Notă: Financial Intelligence încurajează participarea și feedback-ul cititorilor, promovând o comunitate în care sunt binevenite punctele de vedere diverse. Acest material a fost primit la redacția Financial Intelligence.
Locuim într-o țară care, de 45 de zile, nu este în stare să dea acestei țări un guvern stabil pentru perioada următoare. Această stare de fapt reprezintă esența impotenței politice cu care se confruntă România, în timp ce liderii politici fac calcule complicate și sofisticate de a salva țara din mâna putiniștilor.
La modul pragmatic, acest lucru nu ar trebui să fie prea complicat de realizat într-un interval de timp perfect constituțional.
Să analizăm faptele la rece. Partidul PSD a fost sfătuit total neinspirat să provoace susținerea unei moțiuni de cenzură și demiterea guvernului Bolojan și președintele partidului i-a convins pe toți membrii de utilitatea și necesitatea acestui act. Problema cea mai mare a rezultat din faptul că nimeni nu a făcut o analiză de risc politic, în care unul dintre factorii majori de influență ar fi trebuit să fie orgoliul lui Ilie Bolojan. Și chiar dacă ar fi făcut-o cineva, tot nu ar fi reușit să cuantifice corect nivelul orgoliului acestuia. Și cum pe plaiurile mioritice ne place să spunem că Dumnezeu zâmbește când noi facem planuri, cam tot așa s-a întâmplat și cu moțiunea de cenzură a guvernului Bolojan.
Strategii PSD care au plănuit această moțiune au mizat masiv pe câteva praguri de sensibilitate ale lui Bolojan și au tot sperat că fiecare acțiune politică adițională (retragerea sprijinului politic, retragerea miniștrilor, retragerea secretarilor de stat) va reprezenta de fapt ultima picătură care va revărsa paharul. Cu toate acestea, nimeni nu a anticipat în mod real tensiunea superficială a lichidului care umplea paharul lui Bolojan. Și au continuat să tot picure acțiuni politice una după alta și să tot spere că paharul se va revărsa. Și nu s-a întâmplat. A trebuit să ne facem frate cu AUR ca să trecem puntea și a venit și ziua când guvernul Bolojan a fost demis de către Parlament. Pentru toate relele din lume există întotdeauna acea primă dată când acel ceva se întâmplă. Așa cum a apărut prostituția politică sub forma alianței USL, când un partid de stânga s-a aliat cu un partid de dreapta, doar pentru a fi la butoane, tot așa a apărut și votul de neîncredere în Parlamentul României cu sprijinul AUR.
Ilie Bolojan nu și-a putut depăși, și încă nu poate, statutul de primar al municipiului Oradea. Acum, când este premier, pălăria este mult prea mare pentru el și, din cauza borurilor mult lăsate, nu mai poate vedea realitatea din jur. Ca primar a făcut performanță la primărie, pentru că acolo nu te contestă nimeni și nu îți contestă nimeni măsurile luate. Acolo poți să iei foarfeca bugetară a primăriei și să începi să tai posturi, salarii, finanțări, programe, costuri, consumuri etc. și să ajungi la final cu un rezultat financiar optim pentru Oradea. Dar la guvern, lucrurile nu mai funcționează la fel. Aici ai deja parteneri de coaliție pe care trebuie să îi tratezi ca pe niște parteneri egali, atât la realizarea programului de guvernare, cât și la implementarea acestor măsuri. Regula de aur a oricărui parteneriat este comunicarea transparentă, continuă, reală și eficientă. Tind să cred că acest lucru nu s-a întâmplat decât la modul declarativ, dar nu și faptic. Astfel au început declarațiile de presă ale PSD cum că măsura X promovată de către Bolojan nu a fost luată în consultare cu partenerii de coaliție și deci nu este recunoscută și acceptată de către PSD. La acest moment, Ilie Bolojan ar fi trebuit să asculte și vocea PSD și să ajungă la un compromis cu PSD pentru orice măsură care a fost implementată. Dar cum orgoliul este nemăsurat, a considerat că, așa cum la primăria Oradea nu i s-a opus nimeni de fiecare dată când a luat câte o hotărâre administrativă, tot așa a făcut și la nivel de guvern ca premier, impunând cu forța decizii neagreate partenerilor de coaliție.
Și acest șablon a început să funcționeze luni de zile, până când PSD a început să iasă în conferințe de presă și să amenințe guvernul cu retragerea sprijinului politic, dacă starea de fapt nu încetează. Și nu a încetat. Bolojan a continuat să fie lăudat de pe margine pentru hainele lui frumoase, țesute cu fire invizibile, de către USR și UDMR, aceștia din urmă nutrind o năzuință ascunsă de a scăpa de PSD din această coaliție și a rămâne doar ei trei în coaliție pe termen lung. Ei sunt la fel de vinovați ca PNL, pentru faptul că nu au tras semnale de alarmă timpurie și nu au încercat să-l convingă pe Bolojan de beneficiile reale ale unei comunicări solide între partenerii coaliției. Grindeanu s-a simțit nebăgat în seamă și orgoliul lui a avut de asemenea de suferit. Își pierdea credibilitatea în interiorul PSD când, după declarații repetate de presă, partenerii de coaliție continuau să-l ignore în procesul de luare a deciziilor.
Și pe deasupra, presiunea din teritoriu creștea în fiecare zi și cu fiecare măsură luată de Bolojan pentru reducerea deficitului. Primarii se plângeau că fondurile alocate pe anumite programe nu mai vin și că nici nu există vreo șansă ca aceste măsuri permanente să se transforme până la urmă în ceva temporar. Nu este niciun mister că din aceste fonduri se sifonează bani permanent și sistematic de către autoritățile locale și acoliții lor. România este o țară fundamental coruptă și nu vom scăpa de corupție câteva zeci de ani de acum înainte. Dar așa funcționează sistemul politic în România. Se închid ochii la sifonarea fondurilor din teritoriu și, în schimb, liderii locali asigură victoria în alegeri pentru cei de pe listele partidului. Și să nu credeți că doar un singur partid aplică această rețetă. Toți fac la fel și, când apar la televizor în conferințele de presă, au toți gura parfumată dar tot răzbate prin sticlă marasmul realității. Acesta este pragmatismul politic mioritic, cu pârghiile sale fundamentale.
Bolojan, în dorința de a duplica la nivel național performanțele sale de la Oradea, a continuat să taie cu voioșie tot ceea ce s-a putut tăia, doar ca să demonstreze că a făcut treabă bună și să se erijeze în salvatorul națiunii de la recesiune. Pe fundal, toți marii economiști ai țării declarau, mai cu blândețe sau mai vehement, că această rețetă de tăieri masive nu este sustenabilă pe termen lung fără luarea și a unor măsuri de creștere economică. Și aveau perfectă dreptate. Rezolvarea deficitului bugetar trebuia abordată pe mai multe paliere simultane și rezultatul combinat al acestora ar fi oferit rezultatul scontat. În realitate, Bolojan a tot tăiat și nu a pus nimic în loc. De ce? Pentru că la primărie, la Oradea, așa a fost obișnuit să tot taie de fiecare dată când a avut chef și nu a trebuit să pună nimic în loc, deoarece tăia doar din fondurile pe care tot guvernul le aloca și singura lui obligație era să le cheltuiască integral, fără grija că trebuia să facă și ceva real pentru a câștiga acești bani, sau măcar o parte din ei.
Că nu înțelege dimensiunile economice ale țării a demonstrat deja, prin declarațiile anti-SMR. Ca orice proiect major în țara asta, are și susținători, și detractori. Cu siguranță că unele interese de grup au funcționat și au generat sfaturi proaste pentru Bolojan. Și cum el nu prea înțelege cu ce se mănâncă SMR-urile, a acuzat Nuclearelectrica că a cheltuit sute de milioane de dolari pe niște hârtii. Dacă Bolojan ar fi avut un minim de know-how despre noțiunea de management de proiect, atunci ar fi trebuit să înțeleagă că lucrurile sunt mult mai complicate. A ignorat faptul că Nuclearelectrica, fiind companie de stat, este auditată anual de către Curtea de Conturi și că ar fi fost imposibil ca cineva să fi cheltuit sute de milioane pe niște hârtii. Dar toate aceste conexiuni între sinapse se realizează instantaneu dacă ai cunoștințe de management, de administrare a unor tranzacții sau afaceri mari și dacă ai pășit în pantofii tuturor celor cu care ai negociat vrute și nevrute de-a lungul vremii. Asta se numește „business acumen”, pe care îl ai sau nu îl ai. Și Bolojan nu îl are. Și pentru că nu îl are, nu știe cum să gestioneze impasul politic curent. Se bazează pe sfătuitorii personali și se mai întâmplă ca și aceștia să greșească și să dea sfaturi proaste sau să nu înțeleagă despre ce este vorba.
După 2022, nu se știe cine a pus ochii pe banii din energie, care ajung în bugetul statului constant și îl îngrașă în detrimentul întregii economii naționale. Aceasta a devenit deja o cutumă și toate guvernele se înfruptă din încasările din energie. Toate schemele de ajutor nu au fost altceva decât mecanisme mascate de legalizare a acestui flux monetar de la buzunarul cetățeanului și până la bugetul de stat. Dezastrul economic este astfel provocat în fiecare an. Sunt ramuri industriale care și-au pierdut contractele de furnizare pe piețele internaționale din cauza pierderii competitivității. Interesează pe cineva acest lucru? Statisticile anuale sunt din ce în ce mai sumbre, dar nimeni nu mișcă un deget pentru a genera creștere economică de orice fel și în orice sector. Ramuri industriale se închid și zeci de mii de oameni își pierd slujbele. Aceasta să fie oare definiția progresului contemporan? Sau doar definiția nouă a impotenței politice.
Este foarte ușor să contabilizezi toate pierderile României și să le transformi din pix în datorie publică. Și românul este pus forțat în jug și pus să tragă pentru plata unor datorii pe care nu el le-a făcut. Primește nota de plată de la politicienii care au condus țara în ultimii 10 ani. În toată această perioadă, nici PSD și nici PNL nu au condus de unii singuri. Ambele partide poartă aceeași vină pentru starea națiunii. Chiar dacă unii încearcă să albească contribuția unui partid sau a altuia la dezastrul țării, realitatea este cunoscută. Odată ce ai acceptat să intri într-o coaliție, trebuie să faci toate demersurile pentru a face această coaliție să funcționeze, chiar dacă uneori, când este cazul, trebuie să îți pui cenușă în cap și să recunoști că ai greșit. Recunoașterea unei greșeli este dovada maturității, a transparenței, a pragmatismului politic și a dorinței de a contribui la construcția unui parteneriat solid și de durată.
Și Bolojan și Grindeanu sunt ca un cuplu în prag de divorț. Comportamentul lui Bolojan este acela al unei neveste care și-a prins soțul că a frecventat cartierul cu felinare roșii. Acum, o ieșire din impasul divorțului ar presupune ca soțul umblător să încerce măcar să-și ceară scuze pentru gestul pripit și necugetat prea mult, în speranța că soția înșelată va realiza că asumarea vinei ar reprezenta premise reale ale iertării. Soția înșelată, la rândul ei, odată ce primește scuzele, ar trebui să dea dovadă de flexibilitate și, dacă nu imediat, să-l ierte ulterior, după câteva zile, pe soțul umblător. Câteva zile în care analizezi la rece dacă această căsnicie merită salvată sau nu. Sunt multe lucruri care țin de căsnicie și ele se rezumă, în mare, la aspecte sentimentale, materiale și maternale/paternale. De multe ori, un divorț prezumat este anulat sau amânat din grijă pentru copiii cuplului. Cuplul Bolojan-Grindeanu are 18,8 milioane de copii și, din câte se vede, nu prea se gândește la ei. După ce că Bolojan i-a cocoșat și mai mult cu poveri fiscale generate de austeritate, acum îi mai paște și spectrul posibilității de a rămâne orfani. Căci un popor fără un guvern funcțional stabil este un popor de orfani.
Sentimentele au și ele rolul lor în amânarea sau anularea unei decizii de divorț. De cele mai multe ori intervin ego-urile personale și partenerii se situează pe poziții total inflexibile și atunci nu mai există cale de întoarcere. Fiecare consideră că celălalt poartă toată vina și nu realizează că cel acuzat de vină este doar parțial responsabil și că și acuzatorul poartă partea sa de vină. Marea artă a negocierii nu este să demonstrezi că celălalt este vinovat integral și că tu ești neprihănit în toate cele, ci să ajungi la un compromis de ambele părți, astfel încât mariajul/parteneriatul să continue, în scopul continuării beneficiului comun de durată, din care nu lipsește nici interesul național.
Principiul fundamental în judo este acela că o persoană mai suplă poate învinge ușor o persoană masivă, prin flexibilitate și reziliență. Comparația folosită este aceea a unei crengi subțiri, care nu este ruptă de vântul puternic, în comparație cu o creangă groasă, care este frântă la primele rafale mai puternice de vânt. Pentru că, dacă nu ai flexibilitate, atunci nu reziști atacului extern. De aceea și Ucraina câștigă războiul cu Rusia.
Toate cele de mai sus fiind spuse, nu putem decât spera ca înțelepciunea să prevaleze în toate taberele implicate. Coaliția politică, așa cum a fost ea încheiată anul trecut, poate continua nestingherită, dacă Grindeanu își recunoaște gestul neinspirat și dacă Bolojan coboară de pe piedestalul salvatorului națiunii. Apoi își pot da mâna și pot continua coaliția așa cum a fost ea concepută. Alte motive de rupere a coaliției, în afară de cele personale, nu există. Și în politică, interesele naționale ar trebui să primeze, în detrimentul celor personale. Este timpul ca scena politică românească să evolueze încă o treaptă pe scena maturității politice și să dea exemplu de soluționare a unei crize politice în interes național.
Alternativa, alta decât alegerile anticipate și intrarea în anonimat a PSD și PNL, nu există, dacă actuala coaliție nu își rezolvă problemele și continuă guvernarea în aceeași formulă. Succesul continuării coaliției nu trebuie să stea în ambițiile și orgoliul unui singur om. Orice lider politic trebuie să fie pregătit oricând să facă pasul în spate pentru binele țării. Dar pentru asta ai nevoie de principii morale și conștiință politică. Altfel, vei continua să zbieri în gura mare: „Să moară și capra vecinului!”. Și cu două capre moarte, zău că nu văd cum putem duce crucea în spinare mai departe.
| Știri BVB