Cu alte cuvinte, guvernul poate tipări orice cantitate de bani dorește pentru a cumpăra orice dorește. Dacă apare inflație, guvernul crește impozitele și inflația revine la normal. Unii spun că MMT înseamnă Magic Money Tree. Cred că această denumire este mai sugestivă. Ca și denumirea de People’s Quantitative Easing. Este o negare a principiului clasic al neutralității banilor. Rezultă, astfel, din MMT, că tipăritul de bani aduce prosperitate.

Cine sunt adepții acestei teorii? Toți raționaliști-constructiviștii pe care îi știm mai de mult sau mai de curând: Georg Friedrich Knapp (fondator cu a sa The State Theory of Money, publicată în 1905), Alfred Mitchel și studentul său John Maynard Keynes, Abba Lerner (un moderat întrei ei), John Kenneth Galbraith, Hyman Minsky (care descrie mecanismul formării banilor într-un mod ingenios, dar care are soluții greșite de ieșire din recesiuni sau de evitare a depresiilor economice). Mai nou îi avem pe Warren Mosler, Randall Wray, Stephanie Kelton, Pavlina Tcherneva, Rodger Malcolm Mitchell, William Francis Mitchell.

Care este diferența dintre MMT și teoria care spune că o politică fiscal care crește cheltuielile este nevoită să crească, mai târziu, impozitele pentru a reduce deficitele bugetare și inflația astfel generate? Niciuna! MMT este doar o altă eroare (pentru a fi euphemistic) născută din aroganța minții constructivist-raționaliste.

Știți ce este comic pentru România? Faptul că teoreticienii creșterii economice bazate pe creșterea salariilor (adică pe creșterea cheltuielilor) nu au înțeles bine nici teoria MMT, pe care o sprijină și pe care se bazează implicit, și pe care, în același timp, tot implicit și fără să știe, o neagă. Acești teoreticieni au propus concomitent cu creșterea cheltuielilor și reducerea impozitelor, ca apoi să dea vina pe BNR că nu a aplicat politicile ei antiinflaționiste specifice, adică derivate din teoria neo-keynesistă a banilor, pe care teoria MMT o neagă. E de râsul studenților!

Știu că unii îl citeză pe Adam Smith și pe Jean-Baptiste Say pentru a susține teoria MMT. Au găsit și ei niște citate pe care le scot din context pentru a-și susține teoria raționalist-constructivistă. Dar nu scot un cuvând pentru a spune că cei doi credeau în liberalismul clasic și în ordinea spontană, ale căror valori și, respectiv, mecanisme exclud ontologic teoria MMT.

Aristotel spune că atunci „când locuitorii unei țări au devenit mai dependenți de aceia ai altor țări, și au importat ceea ce aveau nevoie, și au exportat din ceea ce aveau prea mult, banii au intrat în uz în mod necesar” (Politics, Batoche Books, Kitchener, 1999, P. 15, traducerea din greacă în engleză de Benajamin Jowett). Aceasta este esența banilor: sunt o instituție apărută în mod spontan, nu un instrument conceput de mințile omnisciente.

Toți economiștii și gânditorii adepți ai individualismului adevărat, influențați de gândirea lui Aristotel, începând cu Bernard Mandeville, John Locke, și continuând cu Josiah Tukcer, Adam Ferguson, Adam Smith, edmund Burke, John Emerich Dalberg-Acton, Friedrich Hayek, Ludvig von Misses Ronald Hamowy și Murray Rothbard au gândit instituțiile fundamentale ale societății capitaliste, inclusiv cea a banilor, ca pe o creație umană, dar nu ca pe o invenție a autorităților.

Raționalism-constructivismul naște aberații economice și sociale. Câteodată însă chiar și raționalism-constructivismul obosește și reînvie unele aberații mai vechi. Sau poate că le reînvie nu din oboseală, ci doar pentru că este neobosit în a-și identifica o justificare în istorie pentru a acționa în prezent împotriva bunelor practici, regăsite întotdeauna în tradiții și copiate, uneori, în politici prudente și (sic!) justificate teoretic. Nu trebuie uitat însă că teoria chartalistă a banilor nu are decât 114 ani, iar politica fiscală justificată de ea nu reprezintă o tradiție instituită ca mod de raportare eficientă la realitate, ci doar o modalitate prin care autorităților au reușit să ofere cât mai multe beneficii celor de ale căror voturi au avut nevoie pentru a-și asigurat majoritățile în parlamente.

În ultimă instanță, aceste teorii servesc practici prin care domnia legii este substituită cu domnia majorității. Iar substituirea domniei legii cu domnia majorității este o încălcare a separația puterilor în stat. Din păcate, așa cum arată Hayek în Law, Lagislation and Liberty, aceasta se întâmplă de câteva decenii în Occident, mai ales în țările care nu au avut o tradiție solidă în separarea puterii legislative de puterea executivă. Contrar a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere, cele care încalcă această separație nu sunt guvernele, ci parlamentele.

Implicația MMT este aceea că băncile centrale pot fi privite ca parte a guvenului consolidat inclusiv din perspectiva guvernanței. QE este interpretată de adepții MMT ca fiind mult mai bine înțeleasă ca o cumpărare de datorie guvernamentală, în perioadele în care guvenele trec prin dificultăți. De aici nu mai sunt mulți pași până când se va decide că independența băncii centrale nu este necesară, din moment ce inflația este tratată de guvern prin creșterea impozitelor.