Update articol:

Opinie: Dialogul China-SUA, diplomația de familie prin videoconferință

Toți copiii din China învață la școală, atât la istorie cât și la orele de învățământ politic, că Partidul Comunist Chinez conducător este cel care a salvat patria lor din “secolul de umilință” la care Occidentul ar fi supus și exploatat nemilos chinezii între Primul Război al Opiumului, pierdut cu englezii în 1842, și venirea la putere a liderului comunist Mao Zedong în 1949. Această cultură a urii împotriva Occidentului generic, definit ca “imperialist și asupritor”, formează o filozofie revanșardă, ce are rolul propagandistic de a motiva fiecare chinez să muncească mai mult, să lupte și chiar să se sacrifice pentru a depăși economic, cultural și militar Vestul. Vorbim despre o ideologie lăsată intenționat neclară, a unui bine național chinezesc care luptă eroic, iar la sfârșit învinge răul venit din Occident, care adăugată marxismului de partid și confucianismului traditional are rezultate uimitoare. China egalează astăzi, la foarte mulți indicatori economici, industriali, militari și ai nivelului de trai, după doar două decenii de evoluție fulminantă, cea mai mare putere contemporană a lumii – Statele Unite. Propaganda de stat din China distinge însă Occidentul ca fiind doar european, fără suprapunere peste Statele Unite, despre care chinezii au o preţuire deosebită . Dușmanul imaginar este un Occident ipotetic, despre care nu se dau oficial foarte multe explicații. Dar nu este vorba în vreun text propagandistic despre SUA. Ca exemplu, majoritatea reclamelor comerciale de succes din spațiul chinezesc, aprobate de cenzura de partid și de stat din zilele noastre, au ca regulă funcțională clișee americane hollywoodiene, cu actori tipic americani, și nu cu chinezi. Tot ce e american e subiect de admirație în China, iar asta funcționează de câteva generații.

China, ca stat, datorează foarte multe reușite  Statelor Unite, fără de care nu ar fi avut poate nimic din toate performanțele de astăzi. SUA este și singura putere mondială care în “secolul de umilință”nu a avut posesiuni sau zone de exploatare în China, spre deosebire de toate celelalte puteri occidentale europene. Mai mult, cea mai mare investiție externă a Washingtonului, din toate timpurile, este însăși China.

Încă din anii ’60, prin Administrația Kennedy, și mai târziu în anii ’70, prin Administrația Nixon, China (pe atunci condusă de Mao Zedong) a primit împrumuturi imense pentru dezvoltare in  agricultură, energie, tehnologii industriale pe ramuri vitale si a primit de peste Atlantic chiar și tehnologia nucleară completă.

China era, până la ajutorul consistent american, doar o țară subdezvoltată, eminamente agrară, dependentă total de Uniunea Sovietică. Investițiile americane generoase din secolul trecut aveau într-adevăr un scop geopolitic favorabil SUA, în contextul Războiului Rece și al pericolului din ce în ce mai mare pe care îl prezenta atunci Moscova. Mai exact, Washingtonul își dorea, prin dezvoltarea Chinei comuniste, un clivaj, o fisură în interiorul blocului comunist dominat de politica internationalistă a Uniunii Sovietice. Proiectul SUA de atunci era ca Beijingul să aibă independență totală, să-și păstreze linia naționalistă particulară instituită de Mao (care reușise să reunească toate triburile chineze în granițele, limba și legile noului stat înființat în 1949), și să se poată chiar opune vecinului său puternic, internaționalist, Uniunea Sovietică. Se dorea ca Beijingul să poată rezista Moscovei inclusiv militar, dacă ar fi fost nevoie.

China a fost ajutată în anul 1971 de SUA să devină membru permanent cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU, devenind una dintre cele cinci puteri atomice recunoscute la nivel mondial, așa cum a fost acceptată mai târziu și în clubul exclusivist occidental al Organizației Mondiale a Comerțului, precum și în multe alte instituții internationale dominate de Washington. Marile fonduri sau companii americane au avut acceptul și recomandarea guvernamentală de la Washington de a investi masiv în China, cu efecte vizibile până în zilele noastre. Adminstrațiile Clinton și Obama au ajutat, de asemenea, după căderea Uniunii Sovietice, cu investiții enorme Beijingul. Marile companii americane, devenite coloși ai zilelor noastre, au făcut permanent profituri enorme în relația cu China datorită mâinii de lucru ieftine și calificate sau piețelor imense de desfacere pentru produsele de calitate. În timp ce alte state ale lumii erau uneori limitate în exporturi sau importuri, uneori chiar ponderate în creșterile lor economice prin politicile și puterea mondială a SUA, China a fost copilul răsfățat de Washington, care s-a bucurat de libertăți și avantaje inimaginabile pentru alții.

Practic, un conflict major China-SUA nu numai că nu poate exista, dar ar fi și absurd, dacă nu chiar imoral avand în vedere istoricul și parcursul economic al celor două superputeri. Micile divergențe, mai mult teatrale, dar invariabil pașnice, generate de disputa pe zone de influență în Marea Chinei de Sud sau pe competiția de pe anumite piețe comerciale mondiale de desfacere, întreținute și de rigida administrație Trump, au dus însă în ultimii ani la o răcire a relațiilor Washington-Beijing.

Dar diplomația insistent conciliantă a noii administrații Biden produce efecte, iar cele mai mari puteri ale lumii pot discuta din nou într-o perioadă foarte grea pentru omenire. Căci China și Statele Unite, prin liderii lor Joe Biden și Xi Jinping, au convenit să facă un prim pas spre refacerea legăturilor la nivel înalt dintre Washington și Beijing, printr-un summit virtual pe 15 noiembrie. Este adevărat, poate că ,,summit virtual” nu pare ceva în zona relațiilor foarte călduroase, dar trebuie să ținem cont că liderul chinez nu a părăsit China de 21 de luni, neparticipând fizic nici la summitul G20 de la Roma și nici la cel privind clima de la Glasgow, deoarece Beijingul continuă să promoveze oficial o politică ,,Covid-zero”.

Videoconferința Biden-Xi programată luni, ca formă de continuare a celor mai bune relații între primele două economii ale lumii, va fi oricum un succes, chiar dacă nu se va finaliza cu vreun acord. Este adevarat ca unele analize malițioase au creat, în mod exagerat, o imagine a conflictului, plecând de la faptul  că anul trecut, în iulie, relațiile diplomatice între cele două superputeri mondiale se deterioraseră, astfel încât consulatul american din Chengdu și cel chinez din Houston se închideau prin somații ultimative reciproce. Dar China si SUA nu au dispute majore. Primul pas spre conciliere diplomatică totala a fost făcut de Washington, care a renunțat în septembrie 2021 la acuzaţiile penale aduse directorului colosului chinezesc Huawei, Meng Wanzhou, aceasta fiind eliberată imediat după mai bine de doi ani de arest. Concesia inspirată a administrației Biden, reparatorie pentru ce făcuse administrația anterioară Trump, a dus imediat la o întâlnire bilaterală de șase ore la Zurich, la începutul lunii octombrie, între consilierul pentru securitate națională de la Casa Albă, Jake Sullivan, și omologul său chinez Yang Jiechi.

Asadar, în realitate, nu există chestiuni majore, antinomice, între China și SUA. Situația Taiwanului, ce se dezbate cu înfrigurare de către presa avidă de senzațional, nu este o problemă reală. Beijingul, folosește chestiunea recuperării acestei a cinzecișidoua provincii chinezești doar din motive naționalist propagandiste interne, mai ales pentru că se apropie un congres foarte important al Partidului Comunist Chinez, și nu intenționează să întreprindă ceva în mod real. Cel mai important partener comercial al Taiwanului este chiar China, în special prin comerțul  microprocesoarelor în a căror fabricare Taipeiul este lider mondial. China nu își dorește sub nici o formă să pozeze în agresor, chiar e deranjată de această etichetare, construindu-și cu greu, în timp, o imagine de stat pacifist absolut. Mai mult, pe lista iluzorie a conflictelor Washington-Beijing, Hong Kong este un subiect chinezesc intern deja închis, traseele comerciale din Marea Chinei de Sud sau din Pacific sunt în continuare deschise oricui, iar provincia Xinjiang cu drepturile uigurilor musulmani de acolo nu mai pare o prioritate a noii administrații Biden.

Așadar, este de așteptat ca videoconferința Biden-Xi de luni să fie doar o discuție familială, cu simpatii și complimente reciproc exprimate.Va fi, cumva, o reîntâlnire plăcută între rude foarte apropiate.

Autor: Ştefan Jicol  

 

BVB | Știri BVB

ROMPETROL RAFINARE S.A. (RRC) (07/12/2021)

Raport conform art. 108 din Legea 24/2017 (R)

CONPET SA (COTE) (07/12/2021)

Hotararea AGOA 07.12.2021

TTS (TRANSPORT TRADE SERVICES) (TTS) (07/12/2021)

Raport tranzactii cu parte afiliata (NAVROM) 19 noiembrie - 07 decembrie 2021