Practicienii în insolvență au început să se confrunte cu clienți cu probleme care au și garanții de stat și își pun problema să îi restructureze, a spus Speranța MUNTEANU, Managing Partner Veridio Return, la Banking Forum, organizat de Financial Intelligence, pe 14 octombrie.

Ea a continuat: “O clasă semnificativă de firme pe care le văd având dificultăți în restructurare sunt cele care au beneficiat în ultimii ani de finanțări garantate cu scrisori de garantare emise în numele si pe contul statului. Faptul că au primit acest tip de finanțări indică faptul că nu aveau garanții suficiente pentru o creditare clasică si de cele mai multe ori că erau sau puteau ajunge intr-o situație fragilizată. Pe o parte dintre ei, în absența unei educații suficiente privind adresarea stării de dificultate, obținerea acestor finanțări i-a făcut să se relaxeze si sa li se pară că lucrurile vor reveni la normal de la sine. Dar când stai de vorbă cu ei, îți dai seama că s-au întâmplat următoarele lucruri: confruntați cu criza de lichiditate, după ce au apelat la credite bancare, au ajuns in situația de a-și  stresa furnizorii. Dacă te uiți la raportul dintre stresul pe creditul financiar versus creditul operațional pe furnizori, o să vezi că, la toți acești actori din piață, care sunt deja la un nivel observabil de dificultate, stresul pe creditul furnizor este atât de mare, încât este foarte dificil să le găsești o soluție de restructurare la care partenerii de pe lanțul de valoare să mai fie dispuși să le acorde încredere. Și de ce spun asta? În momentul când intrăm în oricare dintre alternativele de restructurare la dispoziție, de la cele informale, în afara instanței, la cele de pre-insolvență sau finalmente la reorganizarea judiciară, deși ele prevăd și finanțări de urgență în timpul restructurării, accesul la finanțare din surse financiare (bănci, fonduri de investiții, etc) este foarte restrâns, catre inexistent, ceea ce înseamnă că orice șansă reală de restructurare își poate avea sursa fie în aport de capital, fie, cel mai frecvent, în suportul dat de furnizorii celui aflat in dificultate. Or, pe aceștia îi găsim deja foarte stresați la randul lor.

Mai mult decât atât, dacă acești debitori în dificultate fi fost, în relația cu creditorii financiari în condiții de garantare clasice , pe care sistemul bancar le ia în considerare, ar fi avut la dispoziție niște soluții de restructurare adecvate nivelului lor de dificultate asa cum acesta este clasificat conform reglementarilor bancare de la  forbearance, la UTP sau chiar la NPL care să permită optimizarea, maximizarea recuperării și eventual salvarea afacerilor.

Însă, în cazul acestor scrisori de garanție, se întâmplă în felul următor: banca care acordă creditul garantat cu ele are un spațiu de manevră mult mai restrâns pentru de restructurare lipsindu-i instrumentele de intervenție în caz de degradare a stării clientului fiind obligată ca, în niște termene foarte scurte, în cazul în care cumva clientul respectiv nu se redresează, să tragă scrisoarea de garanție și, în momentul în care acest lucru se întâmplă, interlocutorul pe mai departe pentru restructurare devine  Fondul de Garantare care a emis scrisoarea și/sau  Ministerul de Finanțe, care nu au metodologii de restucturare preventivă, efectul fiind că de fapt nu mai ai interlocutor.

Ca să dau un exemplu, scrisorile de garanție Covid – sunt practic nerestructurabile, băncile sunt complet blocate, dacă nu reușesc să-l restructureze în termenul până la care pe contract trebuie să le tragă, procesul de restructurare este încremenit, firma în dificultate se duce direct în insolvență. Similar cu cele de pe Covid, sunt cele pentru Ucraina, la fel de inflexibile.

Ceea ce se întâmplă este că, de fapt, este că avem și numeric și valoric o cantitate semnificativă – înțeleg din prezentarea anterioară că vorbim despre 2,5% din PIB – cifra de afaceri cumulată a companiilor care au fost garantate în acest fel. Ele au apelat la acest gen de garanție pentru că deja erau fragile, astfel că este dificil să se estimeze care ar fi procentul dintre ele la care ar fi rezonabil să ne așteptăm că vor intra în dificultate. Dar este rezonabil să credem că va fi semnificativ mai mare decât cel așteptat pentru portofoliile de firme care nu au avut nevoie să apeleze la acest gen de finanțări. De aceea cred că, pentru a evita intrarea în faliment cu consecințele de rigoare pentru economie, locuri de muncă și impact pe lanțul valoric, Ministerul de Finanțe cred că ar trebui să ia in considerare propunerea unei legislații care să permită restructurarea ordonată a acestor expuneri, în cazul ajungerii în dificultate, similară OUG 6/2019 care a restructurat datoriile bugetare. Cazurile din ce în ce mai frecvente care încep să apară reprezintă, din punctul meu de vedere,  un semnal de alarmă, trebuie să ne uităm cum lucrăm cu ei, pentru că toate aceste companii sunt extrem de puțin pregătite în a ști să reacționeze în caz de dificultate.”

Ea a menționat legislația privind preinsolvența, intrată în vigoare din 2022, prevedea existența unor instrumente de avertizare timpurie, care ar fi trebuit să fie deja funcționale, și de care, conform reglementării, trebuia să se ocupe defunctul minister al Antreprenoriatului, înghițit la trei luni după apariția prevederii, de Ministerul Economiei: “Eu nu am mai auzit să se ocupe, dinspre stat, de introducerea acestor instrumente și de modalitatea în care, conform legii am putea și noi,  dinspre domeniul privat, să ne implicăm în a oferi acces la instrumente de avertizare și mentoring acestor companii ca să învețe să își creeze instrumente de avertizare timpurie, pentru că, în realitate, este insuficient ca sistemele de avertizarea timpurie să existe doar la banca.

Banca are propriile ei sisteme, dar clientul trebuie singur să aibă un tablou de bord, în baza căruia să își dea sema când și de ce nu-i merge bine. Reglementarea acestor instrumente, directiva din 2019, a intrat în vigoare cu un an mai târziu decât ar fi fost normal, tocmai din cauză că nu cuprindea inițial reglementarea instrumentelor de avertizare timpurie, nici măcar ca prevedere. Prevederea a apărut – aproape traducerea mot-a-mot, fără niciun fel de adaptare la cum funcționăm ca economie”.

Concluzionând, în 2024, doi ani mai târziu, nu avem nici cea mai mică urmă a acestor instrumente și degeaba vorbim cum să educăm, a subliniat, dacă nu este creat un cadru care să fie oferite mijloacele de implementare si regulile de sancționare în caz de ignorare a obligațiilor de a-și monitoriza starea de sănătate financiară, a spus Speranța Munteanu: “Ar trebui ca acolo unde acum în Legea privind procedurile de preinsolvență și insolvență prevede că directorii sunt prezumați ca răspunzători dacă firma nu are întreținută contabilitatea, să existe un alt text să prevadă că in cazul in care debitorul nu-și creează si nu monitorizează instrumentele de avertizare timpurie și intră în insolvență, , se prezumă răspunderea conducerii. Dar, pentru ca o astfel de prevedere să poată exista, trebuie mai întâi să fie creat cadrul care să permită accesul facil la aceste instrumente de avertizare si la mentoringul complementar .

Noi suntem în această întârziere de trei-patru ani, în plină perioadă dificilă economic nu doar la noi dar și la nivelul Uniunii Europene. Deci, din punctul meu de vedere, avem o problemă de ieșire din negare, în a înțelege magnitudinea problemei, să lucrăm cu antreprenorii, pregătindu-i urgent să aibă aceste instrumente de avertizare timpurie și să reașezăm, în spatele acestor scrisori de garanție, modalități de restructurare. Asa cum spuneam, trebuie să avem o soluție de restructurare în spate așezată, astfel încât aceste fonduri de garantare, care sunt instituții ale Ministerului de Finanțe, cu toate probleme pe care le știm cu toții, să beneficieze de un instrument structurat care să permită să-i restructurăm pe cei in dificultate, pentru că, altfel, noi, când ne întâlnim cu acești clienți, ei sunt aproape cu un picior în groapă, furnizorii lor nu mai au aer, iar dacă își omoară furnizorii, riscă să omoare în cascadă economia, iar noi ne găsim in situația să facem psihoterapie cu ei după ce ei au stat în negare câțiva ani.”

Referitor la scandalul Nordis, dezvoltator aflat în insolvență, acuzat că a vândut apartamentele de mai multe ori, Speranța Munteanu a spus: „Nu e prima oară când vedem asemenea scandaluri, trist este că le mai vedem încă și în 2024. Semnatarii precontractelor sunt niște creditori care au în primul rând o creanță în natură, apartamentul precontractat, pe care îl pot obține  sub condiția că prin restructurare, acesta este finalizat. Creanța devine monetară, atunci cand finalizarea dezvoltării imobiliare nu este posibilă prin restructurare. În schimb, dacă apartamentul  a fost vândut de trei ori deja, începi să ai o problemă dacă compania se mai califică pentru restructurare, avem niște reguli foarte stricte din acest punct de vedere.”