- De la prosperitatea pe care o avem la prosperitatea pe care încă nu am construit-o
Autor: Radu Magdin, CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
România traversează, în acest sezon al modei politice primăvară-vara, una dintre cele mai delicate conjuncturi de la aderarea la Uniunea Europeană: un guvern interimar cu puteri limitate, un deficit bugetar printre cele mai mari din Uniune, o monedă sub presiune și agenții de rating care își țin degetul pe trăgaci. Tentația, într-un asemenea moment, este de a reduce întreaga discuție economică la supraviețuire — la consolidare fiscală, la stabilizarea leului, la deblocarea/ maxima absorbtie a fondurilor europene. Sunt obiective absolut necesare. Dar ele răspund la întrebarea greșită.
Pentru că România anului 2026 nu mai seamănă cu România anului 2016, chiar dacă criza de astăzi ne împinge înapoi în reflexele de atunci. Acum un deceniu, provocarea era cu adevărat stabilizarea — consolidarea unei economii încă marcate de criza financiară globală și de propriile vulnerabilități structurale. Dar o economie care crestea la loc in 2016. Astăzi, sub zgomotul urgenței fiscale, provocarea reală este de altă natură. România nu mai este o economie care încearcă să supraviețuiască. Este o economie care trebuie să decidă cum va prospera în următorii douăzeci de ani — și care riscă să rateze acea decizie tocmai pentru că este absorbită complet de gestionarea trimestrului următor.
Diferența este fundamentală. În 2015/2016, întrebarea era cum evităm riscurile. În 2026, întrebarea este cum capturăm oportunitățile, fără a pierde din vedere riscurile care ne presează. Iar pentru a răspunde la ea, orice guvern care va ieși din actuala turbulență va trebui să înțeleagă un adevăr pe care politica fiscală singură nu îl poate livra: prosperitatea modernă nu se mai construiește exclusiv prin buget, investiții publice și absorbție de fonduri. Se construiește prin ceea ce eu numesc cei patru I — Imagine, Influență, Internaționalizare și Investiții. Acestea sunt elementele care despart țările care participă la economia globală de cele care o modelează.
Prosperitatea actuală: o poveste de succes occidentală
Să recunoaștem un adevăr simplu, pe care patriotismul economic ne tentează uneori să îl ocolim: prosperitatea României din ultimele două decenii este, în mare măsură, o poveste occidentală. Integrarea europeană, investițiile străine directe venite din Uniune, accesul la piața unică, umbrela de securitate a NATO și relația strategică cu Statele Unite au constituit fundația dezvoltării noastre. Germania, Italia, Franța, Austria și Olanda rămân principalii noștri investitori și parteneri comerciali. Statele Unite continuă să fie garantul de securitate și un investitor strategic în sectoare-cheie. Turcia s-a impus ca un actor economic regional tot mai relevant. Și există, inevitabil, China — partenerul pe care nimeni nu îl poate ignora, fie și numai pentru că dimensiunea economiei sale și rolul său în lanțurile globale de aprovizionare fac iluzorie orice strategie de evitare, mai ales în contextul deficitului comercial substanțial pe care îl înregistrăm în relația bilaterală.
Acesta este ecosistemul care a produs prosperitatea de astăzi. Întrebarea strategică, însă, nu privește trecutul, ci viitorul: va fi acest ecosistem suficient pentru prosperitatea de mâine? Aproape sigur, nu. Nu pentru că vechile relații ar slăbi, ci pentru că lumea în jurul lor se rearanjează cu o viteză care pedepsește imobilismul. A te baza exclusiv pe sursele de creștere de ieri, într-o economie globală care își mută centrul de greutate, nu este prudență. Este o formă lentă de regres relativ.
Prima misiune: upgrade-ul relațiilor care deja produc bani
Înainte de a căuta piețe noi, România trebuie să devină mai relevantă pe piețele unde deja câștigă. Este cea mai simplă și mai eficientă strategie, și totuși cea mai neglijată. Nicio companie sănătoasă nu își abandonează cei mai buni clienți pentru a alerga după unii necunoscuți; își adâncește mai întâi relațiile existente. Aceeași logică este valabilă și pentru state.
Germania, Franța, Italia, Statele Unite, Marea Britanie, Turcia și ceilalți parteneri majori nu trebuie priviți doar ca relații existente, ci ca relații care pot fi modernizate — prin mai multe investiții, mai multă prezență românească pe acele piețe, un branding de țară coerent și o diplomație economică activă. Într-o lume în care competiția pentru capital devine tot mai dură, România nu își mai poate permite confortul presupunerii că investitorii vor veni de la sine. Investitorii aleg, iar țările concurează pentru atenția lor cu o intensitate care nu iartă pasivitatea.
A doua misiune: transformarea parteneriatelor strategice în parteneriate economice
România deține una dintre cele mai impresionante rețele de parteneriate strategice din regiune. Problema este că multe dintre acestea sunt exploatate aproape exclusiv în registrul politic și de securitate, și abia marginal în cel economic. Aici se ascunde o oportunitate uriașă și ieftină.
Fiecare parteneriat strategic ar trebui să genereze, an de an, investiții, exporturi, proiecte comune, misiuni economice și deschideri concrete pentru companiile românești. Dacă parteneriatele strategice reprezintă infrastructura relațională a României, atunci diplomația economică este motorul care ar trebui să circule pe această infrastructură — iar astăzi acel motor merge, în cel mai bun caz, în ralanti. În secolul XXI, influența și prosperitatea sunt inseparabile: nu există influență durabilă fără substanță economică, după cum nu există performanță economică majoră fără capacitatea de a-ți proiecta interesele dincolo de granițe.
Secolul asiatic nu mai este o teorie
Ani la rând, sintagma „secolul asiatic” a fost tratată ca o predicție. Astăzi este o descriere. Asia generează cea mai mare parte a creșterii economice globale, găzduiește cele mai dinamice piețe de consum, produce o porțiune tot mai mare din inovația tehnologică a lumii și este locul unde se reconstruiesc multe dintre lanțurile de aprovizionare ale viitorului. China, India, Vietnam, Indonezia, Coreea de Sud, Japonia, Singapore și Malaezia nu mai sunt piețe periferice, ci centre de gravitație ale economiei mondiale.
Iar capitalele occidentale au înțeles deja acest lucru. Germania, Franța și Statele Unite își construiesc strategiile de creștere în jurul relației cu Asia; la fel fac, în propriul lor registru, Polonia, Ungaria și Cehia, concurenții noștri direcți pentru capital și relevanță în Europa Centrală. România nu își poate permite să rămână spectator. Și nu, nu este nevoie să alegem între Vest și Asia — ar fi o falsă dilemă, periculoasă tocmai prin simplitatea ei. Succesul economic al deceniilor următoare va aparține statelor capabile să fie simultan ancorate în Occident și conectate la Asia. Aceasta ar trebui să fie una dintre marile misiuni strategice ale oricărui guvern serios de la București, indiferent de culoarea sa politică.
O lecție de la Vietnam
Dacă există o țară care întruchipează transformarea economică a secolului asiatic, aceea este Vietnamul. În urmă cu câteva decenii, una dintre cele mai sărace economii ale lumii; astăzi, unul dintre principalii beneficiari ai relocării lanțurilor globale de producție, cu investitori americani, europeni, japonezi și coreeni prezenți deopotrivă.
Vietnamul nu a devenit prosper doar fiindcă a avut costuri reduse — costurile reduse le au multe țări care rămân sărace. A devenit prosper fiindcă a avut o strategie și a înțeles o lecție pe care prea puține state o interiorizează: într-o lume fragmentată, atractivitatea este o politică publică, nu o întâmplare. Se construiește deliberat, prin stabilitate, predictibilitate, infrastructură și deschidere. România ar trebui să privească atent aceste exemple asiatice — nu pentru a le copia, ci pentru a accepta că succesul economic nu mai este un accident geografic sau istoric. Este un proiect, cu autori și cu termene.
Mercosur: fereastra care tocmai s-a deschis
Și aici ajungem la oportunitatea pe care România o ignoră aproape complet — cu atât mai inexplicabil cu cât ea tocmai a încetat să fie ipotetică. America Latină, și mai precis Mercosur, nu mai este un proiect îndepărtat. Acordul de Parteneriat dintre Uniunea Europeană și Mercosur, alături de Acordul comercial interimar, a fost semnat pe 17 ianuarie 2026, în Paraguay;Mercosur l-a ratificat în martie, iar aplicarea provizorie a pilonului comercial a început la 1 mai 2026. Vorbim despre crearea celei mai mari zone de liber schimb din lume, o piață de peste 700 de milioane de oameni — Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay și, indirect, întregul ecosistem economic latino-american. Cu alte cuvinte, ușa nu doar că este deschisă; ea se deschide chiar acum, în timp real, în timp ce dezbaterea publică românească este absorbită integral de criza fiscală internă.
Pentru România, Mercosur reprezintă mai mult decât o oportunitate comercială. Reprezintă o oportunitate identitară. Suntem una dintre puținele națiuni europene care poate invoca o latinitate comună cu o regiune de sute de milioane de oameni — iar în diplomație și în afaceri, cultura și identitatea nu sunt detalii sentimentale, ci avantaje competitive măsurabile. Dacă Polonia își valorifică poziția central-europeană și statele nordice își monetizează identitatea nordică, România trebuie să învețe, în sfârșit, să își activeze dimensiunea latină. Mercosur nu este doar despre exporturi. Este despre conexiuni, influență, acces și prezență într-o regiune care va conta tot mai mult — și pe care, dacă nu o ocupăm noi, o vor ocupa alții, exact în fereastra de oportunitate care s-a deschis în această primăvară.
Ce înseamnă banul tehnocrat
Există o vorbă celebră, potrivit căreia banii nu dorm niciodată. În lumea de astăzi, banul nu doar că nu doarme — banul călătorește, banul compară, banul alege. Caută stabilitate, predictibilitate, talent, infrastructură, acces la piețe și perspective de creștere, și se mută fără sentimentalism către cei care le oferă. Acesta este sensul „banului tehnocrat”: un capital rece, rațional, comparativ, care nu acordă puncte pentru loialitate istorică, ci pentru competitivitate prezentă.
Iar acesta este adevăratul examen al oricărui guvern, dincolo de eticheta politică pe care o poartă. Nu doar să gestioneze bugete, să reducă deficite și să mențină stabilitatea macroeconomică — toate, condiții necesare, niciuna suficientă. Examenul real este să transforme România într-un magnet: pentru investiții, pentru influență, pentru talent, pentru capital. Stabilitatea fiscală este biletul de intrare în competiție, nu premiul. Premiul se câștigă pe terenul atractivității strategice, acolo unde astăzi nu jucăm decât rareori și ezitant. Cine mai bun sa atraga banul tehnocrat decat un Guvern tehnocrat?
De la prosperitatea de ieri la prosperitatea de mâine
România are motive reale să fie mândră de ceea ce a construit în ultimele două decenii. Dar prosperitatea trecută nu garantează prosperitatea viitoare — lumea se mișcă prea repede pentru asemenea certitudini, iar criza prin care trecem acum este chiar dovada acelei fragilități.
Marea provocare strategică a anilor următori este să scriem capitolul următor, fără a aștepta ca turbulența politică internă să se așeze de la sine. Înseamnă să consolidăm relațiile care ne-au făcut prosperi, să activăm economic parteneriatele strategice care încă produc prea puțină valoare, să ne conectăm mai profund la secolul asiatic și să trecem, în sfârșit, prin ușa latino-americană care tocmai s-a deschis. Și înseamnă să folosim inteligent cei patru I — Imagine, Influență, Internaționalizare și Investiții — pentru a transforma România dintr-o poveste de succes regională într-un actor economic cu relevanță globală.
În fond, întrebarea reală nu este dacă România va continua să crească. Este dacă va avea curajul să gândească la scara lumii într-un moment în care toate stimulentele o împing să gândească doar la scara trimestrului. Într-o lume definită de competiția pentru capital, tehnologie și influență, acesta este poate cel mai important test al următorului guvern. Și al României înseși.
| Știri BVB