România traversează o perioadă de stagflație: recesiune concomitent cu inflație. Guvernul îi spune consolidare fiscală. În realitate, este o eroare de diagnostic transformată în politică publică.
Problema datoriei care alimentează consumul în România nu este o problemă a sectorului privat. Creditul către populație și firme raportat la PIB se situează printre cele mai scăzute procente din Uniunea Europeană. Gospodăriile și companiile românești nu sunt și nu au fost sursa dezechilibrului macroeconomic. Datoria care finanțează consumul este datoria statului — salarii bugetare și transferuri crescute mai rapid decât baza productivă care le susține.
Un diagnostic corect ar fi adus și soluția corectă. Când motorul excesului este statul, corecția trebuie să vină din restrângerea statului, nu din extragerea de resurse suplimentare dintr-un sector privat deja sub-finanțat. Aceasta este distincția pe care Alberto Alesina o face între consolidările bazate pe taxe și cele bazate pe cheltuieli — și pe care guvernul actual a ales să o ignore.
Majorarea taxelor pe sectorul privat este cea mai proastă soluție disponibilă. Pedepsește partea economiei care nu a generat dezechilibrul, slăbește baza care trebuie să producă veniturile viitoare pentru serviciul datoriei și transformă o problemă fiscală într-una de creștere. Recesiunea pe care o traversăm nu este un accident; este consecința previzibilă a sufocării activității private pentru a finanța excesul public.
Dacă aceasta este cauza, atunci obiectivul consolidării trebuie să fie transferul capacității de consum și investiție din sectorul public către cel privat, nu comprimarea economiei. Mai puține împrumuturi publice eliberează economisirea internă. Randamentele suverane mai mici trag în jos toată structura dobânzilor. Creditul devine accesibil la preț de piață, reflectând cererea și oferta reală. Nivelul scăzut al creditului privat în România nu este o slăbiciune permanentă; este un spațiu de creștere sănătoasă, blocat astăzi de prezența excesivă a statului pe piața financiară.
Ce ar fi funcționat în locul soluțiilor intervenționiste oferite din 2022 și până astăzi? Economia de piață!!! Când dobânzile, cursul de schimb și salariile reflectă constrângerile reale, excesul devine auto-limitativ. Randamentele cresc când traiectoria fiscală devine nesustenabilă. Cursul liber se ajustează (depreciază) când consumul depășește producția. Aceste mecanisme nu sunt pedepse — sunt informație. Piața nu previne excesul prin interdicție; îl previne făcându-l scump devreme, înainte ca nota de plată să devină criză.
Avem deja un exemplu recent că se poate altfel. În 2021, deficitul a fost redus de la 9,61% la 6,72% din PIB, în timp ce economia a crescut cu 5,9%. Nu prin majorări de taxe pe sectorul privat, ci prin controlul cheltuielilor, inclusiv prin înghețarea în termeni reali a cheltuielilor de personal. Datele Ministerului Finanțelor sunt publice. Ele arată că responsabilitatea fiscală și creșterea economică nu sunt incompatibile — atunci când politica este construită corect.
Alternativa la abordarea actuală nu este austeritatea de dragul austerității. Este restabilirea condițiilor în care economia se disciplinează și se dezvoltă singură: reguli credibile de cheltuieli pe mai mulți ani, credit la preț de piață care ajunge la oameni și firme, și disponibilitatea de a permite prețurilor relative — inclusiv cursului — să poarte informație, în loc să fie reduse la tăcere prin administrare agresivă — nu, nu există niciun birocrat sau funcționar în lumea asta care să știe mai bine decât piața care este prețul corect la care cererea se întâlnește cu oferta.
Consolidarea bazată pe cheltuieli nu este doar o preferință tehnică a mea. Este politica ce mută România de la consumul finanțat prin datorie publică la prosperitatea privată finanțată prin piață.
Statul s-a îndatorat. Soluția nu este ca sectorul privat să plătească nota.
| Știri BVB