Victor Cionga: Lecția de acum aproape 390 de ani a Harvard. Educația, infrastructura critică pe care riscăm să o ignorăm

În 1636, într-o colonie care abia își construia economia și instituțiile, autoritățile din Massachusetts au decis să investească o sumă considerabilă pentru înființarea unui colegiu. Doi ani mai târziu, John Harvard avea să lase instituției jumătate din avere și biblioteca sa de aproximativ 400 de volume. Victor Cionga readuce în atenție povestea începuturilor Harvard, care oferă o perspectivă surprinzător de actuală: marile societăți nu se construiesc doar cu drumuri, energie și capital, ci și prin investiții în educație. Aproape patru secole mai târziu, într-o lume în care statele vorbesc tot mai mult despre infrastructuri critice și inteligență artificială, întrebarea este dacă educația nu ar trebui privită, la rândul ei, ca o infrastructură strategică pentru reziliența unei țări.

„Cu 390 de ani în urmă…”, își începe Victor Cionga postarea dedicată începuturilor instituției care avea să devină una dintre cele mai cunoscute universități ale lumii.

Povestea începe în 1636, în Massachusetts Bay Colony. Great and General Court a aprobat atunci alocarea a 400 de lire pentru înființarea unei „școli sau a unui colegiu”, prima instituție de învățământ superior din coloniile engleze din America.

• O colonie care construia nu doar case, ci și instituții

Poate că partea cea mai interesantă a acestei istorii este contextul în care a fost luată decizia.

Coloniștii puritani se stabiliseră de relativ puțin timp în Noua Anglie. Aveau nevoie de locuințe, drumuri, administrație, biserici și de o economie capabilă să susțină comunitățile nou create. Cu toate acestea, educația a apărut foarte devreme pe lista priorităților lor. Motivația inițială era în mare parte religioasă. Puritanii se temeau că, după dispariția primei generații de pastori educați în Anglia, comunitățile lor ar putea rămâne fără un cler instruit.

Dar consecințele aveau să depășească mult obiectivul inițial. Colegiul urma să formeze oameni capabili să transmită cunoașterea și să susțină instituțiile unei societăți aflate în construcție.

Privită de la aproape patru secole distanță, decizia transmite un mesaj remarcabil: pentru acești coloniști, construirea unei societăți nu însemna doar ocuparea unui teritoriu și dezvoltarea unei economii, ci și crearea instituțiilor capabile să formeze generațiile următoare.

• John Harvard nu a fondat Harvard. Dar i-a schimbat destinul

Doi ani mai târziu intervine personajul al cărui nume avea să devină celebru în întreaga lume. John Harvard nu a fost, contrar unei percepții răspândite, fondatorul universității. Era un tânăr cleric englez, educat la Cambridge, care se stabilise în Massachusetts. A murit în 1638, la numai 30 de ani.

Prin testament, a lăsat colegiului jumătate din averea sa – aproximativ 780 de lire – și biblioteca personală de circa 400 de volume, o colecție impresionantă pentru acea perioadă. „Contrar credinței populare, el nu a fost fondatorul universității, dar actul său de generozitate i-a rescris complet viitorul”, subliniază Victor Cionga.

Pentru o instituție abia înființată, contribuția era extraordinară. În semn de recunoaștere, în 1639, colegiul avea să primească numele Harvard College.

• 400 de cărți pentru viitor

Poate la fel de importantă precum suma de bani a fost biblioteca. Cele aproximativ 400 de volume ale lui John Harvard au devenit nucleul primei colecții de carte a colegiului. Era, într-un fel, capital intelectual transferat unei instituții care trebuia să pregătească generațiile următoare.

Peste un secol, un incendiu avea să distrugă aproape întreaga bibliotecă, dar instituția supraviețuise și crescuse. Iar aici apare poate cea mai interesantă lecție economică a poveștii: capitalul financiar și capitalul intelectual au fost investite împreună într-o instituție ale cărei rezultate urmau să apară peste generații.

• Educația ca investiție publică

Orientarea către educație nu s-a oprit la Harvard. În 1647, Massachusetts Bay Colony a adoptat o lege prin care localitățile cu cel puțin 50 de gospodării trebuiau să asigure educația copiilor, iar cele cu cel puțin 100 de familii trebuiau să organizeze o școală care să-i poată pregăti pe tineri inclusiv pentru continuarea studiilor.

Rațiunea era puternic religioasă, dar efectul instituțional este relevant și astăzi: educația începea să fie tratată nu doar ca o problemă individuală a familiei, ci ca o responsabilitate a comunității.

Istoria nu trebuie, desigur, idealizată. Massachusetts-ul secolului al XVII-lea era o societate colonială, profund religioasă, iar accesul la educație era foarte departe de principiile contemporane ale egalității și universalității.

Colonizarea s-a desfășurat, de asemenea, pe teritorii locuite de populații indigene și a fost însoțită de conflicte, expropriere și transformări profunde ale comunităților native.

Dar tocmai privită cu toate contradicțiile epocii, alegerea de a investi atât de devreme în educație rămâne semnificativă.

• EDUCAȚIA – infrastructura critică pe care riscăm să o ignorăm

Povestea Harvard conduce însă către o întrebare mult mai actuală.

Vorbim tot mai mult despre infrastructură critică. Și pe bună dreptate. Funcționarea acesteia determină calitatea vieții, competitivitatea economiei și, în situații extreme, chiar capacitatea unui stat de a continua să funcționeze. Conceptul juridic este modern. Realitatea este veche de când există societăți organizate.

Pentru Egiptul antic erau vitale controlul apelor Nilului, sistemele de irigații și depozitarea cerealelor. Pentru Imperiul Roman – drumurile, porturile și alimentarea cu apă. Revoluția industrială a adăugat căile ferate, energia și, ulterior, telecomunicațiile.

Astăzi, infrastructurile esențiale ale unei societăți includ energia, transporturile, sistemele bancare, sănătatea, apa, infrastructura digitală, administrația publică, spațiul și producția și distribuția alimentelor.

Educația nu figurează însă, în sens juridic european, printre sectoarele acoperite de actualul cadru privind reziliența entităților critice.

Directiva (UE) 2022/2557 privind reziliența entităților critice acoperă 11 sectoare – energia, transporturile, sectorul bancar, infrastructurile pieței financiare, sănătatea, apa potabilă, apele uzate, infrastructura digitală, administrația publică, spațiul și producția, procesarea și distribuția alimentelor.

Educația nu se află pe această listă. Dar, din perspectiva rezilienței pe termen lung a unui stat, există argumente puternice pentru a o privi ca pe o infrastructură strategică.

• Toate celelalte infrastructuri depind, în final, de oameni

Poți construi o centrală electrică. Poți reface o autostradă. Poți cumpăra servere, echipamente medicale, armament sau tehnologii de inteligență artificială.

Dar cineva trebuie să proiecteze centrala, să opereze rețeaua electrică, să conducă spitalul, să programeze sistemele informatice, să proiecteze podul, să apere țara și să ia decizii în administrația publică.

În spatele fiecărei infrastructuri critice există o infrastructură umană. Iar aceasta se construiește prin educație.

Diferența este că degradarea infrastructurii educaționale se vede mult mai târziu.

O șosea deteriorată este vizibilă imediat. O pană majoră de electricitate produce efecte în câteva secunde. O problemă în sistemul financiar poate fi observată în câteva ore. Efectele unei școli slabe pot deveni evidente abia după zece, douăzeci sau treizeci de ani.

Dacă timp de două sau trei generații o societate produce absolvenți care au dificultăți în înțelegerea unui text, în lucrul cu cifrele, în distingerea informației de manipulare sau în evaluarea critică a ceea ce li se spune, reconstrucția capitalului uman poate dura decenii.

• Inteligența artificială face educația mai importantă, nu mai puțin importantă

Transformarea digitală adaugă o nouă dimensiune acestei probleme. Se discută deja despre dependența statelor de infrastructurile digitale, de cloud, de semiconductori și, tot mai mult, de tehnologiile de inteligență artificială.

Ar fi însă exagerat să considerăm Facebook, TikTok sau un anumit program de inteligență artificială, în sine, infrastructură critică. Problema strategică este alta: capacitatea unei societăți de a utiliza aceste tehnologii, de a le înțelege și de a nu deveni dependentă intelectual de ele. Inteligența artificială nu diminuează astfel importanța educației. Dimpotrivă.

Într-o lume în care aproape oricine poate primi instantaneu un răspuns coerent și impecabil formulat de o mașină, devine esențială capacitatea omului de a stabili dacă acel răspuns este adevărat sau fals, relevant sau irelevant, argumentat sau absurd.

Accesul la informație devine mai ieftin. Capacitatea de a judeca informația devine mai valoroasă.

• O vulnerabilitate strategică a statului

Din această perspectivă, degradarea educației încetează să mai fie exclusiv o problemă a Ministerului Educației. Devine o problemă de competitivitate economică, securitate națională și reziliență instituțională. Pentru că o țară care pierde capital uman va avea, mai devreme sau mai târziu, dificultăți în toate celelalte infrastructuri pe care astăzi le numește „critice”. Și aici povestea începută în Massachusetts în urmă cu aproape 390 de ani capătă o actualitate neașteptată.

O comunitate care încă își construia casele, drumurile și economia a decis că trebuie să construiască și un colegiu. Statul colonial a pus capital public. John Harvard a pus capital privat și capital intelectual.

Iar instituția rezultată urma să producă ceva ce nu putea fi măsurat imediat: oameni formați pentru generațiile următoare. Aceasta poate fi cea mai importantă lecție a poveștii readuse în atenție de Victor Cionga.

Un stat poate supraviețui o vreme cu drumuri proaste. Cu generații prost educate, factura vine mai târziu. Dar este incomparabil mai greu de plătit.