• Mikhail Hodorkovski, fost deținut politic și CEO al companiei Yukos Oil, autorul cărții „The Russia Conundrum: How the West Fell for Putin’s Power Gambit – and How to Fix It”, a publicat o opinie pe site-ul Politico 

Am aplaudat bunele intenții ale țărilor occidentale când au introdus un plafon de preț pentru petrolul rusesc la începutul acestei săptămâni și alte măsuri menite să vizeze industria petrolieră rusă. Este vital să slăbim capacitatea lui Vladimir Putin de a-și continua războiul barbar împotriva Ucrainei, iar o politică solidă față de energia rusă este o parte importantă a acestui efort.

Cu toate acestea, mă întreb dacă măsurile atât de complexe ar putea atinge acest obiectiv sau, prin consecințe nedorite, să-l submineze.

Am vorbit recent la o conferință despre industria energetică la care au participat câțiva specialiști de seamă de la bănci de investiții și companii energetice. Am adresat audienței o întrebare care mă tulbură de luni de zile: dacă scopul este de a reduce suma de bani care intră în bugetul militar al lui Putin și de a încuraja încetarea dependenței occidentale de hidrocarburile rusești, de ce avem nevoie de mecanisme complicate, cum ar fi un plafon de preț , și să nu acceptăm pur și simplu să impunem taxe Rusiei pentru exportul petrolului său?

Impunerea de taxe la exporturile rusești de petrol ar fi simplă, de înțeles și ușor de administrat. Ar crește cheltuielile Kremlinului fără o serie de consecințe imprevizibile pe piețele globale de energie pe care le-ar putea declanșa un plafon de preț. Unele dintre aceste consecințe ar putea ajunge să fie exploatate de Putin, în detrimentul democrațiilor care încearcă să-l supună. Complexitatea unui plafon de preț ridică o serie de probleme și deschide mai mult decât câteva lacune potențiale.

Când am pus întrebarea la conferință, însă, nu am primit niciun răspuns.

Există ideea că plafonul de preț va ajuta China și India, care sunt cumpărători dispuși să achiziţioneze petrolul lui Putin, în timp ce națiunile occidentale încearcă să-și reducă importurile, în conformitate cu sancțiunile internaționale; dar acest lucru mi se pare puțin probabil. Aș avertiza împotriva politicilor care se bazează pe cooperarea puterilor care au fost în cel mai bun caz nesigure în lupta împotriva barbariei lui Putin și în cel mai rău caz complice la aceasta. Este posibil ca aceste puteri să beneficieze, deoarece vor ajunge să plătească Rusiei cu o reducere față de prețul global la care Occidentul îl va cumpăra de la alți furnizori.

Va urma un posibil boom al corupției globale, pe măsură ce industriile de transport maritim și furnizorii de servicii se confruntă cu încercări de a ocoli plafonul de preţ, prin documente falsificate și alte trucuri. Aplicarea plafonului va necesita un efort diplomatic și administrativ monumental.

Și între timp, petrolul lui Putin va continua să curgă și banii să intre.

Avem nevoie de o politică bine gândită, nu de reacții neclintite bazate pe nevoia emoțională de a fi văzut că facem „ceva”. Trebuie să fim clari în analiza noastră cu privire la cât de mult va simți Putin sancțiunile energetice. În mod realist, exporturile de hidrocarburi reprezintă doar aproximativ 20% din PIB-ul Rusiei și chiar mai puțin atunci când sunt măsurate în termeni de paritate a puterii de cumpărare. Dar când ne uităm la bugetul federal al Rusiei, din care se trag banii pentru război, cifra ajunge mai degrabă la 50%.

Adică, din fiecare dolar plătit pentru petrol, gaz sau cărbune, 50 de cenți sunt transformați în bombe și gloanțe care ucid zeci de mii de ucraineni, distrug orașe ucrainene și dau naștere celei mai recente crize a refugiaților din Europa.

Deci, ce ar trebui să facem în privința asta?

În primul rând, să fim clari: nu este vorba de preţul unui baril, ci de mărimea profitului lui Putin. Plafonul de preț se concentrează doar pe primul, dar este vital nu doar să reducem cifra de afaceri a industriei petroliere a lui Putin printr-un boicot parțial, ci și să îi atacăm profiturile prin creșterea cheltuielilor. Taxele  ar face acest lucru. La fel ar fi și cu sancțiunile tehnologice — prin împiedicarea vânzării componentelor tehnologice de care Rusia are nevoie pentru producția de hidrocarburi, i-am crește costurile pentru producerea petrolului și gazelor.

În al doilea rând, trebuie să ne dăm seama că piața hidrocarburilor este globală și că o restricție semnificativă a achizițiilor de la un furnizor, fără a ajunge la o înțelegere cu ceilalți furnizori — nu tocmai un club democratic și cooperant al națiunilor — și fără a reduce consumul, duce la creşteri de preţ care compensează aproape în totalitate reducerea ofertei. Aceasta este ceea ce observăm de la începutul anului. Un plafon de preț, deși menit să reducă prețurile globale, ar putea avea efectul opus.

În al treilea rând, fără o înfrângere militară decisivă în Ucraina, Putin va continua să folosească șantajul energetic. Ar fi naiv să credem că un dictator furios va fi afectat de fluctuațiile prețului pe care îl primește pentru petrolul său, mai degrabă decât de victoria militară ucraineană. Politicile care vizează hidrocarburile sale pot fi utile, dar nu înlocuiesc furnizarea Ucrainei cu arme, tehnologie și pregătirea de care are nevoie pentru a-și îndeplini treaba.

Atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, Occidentul trebuie să-și asigure independenţa energetică, nu să-și schimbe condițiile dependenței sale de dictaturi. Aceasta este atât o necesitate morală, cât și practică.

Și în acest sens, oamenii obișnuiți și chiar liderii politici au nevoie de o înțelegere mai cuprinzătoare a ceea ce constituie furnizarea de energie. Este mai mult decât energie electrică singură. Este căldură și combustibil pentru vehicule. Este vorba și de produse „secundare” dependente de energie, cum ar fi îngrășămintele cu azot, oțelul sau aluminiul, pentru care energia reprezintă cea mai mare parte a costurilor de producție.

„Energia verde” contribuie în prezent cu aproximativ 15-20% la nevoile europene de energie. Restul este cărbune, gaz, petrol, uraniu și cherestea. Creșterea contribuției energiei solare și eoliene până la 30% din aprovizionarea totală cu energie a Europei este o provocare ambițioasă, dar demnă. Aceasta nu este doar o provocare industrială, ci una inter-societală, care necesită panouri solare pe acoperișuri, generatoare eoliene locale, pompe de căldură și audituri ale izolației fiecărei clădiri. Este o sarcină monumentală și o oportunitate fantastică pentru Europa.

Dar nu este suficient. Dacă Europa dorește cu adevărat să nu mai aducă energie de la dictatori, atunci energia nucleară și GNL vor trebui să facă parte din mix. GNL ar acționa ca o „punte de tranziție” în perioada de dinaintea realizării marelui obiectiv de a obține independența energetică. Pe lângă subminarea lui Putin și a altor tirani, decarbonizarea economiei ar aduce avantajul abordării crizei climatice.

Poate Europa să facă asta? Cred cu tărie că 350 de milioane de oameni, de pe continentul care a modelat civilizația noastră, pot realiza orice și-au propus. Întrebarea este: Vor? Și la asta, încă nu am un răspuns.