Update articol:

Cine creează banii și ce se face cu ei? Care e treaba cu managementul riscului? (Partea a III-a)

Autor: Paul Costea 

Pe scurt? Practic nu există…

De ce spun asta? Pentru că ”înțelepciunea” actuală spune că riscul nu este observabil ca atare, numai rezultatele manifestării acestuia sunt observabile[1]

Această ”axiomă” a afectat negativ felul în care băncile centrale au reglementat managementul riscului în industria financiar-bancară și felul în care aceasta a înțeles să se conformeze.

Conform D-lui Dăianu ” Trebuie notată aici distorsiunea creată de teorema Miller-Modigliani care spune că nu contează dacă finanțarea operațiunilor se face din îndatorare sau prin capital propriu (emitere de noi acțiuni); aceasta lemă a introdus un efect pervers în conduita băncilor, care și-au mărit leverage-ul (îndatorarea) încercând astfel să-și amelioreze profitabilitatea în raport cu capitalul propriu. În condițiile asumării unor riscuri tot mai mari, periclitarea sistemului în ansamblu s-a accentuat. Afirmații de genul că băncile știu să își gestioneze riscurile devin puțin credibile având în vedere subvenția implicită de care au beneficiat de-a lungul timpului (ceea ce se traduce și prin hazard moral), modul în care își evaluează activele prin judecarea riscurilor (modelele utilizate fiind adesea discutabile), conduita în afaceri certată cu legea și cu norme prudențiale impuse de bănci centrale. Mike Carney, guvernatorul de acum al Băncii Angliei și șef al Financial Stability Board afirma în noiembrie 2014 că există o mare problemă de “cultură bancară”, de conduită a băncilor – idee reiterata de oficiali ai FMI. Să amintim și manipularea piețelor la care au recurs bănci mari și înșelarea clienților prin vânzarea de produse toxice. Toate acestea au condus la apariția unui sistem bancar/financiar formator cvasi-perpetuu de riscuri sistemice. Și sistemul fiscal, care exclude de la impozitare resurse alocate pentru plata dobânzilor, a accentuat distorsiunea rezultată din aplicarea teoremei Miller-Modigliani. Nu aiurea se spune că operațiuni ale multor bănci, altor entități financiare mari, au alura unui casino global.”

Ineficacitatea politicilor de ”țintire a inflației”

 

Riscul pare astfel că este animalul periculos din încăpere a cărui dimensiune, ferocitate și intenții imediate sunt necunoscute până în momentul în care strică ceva… Până atunci, toată lumea se străduie să determine matematic, statistic și probabilistic posibilitatea ca ”animalul” să strice ceva, ce este acel ceva și când îl va strica, încercând de asemenea să evalueze și dimensiunea probabilă a pagubei.

Acesta este motivul pentru care, de cele mai multe ori se vorbește despre ”evaluare” sau ”estimare” a riscului, ci nu de ”măsurare” sau ”cuantificare”. Din aceste perspective putem spune că nu mai poate fi vorba despre un management al riscului, ci mai degrabă despre managementul pierderilor, al efectelor produse de risc, după ce acesta s-a materializat.

Partea I – Cine creează banii până la urmă și cum?

 

Un dicton atribuit lui Peter Drucker, spune că nu poți gestiona ceea ce nu poți măsura. Acesta se pare că este și motivul pentru care băncile centrale solicită băncilor comerciale să constituie depozite disproporționat de mari față de volumul business-ului pe care îl desfășoară, pentru ca tocmai, să poată acoperi orice dimensiune ale eventualelor pagube, atâta vreme cât acestea sunt practic aproape imposibil de determinat.

Dl. Dăianu este de părere că ”obiceiurile” băncilor comerciale preced înființarea băncilor centrale, emitente de monedă și cu rol de reglementare a pieței. Astfel, băncile centrale au rolul unor domnițe nevinovate care încearcă din răsputeri să tempereze avântul distructiv al demonicelor bănci comerciale, bazat pe practica emiterii de monedă internă prin creditarea în sistemul rezervei fracționate, combinată cu incapacitatea de a gestiona expunerile la risc. Dar este oare așa?

De aici încep să apară întrebările cu privire la cine controlează băncile centrale și încep să aibă sens reacțiile BNR de protejare agresivă a intereselor băncilor comerciale.

Băncile centrale par astfel că închid practic circuitul prin care băncile comerciale se finanțează din îndatorarea publică, generată în următorii pași:

  • Emiterea monedei de bază (reprezentând monetizarea promisiunilor de plată ale statului, onorate apoi din taxele încasate de la noi și de la urmașii noștri, acum și pururea și în vecii vecilor),
  • Multiplicarea acesteia (prin împrumuturile în sistemul rezervei fracționate care introduce în circulație moneda internă) și generarea de active speculabile care la rândul lor vor genera în continuare monedă internă.
  • Generarea de pierderi monstruoase odată cu prăbușirea eșafodajului construit artificial în perioada de creștere, pe baza monedei interne emisă fără limită.
  • Acoperirea acestor pierderi prin bail-out-uri finanțate de băncile centrale cu monedă de bază, nou-emisă ca datorie a noastră, prin intermediul statului.

De ce oare datoria publică mondială pare să crească fără limite spre infinit? Se va opri vreodată? Ce ar putea-o opri? Cine ar avea interesul să-i oprească creșterea? Cum anume?

Toate acestea sunt întrebări care ar trebui să preocupe inclusiv instituții precum băncile centrale, emitente de monedă, nu numai băncile comerciale.

Ce se poate face?

Sunt de părere că soluții de genul ”reformarea” sistemului monetar, a celui bancar, transferul responsabilității emiterii monedei către trezoreriile statelor suverane (așa cum a mai fost în istorie), introducerea de monede alternative de orice fel etc. sunt nerealiste dacă ținem cont de enorma putere și influență a sistemului bancar actual. Dacă acest sistem și-ar fi dorit să se reformeze în vreun fel, ar fi fost reformat până acum. Această constatare lasă loc pentru numai 2 posibilități:

  • Sistemul nu își dorește reformarea
  • Sistemul nu știe cum se poate reforma

În mod clar, felul în care funcționează sistemul actual este în propriul său avantaj. Dar cât poate funcționa așa? Nu ar trebui să-și refacă cât de cât propria credibilitate? Funcționarea lui depinde totuși de încrederea oamenilor obișnuiți?

Conform lui Andrew Haldane, economist șef la Banca Angliei, ”Un sistem bancar care nu evaluează mai precis riscul și prețul alocat acestuia, nu adaugă mare lucru economiei”[2].

În cele din urmă aceasta este esența business-ului în domeniul bancar, asumarea de risc în vederea unui câștig viitor. Culmea este că băncile nu au cu adevărat vizibilitate în ceea ce privește volumul riscului asumat, ci numai cu privire la beneficiile realizate. Astfel sunt posibile situații precum ”the London Whale” sau, mai recent, Deutsche Bank, în care pierderi enorme s-au materializat fără nici o avertizare. Cum asta? Pentru că băncile își pot cuantifica fără probleme performanța financiară (în baza standardelor deja foarte sofisticate de raportare financiară precum IFRS sau US GAAP) în timp ce expunerea la risc este evaluată de fiecare în felul ei, cât de cât în aliniere cu cerințele de reglementare, astfel încât băncile să nu fie penalizate pentru neconformitate.

Ca urmare a ultimei crize, băncile nu au făcut altceva decât să caute soluții în aceleași locuri unde nu au fost găsite nici înainte de criză… Tendințe precum analiza unor volume și mai mari de date, utilizarea noilor tehnologii, precum ”machine learning” și inteligența artificială, pentru a descoperi acele tipare în date care să indice posibila iminență a unor evenimente de risc sau care să ajute la dimensionarea expunerilor la risc nu par să ducă la rezultatele dorite, o nouă criză financiară fiind considerată iminentă, inclusiv de la nivelul băncilor centrale.

De ce? Simplu… Nici o bancă nu cred că poate garanta 100% faptul că datele sale sunt în integralitate complete, corecte și că reflectă în mod nemijlocit realitatea operațională. În plus, ele se concentrează cu încăpățânare pe datele financiare, singurele capabile de a da o dimensiune cantitativă, suficient agregabilă pentru a oferi perspectiva de ansamblu pe care băncile se presupune că și-o doresc. Ei bine, nu în aceste date se regăsește informația de risc, indiferent în ce fel și cu ce instrumente am încerca să le analizăm.

Dar de unde poate fi colectată informația necesară pentru a identifica și dimensiona expunerea la risc a băncilor, într-o formă relevantă, atât pentru procesele lor interne cât și pentru instituțiile de reglementare?

Ei bine, din operațiuni. Riscul este practic acceptat prin tranzacții care fac parte din operațiunile de zi cu zi ale băncii. Tranzacțiile trec prin procese interne care, la rândul lor, sunt compuse din activități desfășurate fie de către oameni, fie de către sisteme. În teorie, cu cât aceste activități se desfășoară conform cu bune practici dovedite ca eficace în domeniu, cu atât riscul acceptat se reduce sau devine finit și controlabil.

O astfel de orientare a fost descrisă ca posibilă și chiar necesară de către specialiști de prestigiu în industrie. Unul dintre aceștia – Andrew W. Lo[3] – avansează chiar ideea creării unei noi ramuri a contabilității care să identifice și să colecteze informația de risc în mod asemănător cu cea financiară, într-o depoziție[4] redactată la solicitarea Comisiei pentru Supraveghere și  Reformă Guvernamentală din cadrul Camerei Reprezentanților Congresului American.

Conform lui Andrew Lo ”Metodele actuale ale contabilității GAAP (Generally Accepted Accounting Principles) oferă prin definiție o imagine despre trecut, nu tocmai potrivită pentru asigurarea unei transparențe cu privire la risc, cu toate acestea informația contabilă reprezintă sursa principală pentru deciziile organizaționale și de reglementare. Trebuie dezvoltată și implementată pe scară largă o nouă ramură a contabilității – ”contabilitatea de risc” (”risk accounting”) – înainte de a putea cu adevărat măsura și gestiona riscul sistemic la scară globală.”[5]

Există deja studii academice care arată în mod clar că informația, predominant de natură financiară, colectată de către autoritățile de reglementare, pe lângă faptul că este cel mai probabil incompletă și afectată de erori, nu oferă o bază suficientă pentru o reglementare eficace în domeniul managementului de risc. De ce ar mai persista atunci autoritățile de reglementare în colectarea și analiza acestei informații atâta vreme cât ar exista metode alternative cu potențialul de a oferi informația necesara? Greu de spus. Un lucru este însă sigur – ceva trebuie să se schimbe astfel încât ce se face cu banii să devină suficient de important pentru industrie pentru a încuraja în sfârșit din partea băncilor un comportament de piață rezonabil și util societății.

[1] Speech by Mr Andrew Haldane, Executive Director, Financial Stability, of the Bank of England, at the Future of Finance conference, London, 14 July 2010.

[2] Andrew Haldane: “The contribution of the financial sector – miracle or mirage?” (Speech by Mr Andrew Haldane, Executive Director, Financial Stability, of the Bank of England, at the Future of Finance conference, London, 14 July 2010.)

[3] MIT Sloan School of Management, Cambridge, Massachusetts, USA and Alpha Simplex Group, Cambridge, Massachusetts, USA (profil detaliat)

[4] ”Regulatory reform in the wake of the financial crisis of 2007-2008” (versiune revizuită aici)

[5]Regulatory reform in the wake of the financial crisis of 2007-2008” – pag. 6

 

Notă: Paul Costea este implicat în cercetarea utilității și aplicabilității unei noi metode de cuantificare a expunerii la risc (risk accounting) în domeniul serviciilor financiare.

BVBStiri BVB

SIF OLTENIA S.A. (SIF5) (14/04/2021)

VAN la data de 31.03.2021

BITTNET SYSTEMS SA BUCURESTI (BNET) (14/04/2021)

Perioada inchisa tranzactionare 15.04.2021 - 14.05.2021

BURSA DE VALORI BUCURESTI SA (BVB) (14/04/2021)

Structura actionariat la data de 31 martie 2021