• “Singura soluţie la stocarea pe termen lung este hidrogenul”

• “Este esențial să avem o strategie de tranziție către ce înseamnă Green Deal”

• “Este foarte probabil că producția de energie a României pe combustibili fosili va fi pe termen mediu la un nivel cu care nu eram obișnuiți”

• “Intervenția masivă a statelor a arătat că nu mai putem vorbi în UE de affordability (accesibilitate) la prețurile energiei”

Cauzele actualei crizei energetice sunt structurale și trebuie să vedem ce avem de făcut pentru că lecția aceasta va fi învățată de toată lumea într-un fel sau altul. Să sperăm că România nu va parcurge ceea ce spun englezii “hard learning”  – nici nu ar trebui să o facă având în vedere resursele pe care le avem, a declarat Cătălin STANCU, Associated Senior Expert la Horvath & Partners, la cea de-a treia ediție a Forumului Gazelor Naturale, organizat de Financial Intelligence,  în parteneriat cu Asociația Energia Inteligentă.

Domnia sa a explicat: “Este clar că această criză energetică este o experiență care, cel puțin pentru o parte a actorilor economici, dar și pentru populație, o să fie neplăcută.”

Evident că problemele structurale din această criză nu se pot rezolva decât pe termen lung conform unei strategii. Dar în momentul acesta nu avem aceste strategii, nu avem planuri pe termen lung în care sunt analizate scenarii – de exemplu un scenariu în care piața gazelor este dată peste cap, pentru că sunt câțiva actori mari care joacă în ea și, pe cale de consecință, riscul de intervenție a lor dar si puterea lor de negociere sunt  mari. Trebuie să fii pregătit pentru o situație ca aceasta”.

Potrivit lui Cătălin Stancu, mai îngrijorător este că, nici la nivel european, nu am avut un plan de rezervă pentru o situație precum cea actuală, în contextul în care cel puțin câteva fundamentale în piață erau destul de clare și duceau către concluzia că nu o să avem o iarnă ușor de trecut.  Asta înainte de a avea această criză a gazelor apărută absolut peste noapte -şi devenită vizibilă către sfârșitul lui august- septembrie. Până atunci nu părea că o să fie motive de îngrijorare din perspectiva aprovizionării cu gaze.

Cătălin Stancu spune: “Nu avem strategii și marea întrebare este ce vom face pe termen mediu. Nu cred că o să mai vedem prețuri ale gazelor la nivelul la care era eram obișnuiți, cel puțin în perioada următoare. Probabil că vor scădea după această perioadă de iarnă, la niveluri mai suportabile, dar nu ca înainte.

Uitându-mă la piață, întrebarea pe care mi-o pun este cum va arăta, de exemplu, ordinea de merit a României pe piața de energie, dacă prețul gazului se stabilizează undeva la 50 de euro/MWh. La prețul acesta și la prețul actual al cărbunelui este foarte probabil că ordinea de merit nu se va mai închide pe cărbune, ci pe gaz.

Recent s-a înregistrat un nou record al taxării de CO2 în tranzacţii spot, am ajuns deja la 70 de euro. Dacă facem o socoteală simplă a ceea ce înseamnă emisii și prețul materiilor prime, există un risc major ca, pe termen mediu, la prețuri mult mai mici decât acum, dar relativ mult mai mari față de cum eram obișnuiți, să ajungem să avem o bună parte din producție – și cea de gaze și cea de cărbune – la prețuri de peste 100 de euro. Prețuri pe care le vedem și acum – nu mă feresc să spun că din când în când mai am ocazia să văd ce oferte se fac în piață – și oferte la consumatorii industriali de peste 1000 de lei/MHW se fac curent.

Ce se întâmplă astăzi este un eveniment extrem de complicat în care piețe care în mod normal lucrează cuplat – piața de energie și piața de gaze – explodează simultan. Nu e vorba doar de piața de gaze, din păcate. Nu avem o alternativă în piața de energie la ora această și, cel puțin pe termen scurt, nici nu pare să existe din motivele pe care le-am explicat.

Dacă nu se va întâmpla o evoluție puțin previzibilă de întoarcere la prețurile gazului apropiate de nivelurile dinaintea crizei din toamna această, este foarte probabil că producția de energie a României pe combustibili fosili va fi pe termen cel puţin mediu la un nivel cu care nu eram obișnuiți. Și asta ridică o problemă fundamentală pentru industrii. Sigur că, în mod natural și absolut firesc, prima grijă a oricărei autorități este să facă consumul rezidenţial și IMM-urile să treacă peste șocul acesta.

Dar cred că pe termen mediu ne aşteaptă o problemă mult mai greu de rezolvat și anume competitivitatea industriei românești care, din păcate, ca structură, este cu industrii consumatoare de energie și, pe cale de consecință, aceste industrii vor avea o problemă de competitivitate în momentul în care prețurile energiei, fie că vorbim de gaz sau electricitate, se vor stabiliza la un preț cu care nu sunt obișnuiți”.

Cum ar fi arătat România dacă în 2014 nu am fi avut o intervenție brutală pe legea RES? Cum ar fi arătat România dacă, de exemplu, am fi avut astăzi în plus 5000 MWh în vânt și solar?, s-a întrebat Cătălin Stancu.

Potrivit acestuia, între 2010 și 2014 am avut o perioadă absolut spectaculosă în care am ajuns practic la capacitatea la care suntem și astăzi, undeva la 5000 MWH, majoritatea în vânt. Din 2014 am stagnat și suntem în 2021 cu aceeași capacitate.

Cătălin Stancu a mai spus: “Evident că, cel puțin din logica cuplării piețelor, să ai capacități care intră cu cost variabil zero, te ajută mai ales în perioade de criză, dar și pe termen lung, pentru că un cost variabil zero împinge în principiu prețul energiei în jos. În clipa în care avem o structură a industriei energetice care este fundamental legată de prețul CO2 și din când în când de crize pe preţul gazelor ca acum, nu avem cum să sperăm la prețuri ale energiei, indiferent de formă (gaz sau electricitate), care să se întoarcă la niveluri măcar apropiate de 2019.

Taxarea pe CO2 în acest an s-a dublat practic, de la aproximativ 30 de euro la începutul anului – și nu știu mulți experți care să fi previzionat creșterea la 50 de euro – astăzi suntem la 70 de euro.

Întrebarea este cum reuşeşti să integrezi toate elementele acestea care sunt extrem de dinamice și, din păcate, agregate în direcţia creșterii prețurilor la energie într-o ecuație de normalitate care să țină cont de suportabilitatea prețurilor la energie care este unul dintre cele 3 principii esențiale ale dezvolării politicilor europene – security of supply, stability dar mai ales affordability.

Intervenția masivă a statelor a dat și răspunsul: nu mai putem vorbi în UE de affordability (accesibilitate) la prețurile energiei.

Altfel nu se întâmpla ca în toate statele UE să se intervină masiv cu măsuri de ajutor. Problema este că aceste măsuri de ajutor nu sunt sustenabile și nu pot fi menținute pe termen lung şi pare că singurul plan pe care îl avem – nu vorbesc doar de România – este speranța că poate piaţa se va normaliza. Întrebarea este pe ce ne bazăm când avem astfel de speranţe?

Preţul CO2 nu pare să indice asta și avem și fundamentale care mă fac să mă gândesc că nu prea avem nici pe termen mediu speranțe , pentru că ceea ce determină prețul CO2 – și anume market stability reserve mechanism –  a fost prelungit până în 2030, el având aplicabilitate în structura actuală până în 2023 inițial. Dar, în mai, Comisia Europeană a decis prelungirea până în 2030.

La asta se adaugă o criză cum este cea a gazelor care, foarte probabil, că nu va întoarce prețurile către nivelurile cu care eram obișnuiți în 2019.

Dacă răspunsul pe termen scurt și mediu este ajutorul de stat, întrebarea este cine va finanța pe termen mediu un astfel de tip de ajutor.

Cred că răspunsul ar fi capacitățile adiționale de generare de energie în orice forme care au emisii scazute  în care să încercăm să înţelegem poziţii viitoare, să avem prognoze şi strategii, care din păcate, la noi sunt depăşite.

Una din logicile de bază este să intri cu resurse de energie noi pe logica costului variabil cât mai mic, pentru că numai așa poți să speri că măcar o industrie poate fi stabilizată la niveluri ale prețului care sunt normale.

Cred că una din soluții este hidrogenul.

Hidrogenul este văzut ca o soluție foarte probabilă în sectoare gen transporturi și industrii, amoniac verde, oţelul verde, chimie verde, dar el mai are o aplicație care ar fi ajutat astăzi România dacă am fi avut ceva pregătit – este vorba de stocare  pe termen lung. La ora aceasta, în Europa, sunt două mari categorii de tipuri de stocare pe termen lung, una fiind hidro pumping storage.

România are un proiect de vreo 15 ani reluat și abandonat cu o frecvență care devine neserioasă, este vorba de Tarnița.

Singura alternativă reală la stocarea pe termen lung este hidrogenul. Nu există altă formă de stocare, astel încât, de exemplu vara, când ai supraproducţii de energii verzi, cum e solarul, să îl poți stoca și refolosi în producerea de energie în perioade în care ai șocuri de tipul acesta.

Criticii vor spune că sunt tehnologii instabile, costurile foarte mari. Dar vorbim de strategii şi de pregătirea unor poziții viitoare pentru perioade care se întind probabil de la 5 ani în sus. Și ne așteaptă o perioadă extrem de complicată unde avem o suprapunere între șocuri de tipul descris mai susși o schimbare dramatică a regulilor pe care le știm în piața de energie în general, care vin din Fit for 55.

Este esențial să avem o strategie de tranziție către ce înseamnă Green Deal, pentru că, până la urmă, toate aceste lucruri se leagă într-un mod complex și fără să încerci să îți înțelegi poziția viitoare şi să o pregătești tare îmi e teamă că s-ar putea să mai avem ocazia să trăim evenimente ca acesta”.