoscute de istorie sau de antropologie. Spălatul hainelor, a corpului și al părului, igiena generală și regulile sanitare minimale, erau acte imposibile timp de 6-9 luni pe an din cauza frigului, și aceste cutume ale mizeriei au dus la efecte cumplite. Oamenii sufereau pe atunci în consecință de infecții intestinale și ale pielii, de paraziți diverși și de boli cumplite purtate de aceștia. Doar bacilul ciumei, transmis de puricii șobolanilor la om, a înjumătățit populația Europei numai în secolul XIV.

Studiile făcute pe segmentul temporal al Evului Mediu spun că nici măcar cei care supraviețuiau molimelor cumplite nu trăiau mult. Speranța de viață era atunci de maxim 30 de ani, la doar 12 ani locuitorii din actuala zonă a Europei făceau primul copil, iar de la 25 de ani nu mai aveau nici măcar un dinte în gură. Chiar și practica incinerărilor religioase umane a fost atunci înlocuită, de nevoie, prin impunerea unor legi drastice, laice sau religioase, cu îngroparea mult mai ieftină obligatorie în pământ, din lipsa acută a lemnelor. Omul, fără căldura și lumina focului, în toată acea perioadă negră a omenirii rămasă consemnată, s-a dovedit că nu era decât un animal sălbatic. Aportul adus de încălzire era și este de fapt enorm pentru omenire și explică de ce înțelepții antichității credeau că focul a fost furat chiar de la zei, și dat ca ceva de cel mai mare preț muritorilor de rând, de către cel mai deștept și mai milostiv dintre titani, de către Prometeu.

Astăzi, societatea modernă, având toate cunoștințele fizice și de producere a energiei strânse de toți savanții lumii în ultimele mii de ani, consideră căldura pentru locuințe ca fiind ceva de primă necesitate. Asta și pentru că suntem într-o epocă bogată, tehnologizată, poate în cea mai prosperă perioadă a omenirii, în care ne permitem risipa energetică pentru a nu aluneca spre mizerie, incultură, promiscuitate, sălbăticie și violență. Dar 86% din populația lumii locuiește în emisfera nordică și 70% dintre aceștia au nevoie neapărată de căldură pe perioada iernii, realitate care face din prețul combustibililor și al curentului electric o problemă mondială care poate schimba iar lumea în mod profund, așa cum a făcut-o căderea civilizației romane de după invaziile barbare. Fără o oprire a creșterii prețurilor pentru hidrocarburi și pentru curentul electric, folosite la încălzirea locuințelor, omenirea are toate șansele să alunece încet, încet, spre un alt Ev Mediu negru al bolilor, cu paraziți, murdărie și barbarie generală aferentă.

Autor: Ştefan Jicol