Suprataxa privind băncile a provocat discuții aprinse. Chiar dacă ar putea fi interpretată în registrul unei reglementări a ratelor la împrumuturi acordate clienților non-bancari, lucrurile merg adânc; raportarea Robor-ului la o rată de referință (RR), anunțată la 1,5% și apoi ajustată la 2%, privește politică monetară a BNR.

Rata de referință este sub rata actuală de politică monetară (RPM) a BNR de 2,5% și deasupra facilității de depozit de 1,5% (unde se plasează excesul de lichiditate al băncilor). Ce semnificație ar avea rata de referință (RR) de 2%? Este de remarcat:

– Un asemenea reper, fie și cu temei fiscal, este nefiresc;

– Sugerează RR un reper pentru condițiile monetare interne? Dacă da, aceasta ar pune în discuție conduita de politică monetară, nivelul RPM de 2,5% și ratele pe piața monetară (Robor) –ce sunt cu zeci de puncte de bază peste RPM în funcție de scadență;

– Condițiile monetare sunt determinate de rata de politică monetară a BNR și gestionarea lichidității, care țin cont de mediul extern și gradul de euroizare a economiei; un rol în dinamica lichidităţii  îl joacă operațiunile trezoreriei statului. Ratele ROBOR nu sunt deci simple aranjamente de piață ale băncilor comerciale;

– Se sugerează băncii centrale să coboare RPM, să aducă ratele pe piața monetară în preajma RR? Dar inflația afișată (CPI) va fi probabil în preajma pragului superior al intervalului din jurul țintei la finele lui 2018, “deficitele gemene” sunt relevante, deficitele externe sunt în creștere și nu cu finanțare exclusiv fără îndatorare;

– Poate rata de referință (RR) varia și dacă da, în funcție de ce condiții?

Merită să ne imaginăm cum ar fi dacă ar avea loc o acomodare a condițiilor monetare la ce sugerează rata de referință. Astfel:

– Rate ale ROBOR ce merg spre/la nivelul RR ar reduce impactul suprataxei asupra băncilor comerciale, dar cu riscuri mari, cu un “cost” macroeconomic considerabil;

– O asemenea operațiune ar putea avea loc prin injecții de lichiditate (ex: prin achiziții ale titlurilor de stat, cumpărări de valută), dar, în condițiile macroeconomice de acum, ar pune presiune pe moneda națională, ar destabiliza economia.

– Este de prezumat că simpla percepție că BNR s-ar plia la sensul indicat de rata de referință RR ar provoca instabilitate.

BNR are de controlat condițiile monetare astfel încât inflația să nu scape de sub control având totodată în vedere cerințe de stabilitate financiară. De notat că dacă inflația ar crește și BNR ar înăspri condițiile monetare (ar crește ratele ROBOR), creșterea taxei pe active ar afecta starea unor bănci, cu impact asupra stabilității financiare . Apare aici o dilemă generată de rata de referință.

Se poate gândi că bănci ar fi dispuse să tranzacţioneze lichiditate pe piața monetară (pe segmentul ON, overnight) sub nivelul RPM, dar deasupra facilității de depozit. Dar condițiile monetare sunt definite esențialmente de ratele ROBOR; aceste rate sunt peste RPM exprimând întărirea politicii monetare, care a început în ultima parte a anului 2017 (în octombrie 2017 a început aceasta când rata la facilitatea de depozit a crescut de la 0,25% la 0,50% ajungând în mai 2018 la 1,50%). Că se poate discuta modul de stabilire a ratelor ROBOR (dacă facem o analogie cu demersul de reforma a EURIBOR-ului) nu schimbă fondul problemei.

Cei ce fac referire la situația din anii 2016-2017, când ratele ROBOR erau substanțial sub RPM, evocând o “adicție” în economie la rate foarte scăzute par să ignore aspecte cheie: a existat atunci “inflația negativă” indusă de schimbarea de regim fiscal; BNR a putut să scadă RPM și a tolerat ROBOR-uri foarte joase (sub nivelul RPM) când deficitul extern (de cont curent) se redusese mult (la circa 0,7% din PIB în 2014, 1,2% în 2015), iar deficitul bugetar ajunsese la sub 1% din PIB în termeni structurali în 2015. A fost o oportunitate pentru BNR de a încuraja de-euroizarea economiei. Dar când inflația a revenit (nu numai din cauza efectelor de baza) în teritoriu pozitiv și era creștere afectând așteptările inflaționiste, întărirea “directă” a politicii monetare a fost necesară. S-a pornit prin îngustarea coridorului în ultima parte a lui 2017, după care BNR a ridicat și rata de politică monetară în pași succesivi. Gestionarea lichidității (de care depind ratele ROBOR) a avut rolul ei în întărirea politicii monetare.

Faptul că firme și gospodării s-au obișnuit cu rate scăzute (nu numai în România) este adevărat, dar a conchide că BNR nu ar fi trebuit să diminueze RPM și să tolereze niveluri ale ROBOR sub RPM în anii trecuți, este o judecată mai mult decât contestabilă. BNR nu poate face abstracție de ce fac celelalte bănci centrale (BCE, alte bănci centrale europene), de mersul inflației în Europa. În ultimă instanță, ce contează pentru mișcarea de capital sunt diferențiale de dobânzi (ca randamente) și deficite externe. În plus, politică monetară nu poate contracara deplin efectele unui policy-mix suboptim.

Scăderea RPM și a ratelor ROBOR ar putea avea loc dacă inflația s-ar înscrie pe o traiectorie descendentă sustenabilă în perioada ce vine (nu numai pentru câteva luni), deficitele externe s-ar reduce în mod semnificativ, iar o reducere semnificativă a deficitului bugetar structural ar avea loc. Dar sunt de contemplat asemenea evoluții în perioada ce vine?

Rata de referință poate pune presiuni mai mari pe unele bănci având în vedere că profitabilitatea este inegală. Treaba se poate complica mai mult dacă activitatea economică ar încetini și s-ar produce șocuri externe adverse. Și intermedierea financiară va avea de suferit.

Rata de referință anunțată de MFP este foarte problematică în relație cu politica monetară, cu stabilitatea financiară. “Inovații” în politică economică se pot face, dar cu atenție. Iar practicile mai puțin bune ale băncilor, inclusiv “optimizări fiscale”, pot fi combătute altfel. Rata de referință și suprataxa sunt de reexaminat și căi pentru a remedia situația există.