Update articol:
ARTICOL PRELUAT DE PE OPINIIBNR.RO

Valentin Lazea: Sine ira et studio (Fără furie şi ambiţie)

În ultimele săptămâni, asistăm la un atac mediatic intens a cărui țintă este Banca Națională a României. Paleta atacului este largă: asistăm atât la întrebări cât şi la acuzații (grave), atât la atitudini de bună-credință cât şi la unele rău-voitoare, atât la apelul la argumente cât şi la apelul la emoțiile publicului. Indiferent însă de natura atacului, Banca Națională este datoare să informeze, să corecteze erorile, să ofere propria variantă a adevărului.

În cele ce urmează, vom încerca să răspundem în mod succint la zece astfel de întrebări vehiculate recent în spațiul public. Caracterul succint al răspunsurilor este potrivit epocii grăbite în care trăim, în care puţini oameni îşi acordă timpul necesar pentru a analiza problemele în profunzime. Ceea ce nu înseamnă că nu am putea furniza răspunsuri mult mai detaliate celor interesați.

1. De ce Banca Națională a României a crescut dobânda de politică monetară cu 0,75 puncte procentuale pe parcursul anului 2018, atunci când Banca Națională a Poloniei şi Banca Națională a Ungariei au menținut neschimbate dobânzile lor de politică monetară?

Principala motivație a abordării diferite o constituie evoluția diferită a ratei inflației. Aceasta a crescut, în România, pe fondul unei cereri excedentare cuplată cu șocuri pe partea ofertei, până la 5,4 la sută în primăvara anului 2018, cu mult peste ţinta de inflație de 2,5±1 punct procentual, făcând inevitabilă creșterea dobânzii de politică monetară. În schimb, în Polonia rata inflației s-a situat cu mult sub ținta de 2,5%±1 pp, iar în Ungaria în apropierea țintei de 3%±1 pp, astfel încât nu a  fost necesară o reacție a politicii monetare.

O altă explicație este dată de evoluția diferită a deficitului extern (de cont curent), care în România a crescut în 2018, conform CE-AMECO, la 4,3% din PIB, în timp ce în Polonia deficitul extern a rămas la 0,5% din PIB, iar în Ungaria s-a înregistrat un surplus extern de 1,3% din PIB. Neavând deficite mari de finanțat, Polonia şi Ungaria nu aveau motive de a-şi face monedele mai atractive prin creșterea ratei dobânzii.

Evoluțiile diferite ale inflației şi ale deficitului de cont curent în România faţă de celelalte două țări îşi au explicația şi originea în relaxarea fiscală (începută în 2015 în România şi continuată în anii următori), care a dus deficitul bugetar în 2018 la 3,3 % din PIB (conform CE-AMECO), în timp ce în Polonia acesta a rămas la 0,9% din PIB, iar în Ungaria la 2,4% din PIB.

Când fundamentele macroeconomice sunt deteriorate chiar de politicile fiscale, politica monetară nu are de ales: ea este obligată să reacționeze.

În cele din urmă, justețea deciziilor de politică monetară din 2018 este reflectată de revenirea ratei inflației în intervalul țintit, la sfârșitul anului, un fapt incontestabil.

2. Dacă ROBOR ar fi fixat la un nivel sub rata dobânzii de politică monetară, nu am putea avea un curs valutar stabil? Cum de s-a reușit o astfel de combinație în 2015-2016?

În  2015-2016 a fost posibilă coexistența unui ROBOR aflat sub rata dobânzii de politică monetară cu un curs valutar relativ stabil în condiții cu totul excepționale şi anume o rată negativă a inflației, respectiv un deficit de cont curent foarte mic. Nici una din aceste două condiții nu mai este îndeplinită în prezent. În primul rând, rata negativă a inflației făcea atunci ca dobânda ROBOR, chiar dacă era la un nivel scăzut (0,25% – 0,50%), să fie totuși mult peste nivelul inflației, ceea ce făcea remuneratorie deținerea în lei. În al doilea rând, deficitul de cont curent mic (0,7% -1,2% din PIB) era ușor de finanțat cu intrări de investiții străine directe şi nu punea presiune pe leu în sensul deprecierii. Astfel, un curs valutar relativ stabil, de 4,40-4,45 lei/euro, a fost posibil chiar la un nivel al ROBOR situat sub nivelul ratei dobânzii de politică monetară (care a fost menținută la 1,75%). În prezent, vorbim de o inflație de 3,3% (şi de un ROBOR la 3 luni şi la 6 luni mai mic sau cel mult egal cu aceasta) şi de un deficit extern care a depășit 4% din PIB. Ambele elemente pun o mare presiune pe leu, astfel încât a scădea ROBOR-ul sub nivelul dobânzii de politică monetară din prezent (2,5%), adică mult sub nivelul inflației, nu ar face decât să grăbească deprecierea leului.

3. De ce nu este decuplat ROBOR de rata dobânzii de politică monetară?

Nu numai în Uniunea Europeană, ci în toate statele cu economie de piaţă din lume, politica monetară se transmite în primul rând prin intermediul ratelor dobânzilor pieţei monetare interbancare. Dacă am renunța la ROBOR, ar trebui să punem în loc o altă dobândă de piață, care să fie recunoscută atât de către participanții interni, cât şi  de participanții externi. Astfel, o întărire a politicii monetare (pe canalul ratei dobânzii de politică monetară, sau al lichidității) trebuie, prin definiție, să se regăsească în întărirea (creșterea) dobânzilor de pe piața monetară interbancară. A le decupla pe cele două ar însemna renunțarea, de bună voie, la o politică monetară independentă (adică toate șocurile să fie absorbite prin politica fiscală, ceea ce nu este tocmai în interesul guvernului actual). Așadar, nu este adevărat că nivelul şi evoluția ROBOR nu sunt influențate de politica monetară a băncii centrale; ele sunt intrinsec legate de acesta din urmă, aşa cum se întâmplă în toate statele cu economie de piață.

4.  Cum e posibil ca LIBOR să fi fost manipulat de câteva bănci occidentale, iar în România ROBOR să nu fi fost manipulat, mai demult sau mai recent?

Faptul că în Occident s-a constatat o fraudă nu înseamnă, automat, că prin similitudine ea s-a petrecut şi în România. Înainte de a lansa astfel de acuzații, autoritățile autohtone ar trebui să fi făcut o investigație prealabilă, mai ales că tot ele ne spun că prezumția de nevinovăție este sacrosanctă.

Iar referirea la  episodul din România, din octombrie 2008, este irelevantă, deoarece ancheta acelui eveniment nu a constatat existența unui cartel bancar. Atunci, pe fondul crizei financiare internaționale recent declanșate, un număr limitat de bănci autohtone deținătoare de lichidități au încercat să ducă dobânzile din piața monetară

cu mult peste rata facilității de creditare (dobânda maximă la care se pot finanța băncile de la BNR, dacă dețin titluri de stat sau alte titluri eligibile). Întrucât s-au găsit câteva bănci care din imprudență nu dețineau astfel de titluri şi alte câteva bănci cărora le-a fost jenă să apeleze la facilitatea de creditare (percepând-o ca pe un stigmat), această manevră a avut un succes temporar, până la intervenția decisă a BNR, care a readus dobânzile din piaţa monetară în intervalul normal, compatibil cu inflația din acea perioadă.

În concluzie, nici manipularea de către câteva bănci occidentale a LIBOR, nici episodul de market failure din România (octombrie 2008) nu constituie temei pentru a afirma că în 2018 băncile au manipulat ROBOR.

5. Nu cumva cele zece bănci din România care cotează ROBOR o fac numai de formă, fără a fi obligate să desfășoare operațiuni la dobânzile respective?

Ceea ce publicul nu știe este că România este unul din cele doar trei state europene (alături de Polonia şi Ungaria) unde cotațiile de dobânzi din piața monetară sunt ferme, băncile fiind obligate să efectueze tranzacțiile la dobânzile pe care le-au cotat, dacă se găsește o contraparte dispusă să execute tranzacția. În toate celelalte ţări, cotațiile sunt doar indicative, adică neobligatorii. Faptul că în unele zile nu se înregistrează în România nici o tranzacție pe scadențele mai lungi (1 lună, 3 luni, 6 luni, 9 luni, 12 luni) – fiecare având atașată o dobândă ROBOR corespunzătoare – nu înseamnă altceva decât că nu s-au găsit doritori să intre în respectivele tranzacții, căci dacă s-ar fi găsit, ele ar fi trebuit executate conform cotațiilor. O confuzie vehiculată în presă a fost aceea de a confunda ROBOR-urile la scadențele scurte (ON, TN, 1 săptămână), la care, de regulă, există tranzacții, cu ROBOR-urile cotate dar neexecutate la scadențe mai lungi. Ceea ce nu înseamnă că acestea din urmă ar fi indicative sau fictive.

6. Oare cele zece bănci care cotează ROBOR nu au interesul să plaseze respectivele dobânzi cât mai sus cu putință?

În primul rând, cele zece bănci reprezentative sunt obligate să coteze atât dobânzi la vânzare (ROBOR), cât şi la cumpărare (ROBID) de fonduri, pe fiecare scadență. În sine, această prevedere nu le-ar descuraja să coteze dobânzile cât mai sus cu putință la vânzare, dacă nu ar exista şi o a doua condiție şi anume ca să existe o marjă maximă între ROBOR-ul şi ROBID-ul pentru fiecare scadență. Astfel, o bancă ce s-ar „lăcomi” punând o rată ROBOR înaltă la vânzare, ar trebui să suporte o rată ROBID înaltă la cumpărare, aşa încât ceea ce ar câștiga într-o parte, ar pierde în partea cealaltă. Marjele maxime sunt stabilite la 0,5 puncte procentuale pentru scadențe mai scurte (sub 3 luni inclusiv), respectiv la 0,75 puncte procentuale pentru scadențele mai lungi (mai mult de 3 luni).

Rezultă că nu există nici un interes din partea băncilor de a supralicita în momentul cotațiilor dobânzilor ROBOR.

7. De ce insistă BNR şi băncile comerciale pe achitarea integrală a datoriilor?

Respectarea contractelor de creditare, ca şi a tuturor contractelor în general, constituie temelia unui stat civilizat. Cei care atacă obligativitatea onorării contractelor deschid larg poarta haosului şi a anarhiei. O societate în care este acceptată neonorarea obligațiilor contractuale nu are cum să prospere, nici din punct de vedere economic, nici din punct de vedere social.

8. De ce în România dobânzile la creditele pentru populație sunt mult mai mari decât în statele din jur?

Dobânzile mult mai mari reflectă în primul rând, fundamentele economice (inflaţie, deficit bugetar etc.) şi, în al doilea rând, riscul de ţară, care la rândul său se bazează pe câteva trăsături specifice României:

a) existența în economie a circa 250.000 companii nebancabile (circa 40% din numărul total al companiilor). Acestea sunt nebancabile deoarece nu îndeplinesc nici măcar nivelul minim de capitalizare, de 200 lei, stabilit prin Legea 31/1990. Şi, deoarece nici o instituție a statului nu s-a obosit să verifice (ne)îndeplinirea cerinței legale şi – cu atât mai puţin – să o amendeze, aceste 250.000 companii nu au din start acces la creditare, din cauza capitalului negativ, situație unică în cadrul UE;

b) faptul că un sfert din forţa de muncă din economie este plătită la salariul minim, ceea ce cu greu o face eligibilă pentru creditare, şi aceea pe termen foarte scurt şi pe sume foarte mici;

c) o lege a insolvenței aplicată foarte lax (ea a fost concepută de specialiști în insolvență parcă special pentru a-şi da de lucru). România se află pe locul 2 în Europa, după Serbia, în ceea ce privește proporția firmelor ce intră în insolvență, cel mai adesea pentru a scăpa de băncile creditoare;

d) o avalanșă de legi trecute prin Parlament care afectează sistemul bancar în moduri nemaiauzite în altă parte.

Toate acestea duc la creșterea riscului de ţară. Pe toate stă în puterea guvernului să le corecteze, dacă ar exista voința politică necesară. Cum această voinţă nu există, este mult mai ușor şi mai convenabil a acuza băncile că practică dobânzi spoliatoare.

9. De ce nu creşte creditarea mai repede în România?

A se vedea răspunsul de la întrebarea anterioară.

PS: există o creștere a creditării, doar că aceasta este mai lentă decât creșterea PIB.

PPS: este disingenuu din partea guvernului de a clama o preocupare pentru creșterea creditării, în condițiile în care aprobă OUG 114/2018, care numai la creșterea creditării nu poate duce.

10. De ce băncile din România au profitabilitate mai mare decât băncile din statele din jur?

În primul rând, o asemenea afirmație se bazează numai pe cifrele din ultimul an (2018). Dacă însă ne raportăm la perioada de după criza financiară internaţională, vom vedea că sistemul bancar a înregistrat patru ani de pierderi, iar unele bănci mai mici nu au ajuns încă la recuperarea investiției inițiale.

În zece din ultimii doisprezece ani, băncile din Bulgaria au avut un randament al activelor mai mare decât băncile din România; băncile din Cehia au avut un randament al activelor mai mare în opt din ultimii doisprezece ani, şi nimeni nu s-a gândit să le impoziteze suplimentar.

În al doilea rând, în 2017, discursul politic era diametral opus: Ministerul Finanțatelor Publice acuza băncile din România că nu raportează profituri şi că astfel scapă de impozitare. Şi acea critică era nefundamentată deoarece erau enumerate, de-a valma, atât bănci care îşi încetaseră de mult activitatea în România, cât şi bănci care se întâmplaseră să aibă pierdere numai în unul sau doi din anii supuși analizei, şi nu în fiecare an, aşa cum lăsa să se înțeleagă MFP.

Rândurile de mai sus sunt o invitație la analiză obiectivă, făcută cu bună-credință. Căci, dacă nu există bună-credință, nu mai avem analiză, ci doar propagandă.