• În momentul în care Germania intră în sezonul perioadei electorale, Franța și Italia fac o ofertă pentru conducerea europeană, scrie Politico.

Un nou cuplu de putere se luptă pentru conducere în Europa, doar că, de data aceasta, o jumătate nu este germană, potrivit Politico.

Pe măsură ce era Angela Merkel se apropie de sfârșitul carierei și Germania se uită spre intern, înainte de alegerile din septembrie, Emmanuel Macron și Mario Draghi fac un pas în față pentru a umple golul, cu un nou brand de conducere a UE.

Această pereche și aliații lor au lucrat deja pentru a pune în mișcare planul de recuperare al UE de 750 miliarde EUR. Acum și-au propus obiective mai înalte: reformarea regulilor de cheltuieli ale blocului, semnarea unui tratat bilateral bazat pe modelul franco-german și asocierea la proiecte industriale comune și cooperare judiciară.

Având atât de multe în comun, ar putea chiar să continue să fie de acord – cel puțin între ei.

Amândoi sunt foști bancheri de investiții care văd o Uniune Europeană mai îndrăzneață, cu acțiune mai rapidă, ca un antidot împotriva bolilor interne. Ambii împărtășesc o perspectivă pro-UE, orientată spre piață, plină de centrism. Și amândoi știu că este momentul să acționeze acum: imaginea lui Draghi este bună, iar, înainte ca Germania să primească un nou lider, și Macron trebuie să lupte pentru realegere.

“A avut loc o relansare decisivă a relațiilor transalpine între Italia și Franța”, a declarat pentru POLITICO Vincenzo Amendola, ministrul italian pentru afaceri europene. „Cu Franța avem numeroase puncte de convergență în problemele sociale, economice și bugetare, precum și în ceea ce privește tranzițiile ecologice și digitale.”

Cu toate acestea, există o mulțime de obstacole în calea dominației franco-italiene. Statele economice din nord se vor opune continuării cheltuielilor și integrării financiare, în timp ce puterile centrale și estice vor continua să sfideze conducerea social-liberală a lui Macron.

În spatele afișării acestei prietenii, există o istorie a disputelor franco-italiene. Cu doar doi ani în urmă, relațiile diplomatice franco-italiene erau la un nivel minim postbelic, conform ministerului francez de externe, pe fondul disputelor cu privire la migrație, atacarea obiectivelor în Libia, ministrul de externe al Italiei care cocheta cu mișcarea Jachetelor Galbene și Franța care își rechema ambasadorul de la Roma.

Anul viitor, Macron se confruntă cu o luptă dură pentru realegere, care îl va limita pe scena europeană, la fel cum Germania, sub o nouă conducere, va reveni în forță.

Cu toate acestea, cel puțin deocamdată, cu Marea Britanie în afara blocului UE și Germania care se confruntă cu critici cu privire la acordul de conducte Nord Stream II cu Rusia, starea de spirit este susținută, conform Politico.

“Antanta” franco-italiană a început vara trecută – când Macron și prim-ministrul italian de atunci Giuseppe Conte au presat pentru un plan ambițios de redresare post-pandemică. De când Draghi a preluat puterea la începutul acestui an, această presiune a devenit tot mai puternică.

Noul entuziasm dintre Paris și Roma a fost pe deplin afișat la începutul acestei luni, când președintele italian Sergio Mattarella a mers în capitala Franței pentru prima sa călătorie în străinătate de la blocajul cauzat de pandemie.

Într-un discurs împânzit de referințe literare de la Élysée, Macron a numit Italia „o națiune soră cu care Franța a împărtășit, fără îndoială, mai mult decât cu oricare alta”.

Instalarea lui Draghi nu a făcut decât să facă lucrurile mai calde. Pentru Macron, fostul șef al Băncii Centrale Europene și fostul bancher Goldman Sachs este „un alter ego și chiar mai mult”, potrivit lui Marc Lazar, profesor de istorie politică și sociologie la Sciences Po Paris.

Ca o primă dovadă de dragoste între Roma și Paris, cei doi lideri își propun să semneze un acord bilateral numit „Tratatul Quirinale”, care vizează în multe moduri să replice Tratatul franco-german de la Élysée, din 1963.

Negociat pentru prima dată în 2018, când Paolo Gentiloni a fost prim-ministru italian, dar apoi a fost blocat un an mai târziu de coaliția de guvernământ formată din mișcarea 5 Stele și Liga a lui Matteo Salvini, „Tratatul Quirinale” a revenit acum pe agenda franco-italiană.

Deși conținutul acordului nu a fost dezvăluit, oamenii familiarizați cu acesta spun că va institui o cooperare transfrontalieră mai mare între instituțiile franceze și italiene.

“Ideea inițială a fost de a crea mecanisme consolidate și privilegiate pentru schimburile instituționale, așa cum se întâmplă, de exemplu, cu consiliul de miniștri franco-german”, a declarat Lia Quartapelle, un deputat italian care este responsabil pentru afacerile europene și externe din Partidul Democrat. Dar „din ceea ce am înțeles, trecem acum la lucruri mai puțin conectate”.

Pentru Christophe Di Pompeo, un parlamentar al partidului lui Macron care prezidează „grupul de prietenie franco-italian” al Adunării Naționale a Franței, semnalele pe care le trimit cele două guverne sunt chiar mai importante decât prevederile efective ale viitorului tratat. “Pentru mine, conținutul nu este atît de important, ci vectorul. De îndată ce avem un acord între Franța și Italia, indiferent de conținut, schimbăm echilibrul european al relațiilor”, a spus el.

De asemenea, relația pare să fie mai apropiată şi în alte chestiuni.

Primăvara trecută, Franța și-a ridicat protecția împotriva teroriștilor italieni de extremă stânga care au fugit în țară în urmă cu zeci de ani pentru a evita pedepsele cu închisoarea, după ce a refuzat extrădarea lor de zeci de ani – o mișcare la care Macron a făcut referire în timpul vizitei lui Mattarella ca semn al prieteniei.

În ceea ce privește problemele industriale, există și aici semne ale unui dezgheț. În timp ce încercarea de a fuziona constructorii navali italieni -Fincantieri și francezi- Chantiers de l’Atlantique s-a încheiat cu eșec, o mega legătură între producătorii de automobile Fiat Chrysler și PSA Group a fost finalizată la începutul acestui an.

Faptul că conducerea franceză a producătorului auto Stellantis menține investițiile în Italia și a decis să construiască o fabrică de baterii în Italia poate fi văzut, de asemenea, ca un alt semn de apropiere între cele două ţări.

Un alt exemplu a venit săptămâna trecută, când ministrul francez al Economiei, Bruno Le Maire, a confirmat că va implica Italia în proiecte franco-germane în sectorul spațial.

“Relația cu Italia, în special după vizita de stat a președintelui Republicii, este constantă, prietenoasă și este de la sine înțeles că vrem ca Italia să facă parte din acordul nostru privind spațiul”, a declarat Le Maire.

Agenda reformei

Cu toate acestea, locul în care conducerea franco-italiană are cel mai mare impact este în UE.

Parisul și Roma apar ca jucători cheie în discuția despre reformarea normelor europene privind cheltuielile publice – o dezbatere care se va înteţi în toamnă, când Comisia Europeană revizuiește normele de cheltuieli care plasează deficitele bugetare la 3% din PIB și încearcă să limiteze datoria publică la 60%.

“Cele două țări împărtășesc această idee conform căreia cadrul fiscal este prea constrângător”, a declarat Grégory Claeys, economist la grupul de reflecție Bruegel din Bruxelles. „Draghi și Macron au același tip de abordare” în această problemă și „împărtășesc același diagnostic cu privire la problemele cadrului fiscal”.

În lunile trecute, Le Maire a cerut în repetate rânduri UE să își adapteze regulile fiscale la realitatea post-pandemică, sugerând ca datoria garantată în comun să facă parte din recuperare permanentă.

Draghi a făcut ecou la acest apel, la fel ca Mattarella în timpul vizitei sale la Paris, unde a cerut UE să continue „emiterea de datorii comune”. Într-un alt semn al ambițiilor comune, Mattarella a susținut un discurs despre viitorul Europei la Sorbona – la fel cum făcuse Macron în 2017.

Reforma Pactului de stabilitate și creștere se află sub portofoliul comisarului pentru economie Paolo Gentiloni, omul care a stimulat cooperarea franco-italiană, când era prim-ministru al Italiei.

Claeys vede o oarecare continuitate între abordarea lui Gentiloni și cea adoptată de predecesorul său în rolul UE, francezul Pierre Moscovici, deoarece ambii au presat o abordare mai puțin rigidă a regulilor bugetare ale UE.

Ecuația franco-germană

Chiar dacă se apropie de Italia, Franța nu uită de Germania.

Când vine vorba de reformarea regulilor fiscale, Franța a fost prudentă să nu dea impresia că solicită reguli mai blânde din cauza datoriei sale. Prin urmare, va căuta în continuare un consens franco-german și în această privință.

Un alt exemplu: când Franța și Germania și-au dezvăluit împreună planurile de recuperare în primăvară, au invitat Italia și Spania să li se alăture o zi mai târziu pentru a prezenta planurile la Bruxelles.

“Pentru diplomații francezi, Germania este întotdeauna prioritatea”, a spus Lazar, sugerând în același timp că lucrurile s-ar putea schimba ușor în viitor.

„Dar în momentele de criză își amintește că are un iubit foarte frumos, Italia”, a adăugat el, menționând că această afacere franco-italiană s-ar putea transforma în ceva permanent – „o relație în trei direcții cu o axă prioritară cu Germania și un dialog regulat cu Italia”.

Unii, precum deputatul Di Pompeo, cred că tratatul franco-italian ar putea pune sub semnul întrebării ceea ce el a numit „modelul economic german” pe care a fost construită Europa și ar putea face Europa „mai socială și mai latină”. „Ceea ce este important este să creăm un vector care să arate că astăzi există o contra-putere pentru Germania”, a spus el.