În ultimele săptămâni, agenda publică a fost dominată de negocieri politice, lupte pentru funcții și calcule privind împărțirea puterii. În același timp, într-unul dintre cele mai importante spitale pentru copii din România, medicii au fost nevoiți să ia o decizie dramatică: să închidă cinci paturi de Terapie Intensivă Neonatală pentru că nu mai există suficient personal care să îngrijească nou-născuții aflați în stare critică.
Cele două imagini spun multe despre România de astăzi. Pe de o parte, o clasă politică preocupată de negocieri și lupte pentru putere. Pe de altă parte, medici care încearcă să gestioneze imposibilul și sunt obligați să decidă câți copii mai pot trata în siguranță.
La Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Marie Curie”, cinci paturi din Secția de Terapie Intensivă Neonatală au fost suspendate. Nu pentru că lipsesc incubatoarele. Nu pentru că lipsesc ventilatoarele. Nu pentru că medicina românească nu are specialiști. Lipsesc oamenii fără de care nici cea mai performantă aparatură nu poate salva o viață. Acest caz ridică însă o întrebare care depășește cu mult granițele unui singur spital:
Care sunt, de fapt, prioritățile statului român?
Prioritățile unui stat nu se măsoară în declarații și conferințe de presă. Se măsoară în felul în care reacționează atunci când viața cetățenilor depinde de o decizie administrativă. Iar cazul Marie Curie transmite un mesaj îngrijorător.
Statul a reacționat abia după ce medicii au anunțat public că sunt obligați să reducă numărul de paturi pentru nou-născuții aflați în stare critică. Aceasta este problema de fond. Nu faptul că există reguli bugetare. Nu faptul că sunt necesare reforme.
Ci faptul că mecanismele administrative au funcționat atât de greu încât una dintre cele mai importante secții de Terapie Intensivă Neonatală din România a ajuns să își reducă activitatea înainte ca soluția să fie găsită.
Șapte asistente medicale au părăsit secția, iar posturile lor au rămas vacante în contextul blocării angajărilor din sistemul public. În lipsa personalului minim necesar, conducerea secției a decis reducerea capacității pentru a nu pune în pericol copiii deja internați.
Declarația șefului secției, dr. Cătălin Cîrstoveanu, spune totul despre gravitatea situației: „Am făcut cerere la DSP să scoatem temporar cinci locuri din structura secției ca să putem face față și să nu punem la risc viața celorlalți pacienți.”
Mai târziu, medicul avea să rezume drama într-o frază care ar trebui să dea de gândit tuturor celor aflați în poziții de decizie: „Copiii bolnavi din România nu au unde să se ducă.”
În spatele acestor cuvinte nu se află statistici și nici dezbateri administrative. Se află copii născuți prematur. Nou-născuți cu malformații congenitale. Bebeluși care respiră cu ajutorul aparatelor și pentru care fiecare minut poate face diferența dintre viață și moarte.
În urma reacției publice, ministrul interimar al Sănătății, Cseke Attila, a anunțat că a promovat memorandumul privind deblocarea a 22 de posturi pentru Spitalul „Marie Curie”. Dacă Guvernul aprobă memorandumul, este, fără îndoială, o decizie corectă și necesară. Dar întrebarea rămâne.
De ce a fost nevoie ca o secție ATI pentru nou-născuți să închidă paturi înainte ca autoritățile să reacționeze?
De ce trebuie ca medicii să ajungă să spună public că nu mai pot primi copii în stare critică pentru ca mecanismele administrative să înceapă să funcționeze?
Un stat își dovedește prioritățile nu atunci când gestionează rutina, ci atunci când răspunde la urgențe. Iar cazul Marie Curie arată că între momentul în care problema a devenit critică și momentul în care autoritățile au acționat a existat un decalaj care nu ar trebui să existe atunci când este vorba despre sănătatea copiilor.
În fiecare zi în care politicienii își consumă energia în dispute și negocieri, undeva, într-o maternitate din România, un copil se naște înainte de vreme și are nevoie urgentă de Terapie Intensivă. Pentru acel copil nu contează cine câștigă o funcție și nici cine controlează un minister. Contează doar dacă există un pat liber și o echipă medicală pregătită să îi salveze viața.
Acesta este testul real al priorităților unui stat. Nu discursurile. Nu strategiile. Ci capacitatea de a proteja, la timp, cetățenii cei mai vulnerabili. În cazul Marie Curie, întrebarea rămâne deschisă: a trecut statul acest test?
| Știri BVB