Update articol:
Studiu privind cadrul financiar multianual post-2020

”Trebuie suplimentat bugetul UE cu resurse obținute din lupta contra evaziunii și a optimizării fiscale”

„Este necesară o creștere a resurselor proprii ale bugetului UE. Ar merita să fie introduse taxe care să combată poluarea, iar tranzacțiile financiare ar trebui să fie impozitate. Ar trebui penalizate drastic evaziunea si „optimizarea” fiscală (tax avoidance); trebuie suplimentat bugetul UE cu resurse obținute din lupta contra evaziunii și a optimizării fiscale” .

Încurajăm crearea unei bănci naționale de dezvoltare

 

 

Studiul privind cadrul financiar multianual post-2020 a fost coordonat de către domnul Daniel Dăianu, membru în Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României. Vă prezentăm mai jos concluziile studiului:

Bugetul UE și interesele României:

Bugetul UE polarizează atenția statelor membre din UE în lumina marilor provocări cu care se confruntă acestea pe plan intern și internațional; noul exercițiu financiar (2021 – 2027) a mărit intensitatea negocierilor dintre state întrucât provocările au devenit copleșitoare în ultimul deceniu – de la efectele sociale și politice ale crizei financiare/economice, ale crizei ZE (n.r. zona euro), la masiva imigrație și amenințările grave la adresa securității. Analiza întreprinsă în acest studiu examinează aspecte privind bugetul UE având în vedere atât interesele României, specifice (naționale), cât și nevoia de a se preveni disoluția Proiectului European. Analiza pornește de la constatarea că, în conformitate cu propunerile formulate de CE pentru noul CFM, României, în cazul politicii de coeziune, i se alocă un volum de resurse superior celui din precedentul cadru. Dar intervin noi condiții de eligibilitate și un context radical schimbat. Și cum, se poate constata din nou, dificultățile majore în accesarea resurselor europene au rădăcini în slăbiciunile instituționale interne.

Contextul în care statele membre discută noul CFM:

Se poate vorbi, în primul rând, de un context geopolitic tot mai complicat, substanțial diferit de cel în care s-a discutat/negociat actualul CFM 2014 – 2020. Avem în vedere, între altele:

• mari provocări, precum securitatea granițelor, securitate internă (combaterea terorismului), probleme comune de apărare, înțelese în multiple sensuri și având în vedere gamă de noi conflicte (inclusiv „războaie tip hibrid”), ca și provocări ecologice – a se vedea vara toridă a anului 2018 și cu incendii mari în Europa.

• dificultăți economice în statele membre și probleme ale ZE, care reclamă reforme instituționale și de mecanisme/instrumente. În ceea ce privește ZE avem în vedere nevoia de a concilia reguli (rules) cu mecanisme de împărțire a riscurilor (risk-sharing);

• fragmentare socială pe fondul crizei economice, al efectelor globalizării și schimbărilor tehnologice; politici publice defectuoase în trecutul mai îndepărtat și mai apropiat, care, subestimând aspecte distribuționale, au favorizat ascensiunea populismului, a curentelor politice extremiste și a euroscepticismului;

• contradicție între integrarea mai adâncă (necesară în ZE) și replierea națională; se manifestă de altfel un sindrom de resurecție a intereselor naționale în Uniune;

• divizări în Uniune: Nord-Sud (în ZE), Vest-Est – ultima divizare aducând în atenție o problematică economică (este vorba de un fel de „emancipare economică” a Estului);

• Brexit-ul, care este o lovitură mare pentru ambele părți. Ar fi bine ca între UE27 și Regatul Unit să se ajungă la un aranjament special, care să limiteze stricăciunile. Oricum, Brexit reduce cu cca 10-15% bugetul UE, dacă nu se găsesc resurse de compensare. Discutarea bugetului UE pentru exercițiul 2021 – 2027 trebuie judecată pornind de la realitate.

Se impun unele constatări privind bugetul UE:

• Bugetul comun este mic în raport cu activitatea economică de ansamblu în UE: reprezintă circa 1 la sută din VNB agregat, cca. 2 la sută din cheltuieli bugetare – față de aproximativ 20 la sută bugetul federal în SUA; o capacitate așa de redusă nu are cum să ajute bugetul UE să acționeze ca un instrument propriu-zis și să promoveze politici eficiente contra-ciclice.

• De-a lungul anilor ponderea contribuțiilor naționale a crescut ajungând la cca 70 la sută din resursele Bugetului în prezent –față de cca 10 la sută acum două decenii. În același timp, ponderea taxelor vamale, ca resursă proprie, a scăzut constant (de prezumat și ca urmare a rundelor de liberalizare a comerțului mondial). Și ponderea TVA a scăzut mult – de la, de exemplu, cca 57 la sută în 1988, la cca 15 la sută în ultimul deceniu.

• Bugetul UE exprimă gradul de integrare politică între statele membre (inclusiv în ZE), raporturi de forță și o paradigmă „tranzacțională” în construcția lui, logica lui quid pro quo. Adică, o atitudine gen „ofer dacă mi se dă ceea ce doresc”, într-un fel de înțeles, dar care reduce șansele de atingere a unor obiective comune. De aceea, frecvent „nu se vede pădurea de copaci”.

• „Balanțele nete” (net balances) contează pentru guverne mult mai mult decât „bunuri publice europene” – apropos de remarca anterioară.

• Există un sistem de corecții/rabaturi (rebates) bizantin, care exprimă logica tranzacțională menționată între statele cele care dau net și cele care primesc net. „Rabatul britanic” (British rebate) este de notorietate, dar povestea este amplă. Brexit ar trebuie să oblige la o reformă, eliminarea rabaturilor; este ceea ce recomandă Raportul Monti (Monti, 2016).

• Sunt viziuni diferite între statele membre privind structura bugetului UE (cheltuieli): țări care vor mai mult pentru noi provocări (inclusiv cercetare și dezvoltare, schimbările climatice climate change și „tradiționaliști”, țări care pun accent pe politica agricolă comună (PAC) și dezvoltare regională/coeziune (solidaritate). Este necesar ca bugetul UE să răspundă mai bine noilor provocări, dar formularea lui Andre Sapir (Sapir, 2003), că actualul buget este o „relicvă” este o metaforă exagerată. Aceasta fiindcă discrepanțe economice mari între țări pot arunca în aer Uniunea. De altfel, criza partidelor tradiționale în numeroase state membre ilustrează această stare de fapt.

• Ar fi o eroare, credem, dacă ar fi reduse drastic fondurile pentru dezvoltare regională și pentru PAC, chiar dacă se impune o reformare a acesteia din urmă.

• Comisia a făcut propuneri pentru structura finanțării in perioada 2021 – 2027 și, „noi resurse” (din baza fiscală consolidată a firmelor, din certificate de emisii, pe baza deșeurilor de ambalaje de plastic/ecologice) ar trebui să ajungă la cca 12 la sută din bugetul UE; este o modificare importantă căreia îi corespunde o scădere a contribuțiilor tradiționale (VNB și TVA) la 72 la sută, de la cca 83 la sută în 2018.

• Țările mari contributoare preferă, se pare, sistemul bazat pe contribuții, deoarece permite un control mai „eficace” asupra bugetului UE; aici găsim o explicație privind „arieratele”, care sunt o constantă a exercițiilor anuale.

Premise de construcție a poziției românești (un Mandat Național):

Mai jos sunt câteva orientări principiale și grile de înțelegere a problematicii bugetului UE; ele pot fi repere pentru formularea unei poziții românești în contextul mânat de atâtea incertitudini și riscuri:

• Este obligatoriu să îmbinăm interese specifice/naționale (legate de dezvoltare economică și securitate) cu interese generale ale Uniunii.

• Are sens să susținem creșterea bugetului UE (la cca 1,1-1,2 la sută din PIB cumulat) pentru a concilia protejarea PAC și dezvoltarea regională (coeziunea) cu finanțarea noilor nevoi; propunerea CE de a reduce PAC și fondurile de coeziune pentru a finanța noi programe nu ne avantajează.

• Reducerea fondurilor pentru PAC și dezvoltare regională/coeziune în mod considerabil ar fi o eroare, în opinia noastră, având în vedere discrepanțele economice din UE. Este de salutat aici flexibilitatea poziției Germaniei (față de poziția, de exemplu, a Olandei și Austriei).

• O reformă a PAC poate avea loc, dar este de dorit ca diminuarea fondurilor pentru statele mai puțin dezvoltate (între care România, care are și un sector agricol important) să fie cât mai mică; trebuie subliniat că PAC-ul nu revelează nici acum echitate între statele membre.

• Să susținem finanțarea noilor nevoi ca bunuri publice europene; ne referim la apărare, pentru care CE propune o finanțare de cca 13 miliarde euro – care include PESCO; protejarea granițelor, pentru care se propune o sumă cvasi-similară; programe de dezvoltare în vecinătăților, care să stăvilească și fluxurile de imigrare.

• Este necesară o creștere a resurselor proprii ale bugetului UE. Ar merita să fie introduse taxe care să combată poluarea, iar tranzacțiile financiare ar trebui să fie impozitate. Ar trebui penalizate drastic evaziunea si „optimizarea” fiscală (tax avoidance); trebuie suplimentat bugetul UE cu resurse obținute din lupta contra evaziunii și a optimizării fiscale.

• Întrucât programele de investiții din bugetul UE (de exemplu, Planul Juncker) au avantajat țările mai dezvoltate, considerăm că, prin actualul CFM post-2020 ar fi nevoie de o discriminare pozitivă în favoarea statelor mai puțin dezvoltate, în special a statelor care se confruntă cu exod masiv de forță de muncă (cazul României este relevant). Împletirea obiectivului european cu cel național printr-o abordare comună a problemei migrației, sprijinirea statelor membre în combaterea șomajului în rândul tinerilor ar aduce, de asemenea, o valoare adăugată mai consistentă atât la nivel european cât și la nivel național. Suplimentar, oportunitățile de afaceri prin cooperare în regiune ar putea fi extinse, indiferent dacă regiunile sunt fizic adiacente. Dar, pentru ca toate acestea să se întâmple este nevoie de creșterea capacității instituționale a autorităților din România pentru o mai bună gestionare a sinergiilor între proiecte și între instituții.

Încurajăm crearea unei bănci naționale de dezvoltare (bănci promoționale) în măsura în care aceasta ar facilita sinergiile între instrumentele financiare; un argument în plus ar fi acela că, bine administrată, o bancă națională de dezvoltare poate aduce în economia națională un intermediar autohton alături sau chiar în locul unui intermediar/creditor european/internațional care să preia banii UE pentru proiecte mari de investiții (de exemplu, proiecte de infrastructură finanțate de BEI).

• Să profităm mai bine de noile posibilități de transfer între fondurile din diferitele programe ale UE, care ne oferă oportunitatea de a îmbunătăți coordonarea între investițiile în infrastructură, cele legate de dezvoltarea capitalului uman, a mediului înconjurător, flexibilizarea pieței forței de muncă și alte reforme care sunt cuprinse în RSȚ; altfel spus, o mai bună cuplare a obiectivelor naționale din RSȚ la obiective europene. Pentru România, materializarea acestei oportunități (adică finanțarea cât mai multor RSȚ) este condiționată de calitatea instituțiilor și de dezvoltarea capacității administrative necesară îmbunătățirii cooperării dintre diferitele autorități de management. Cu cât ne depărtăm mai mult de RSȚ și de obiectivele europene, cu atât vom avea mai puțin de câștigat în materie de fonduri în următorul CFM post-2020. S-a văzut până acum că, o îmbunătățire a capacității de absorbție și un cadru instituțional adecvat la nivel național pot ajuta la atragerea cu succes a alocărilor din bugetul UE.

• Factorul care are mare relevanță pentru toți actorii implicați în negocierea actualului CFM post2020 este dezvoltarea durabilă. Pentru statele membre din afara ZE, dezvoltarea durabilă este cu atât mai importantă cu cât asigură fundamentele pentru o convergență sustenabilă și durabilă. În particular, provocarea pentru România este să reușească să demonstreze în ce fel contribuie fondurile pe care ar putea să le piardă la dezvoltarea durabilă a României și, a UE în general.

• Colaborarea și coordonarea dintre autoritățile române și PE (comisiile de specialitate care conduc analizele și discuții în plenul PE) devine din ce în ce mai importantă, mai ales pentru un stat membru net beneficiar de fonduri comunitare cum este și România. PE este al doilea cel mai important canal de putere și influență în dosarul CFM pe care România nu l-a folosit până acum la potențial maxim. Am arătat în studiu că, cel mai mult de câștigat în cazul unor acțiuni comune ale statelor membre net beneficiare, au grupurile de lucru din cadrul Consiliului, acolo unde eforturile din timpul negocierilor se pot cupla cu eforturile PE.

Intenția de a se crea un buget al ZE:

• ZE are nevoie de reforme care să o facă mai robustă.

• Acum există o relansare economică favorizată de factori ciclici și politicile neconvenționale ale BCE. Dar o încetinire economică (chiar o recesiune) este inevitabilă în viitor, fiind inerentă dinamicii economice. O normalizare a politicii monetare ar contribui și ea la încetinire economică – față de media actuală a creșterii economice de cca 2 la sută care este peste potențial, în raport cu îmbătrânirea populației și dinamica productivității muncii.

• Este esențial ca ZE să aibă instrumente care să ajute amortizarea șocurilor asimetrice. De aceea sunt de salutat propuneri de reformă, fie că vin de la Comisie, de la Paris, Berlin sau din alte părți. O „capacitate fiscală”, apariția unui FME (Fond Monetar European) care să ajute procese de restructurare (care însă nu trebuie să fie declanșate în mod automat inducând astfel panică și tensiuni pe piețe), completarea UB cu o schemă colectivă de garantare a depozitelor sunt demersuri cheie pentru viabilizarea ZE; ele implică aranjamente fiscale și de împărțire a riscurilor care să fie acceptate și asumate de toate statele membre.

• Un buget al ZE și alte instrumente care reclamă finanțare ar putea aspira resurse din bugetul UE. Chiar dacă România țintește să adere la ZE, bugetul UE nu trebuie să fie „golit” de presiuni din ZE.

Aderarea României la ZE:

România țintește aderarea la ZE. În acest scop sunt necesare reforme structurale care să sprijine convergența reală, o consolidare bugetară solidă. Sunt de menționat în acest sens următoarele:

• Veniturile fiscale sunt extrem de mici, sub 26 la sută din PIB, insuficiente pentru a finanța bunuri publice de bază; trebuie să ajungem cu aceste venituri la cel puțin 30 la sută din PIB, care ne-ar asigura și spațiul fiscal necesar la nevoie (nota bene: în UE media veniturilor fiscale este de cca 40 la sută din PIB);

• Deficitul structural al bugetului public trebuie să ajungă la sub 1 la sută din PIB la aderare (chiar la intrarea în Mecanismul Cursului de Schimb MCS2);

• Balanța externă trebuie să fie cât mai echilibrată și să se bizuie cât mai puțin pe fonduri europene;

• Competitivitatea producției este esențială și nu trebuie realizată prevalent prin salarii scăzute.

Noi condiții privind accesul la resurse europene:

În opinia noastră, un regim de condiționalități nu trebuie să amestece chestiunile politice cu problematica economică. Întrucât:

• Fondurile pentru dezvoltare nu sunt „granturi” ale unor state pentru altele, ci intra în logica de creare a unui level playing field, de condiții echitabile pe o piață unică caracterizată de asimetrii.

• Piața unică nu creează condiții egale de concurență dacă avem în vedere dotarea cu factori de producție, puterea foarte diferită a firmelor și statelor.

• Există o condiționalitate lăuntrică în mecanismul accesării fondurilor UE în măsura în care, de pildă, OLAF verifică corectitudinea folosiri acestor resurse.

• Este adevărat că un regim de noi condiții care ar lega accesul de modul în care un stat membru îndeplinește RSȚ are de ce să intre în discuție. Trebuie subliniat totodată că statele membre ale UE trebuie să respecte valorile statului de drept, regulile de bază ale funcționarii UE

Studiul integral aici http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2019/03/Final_Studiul-1_SPOS-2018_CFM-3.pdf