Update articol:
Cine creează banii și ce se face cu ei? - Partea a II-a – Ce se întamplă cu inflația?

Ineficacitatea politicilor de ”țintire a inflației”

Autor: Paul Costea 

Așa cum o denotă chiar numele, din start ”țintirea inflației” nu pare să fie o ”activitate” orientată spre un rezultat clar definit. De obicei oricine ”țintește” ceva o face cu un scop și folosind un mijloc care să permită ”atingerea” acelui ceva. Vânătorul nu doar ”țintește” vânatul, la un moment dat va apăsa și pe trăgaci pentru a-l doborî. Aparent acesta nu este și cazul politicilor de ”țintire a inflației” duse de către băncile centrale…

Partea I – Cine creează banii până la urmă și cum?

 

Pentru a menține analogia vânătorească, băncile centrale stau cu ochiul pe lunetă și cu luneta pe inflație, însă nu apasă niciodată pe trăgaci. Ele încearcă din răsputeri să mențină inflația în imaginea din lunetă, spunându-i în ce fel să se miște pentru ca ”țintirea” să se poată desfășura după așteptări. De ce susțin acest lucru?

Pârghia principală folosită de băncile centrale (pe lângă emiterea monedei de bază) este ajustarea dobânzii de politică monetară – cu alte cuvinte, băncile centrale stabilesc ”prețul” cu care banii se pot ”vinde” în piață – toți banii, nu numai moneda de bază… În condițiile în care masa monetară aflată în circulație a crescut exponențial față de nivelul monedei de bază de la care s-a plecat, cum oare mai poate fi controlată la noua dimensiune prin politici de preț. Fenomenele care urmează sunt, pe cât de firești, pe atât de nedorite.

  1. Crește prețul banilor, scade cererea – ca pentru orice marfă, odată cu creșterea prețului, adresabilitatea scade. Nu pentru că ar dispărea nevoia de credit din piață ci pentru că potențialii clienți nu-și mai pot permite creditele în noile condiții.
  2. Scade cererea, crește riscul perceput – se restrânge cercul celor ”împrumutabili”, condițiile de ”calificare” înăsprindu-se. De asemenea, cei împrumutați devin susceptibili de a nu-și mai putea plăti creditele contractate – asta le crește nivelul de risc și băncile încep să-i taxeze suplimentar pentru asta. Bineînțeles, asta pe lângă faptul că ratele creditelor contractate în alte monede vor crește datorită inflației, datorată la rândul ei creșterii volumului de monedă aflată în circulație în piață.
  3. Fondurile suplimentare atrase de bănci de la diverși investitori (inclusiv privați) încep să părăsească țara – investitorii care se înghesuie să-și înmulțească banii într-o piață atunci când se întrunesc condițiile favorabile, pot face același lucru și în alte piețe atunci când se schimbă condițiile. Într-un astfel de context efectul de domino se accelerează, hemoragia de capital către alte destinații devenind din ce în ce mai severă.
  4. Se înmulțesc rău-platnicii – cine și-ar fi imaginat în perioada de ”boom” că atât de mulți rău-platnici au primit credite? Păi atâta vreme cât banii se învârt în economie în volum suficient, cei mai mulți debitori sunt bun-platnici fără să se chinuie prea tare. Odată cu stoparea creditării însă vin și tentativele de recuperare anticipată a creditelor, prelungirea termenelor de plată între furnizori și clienți, încetinirea circulației banilor în economie ducând astfel dificultățile de plată.
  5. Contracția creditului duce la reducerea masei monetare în circulație care, la rândul ei, duce la blocaj economic – entitățile din piață nu își mai pot achita obligațiile asumate în perioada de ”boom”, nu-și mai pot asuma același volum de obligații noi unele față de celelalte și astfel se reduce volumul de business, se lungesc termenele de plată, se reduc prețurile etc.
  6. Cineva trebuie să plătească datoriile lăsate în urmă – asta este partea cea mai interesantă și care ne afectează pe noi toți și pe urmașii noștri deopotrivă.
    1. Din masa monetară totală aflată în circulație în perioada de ”boom” (respectiv ”moneda de bază” emisă de banca centrală plus ”moneda internă” emisă de băncile comerciale așa cum am arătat anterior) rămâne o fracțiune care începe să circule din ce în ce mai încet în piață. În plus rămân în urmă o mulțime de credite ce devin brusc ”neperformante”, în ciuda obiectivității diferenței dintre condițiile de piață în care au fost acordate și cele în care nu mai pot fi returnate.
    2. În condițiile reducerii încasărilor, băncile nu pot returna împrumuturile sau plăti dobânzile pentru fondurile atrase (de la băncile mamă, alte bănci sau investitori de orice fel). Astfel încep lichidările de garanții, tranzacționarea în pierdere a portofoliului de active, apelarea la asigurările încheiate pentru creditele neperformante etc. Panica și dezastrul încep să se verse astfel și în alte domenii conexe.

Ei bine, aici intervin băncile centrale cu acțiunile de ”bail-out”, respectiv acoperirea găurilor lăsate în economie de reducerea masei monetare (în mare parte create de băncile comerciale ca ”monedă internă”) prin pomparea de monedă de bază nouă de către băncile centrale (la schimb bineînțeles cu titluri de stat, deci promisiuni de plată făcute de stat în contul taxelor ce urmează a se încasa în viitor, de la noi, contribuabilii). Alternativa la ”bail-out”? Așa-numitul ”bail-in”, confiscarea practic a depozitelor clienților – la fel de nedorit, însă care arată că practic, banii care credeați că vă aparțin de drept, nu vă mai aparțin de fapt, odată ce se află în posesia băncii.

Aparent aceste lucruri nu se vor schimba prea curând. De la o criză la alta ne așteptăm ca sistemul bancar să schimbe ceva în bine, într-atât încât să prevină apariția altor crize sau măcar să diminueze gravitatea acestora. Iar în toate procesele descrise mai sus (simplificat ce-i drept), ”țintirea inflației” nu are cum practic să contribuie la redresarea situației în mod eficace sau măcar pe termen scurt iar acest lucru este recunoscut practic în lucrarea D-lui Dăianu.

În lipsa altor posibile abordări identificate sau acceptate de către autoritățile de reglementare, ciclurile economice generate de comportamentul băncilor sunt privite ca ceva natural, fără posibilitatea imediată de ameliorare.

De aceea devine important ce se face cu banii…

Ce se face cu banii?

”…când banii se duc preponderent spre speculație, avem cicluri financiare adânc distorsionate, alternanțe frecvente tip ‘avânt și prăbușire’. Un sistem financiar ce favorizează speculația și îndatorarea este destabilizator pentru economie și conduce în mod inevitabil la crize adânci – mai ales când efectele de contagiune sunt intense. Ultimele decenii au mărit interconectarea între entități bancare/financiare prin amploarea instrumentelor derivate” spune domnul Dăianu.

Dacă băncile comerciale monetizează practic împrumuturile, datoriile devin astfel monedă nou introdusă în circulație. Fiecare împrumut acordat în piață contribuie deci la creșterea masei monetare în circulație (inflație) și prin aceasta la creșterea prețurilor etc.

Dar ce se face cu acești bani? Ei bine, aici e problema… Active precum construcțiile sunt bineînțeles preferate deoarece înghit cantități mari de bani/credit deodată și, odată cu ”boom-ul” generat, cresc în ”valoare”, deci nu necesită un efort prea mare comparativ cu beneficiile așteptate. În perioada de ”boom” prețul construcțiilor va crește înmulțind oportunitățile de speculă și astfel de recuperare relativ rapidă a investițiilor și returnarea creditelor, asta până când sistemul devine suficient de saturat încât să înceapă să dea semne că plesnește.

Consumul este de asemenea o direcție atractivă pentru că, în perioada de ”boom”, veniturile cresc și prin aceasta consumatorii sunt mai ușor tentați să cheltuiască din banii pe care nu i-au câștigat încă – iar băncile abia așteaptă să-i îndatoreze pentru că, așa cum deja am stabilit, cu fiecare credit crește cantitatea de monedă din piață.

Cardurile de credit sunt de asemenea un instrument interesant – nu vă gândiți că băncile emit carduri după ce depun sumele ”creditate” în contul atașat. În nici un caz. Ați activat cardul, deja trebuie să plătiți comisioane numai pentru că îl dețineți. Nu le plătiți? Se vor debita din ”creditul” aferent cardului (deci deveniți deja datori, până să cheltuiți creditul pe ceva anume). Ați cheltuit din credit? Practic ați recunoscut că datorați băncii suma respectivă plus dobândă. De fapt tocmai ați mai dat drumul la ceva monedă în circulație, pentru că odată ajunsă în banca celui care a încasat plata, devine depozit și astfel bază pentru împrumuturi viitoare. Cu adevărat magie…

Practic, prin politicile de creditare, băncile comerciale stabilesc ce anume se va dezvolta în economie. Principiul de funcționare al creditului ipotecar este similar cu emiterea unor bonuri de valoare pe care scrie ”Casa” – acestea vor finanța construcția de locuințe și toate industriile pe care aceasta se sprijină, indiferent dacă există o nevoie reală în piață sau nu. Întreruperea acestui tip de credit duce la prăbușirea întregului eșafodaj, cu consecințele de rigoare. De aici se poate trage concluzia că disponibilitatea monedei creează de fapt cererea.

V-ați întrebat vreodată dacă într-adevăr este nevoie de atâtea locuințe câte se construiesc în perioada de ”avânt”? Dacă era atâta nevoie de ele, cum de se reduce atât de dramatic ”cererea” în perioada de ”prăbușire”? Nu-și mai doresc oamenii locuințe noi? Sau se schimbă condițiile în care le-ar putea obține? Ca să nu mai vorbim de scăderea nivelului de calitate a lucrărilor, mai ales pentru locuințele destinate pieței de masă – uneori mai jalnic decât în cazul blocurilor contruite în perioada întrecerii socialiste…

Pe de altă parte, creditarea pentru activități productive, care aduc cu adevărat valoare societății, devine foarte dificilă și prohibitivă. Acestea sunt percepute ca fiind prea riscante și nu se bucură de aceeași atenție din partea băncilor precum investițiile imobiliare sau consumul, care generează ”creșterile” spectaculoase pe care și le doresc. De aceea vedem cum în economia reală companiile se bazează una pe cealaltă pentru a sta la suprafață prin preponderența utilizării creditului furnizor (iancuguda.ro).

Cine creează banii și ce se face cu ei? Care e treaba cu managementul riscului? (Partea a III-a)

 

Iar din toate aceste forme de îndatorare, băncile au inventat instrumente financiare derivate (derivativele) vândute ca oportunități de investiție, în realitate nefiind altceva decât pachete de datorii diverse revândute la discount și apoi speculate în baza unui randament iluzoriu, pentru a face loc de noi datorii în scriptele băncilor.

Bineînțeles că și specularea derivativelor va distorsiona și mai mult comportamentele socio-economice și rezultatele activităților economice în general.

Dacă tot înmulțesc banii în piață după bunul plac, ce ar trebui să primeze pentru bănci? Investițiile speculative sau cele în economia reală, producătoare de bunuri și servicii care aduc cu adevărat valoare societății? Dacă răspunsul vi se pare evident la nivel teoretic, de ce nu se întâmplă acest lucru și în practică?

Pentru că din punct de vedere financiar, riscul mai mare reprezintă o oportunitate de câștig mai mare. Atâta timp cât performanța de business a băncii este măsurată strict după criteriile financiare, nivelul riscului absorbit pentru obținerea respectivei performanțe este practic neglijat. Comportamentul băncilor se va orienta astfel spre maximizarea profitului cu orice preț astfel încât, în momentul în care riscurile la care se expune se materializează, să rămână cu suficient profit pentru a-și ține acționarii mulțumiți.

Despre cum ar trebui să fie privit și gestionat riscul vom vorbi în articolul urmator…

Notă: Paul Costea este implicat în cercetarea utilității și aplicabilității unei noi metode de cuantificare a expunerii la risc (risk accounting) în domeniul serviciilor financiare.

(va urma)

 

 

BVBStiri BVB

MECANICA FINA SA (MECE) (23/07/2021)

Tranzactii management - art. 19 Reg. (UE) 596/2014

IMPACT DEVELOPER & CONTRACTOR S.A. (IMP) (23/07/2021)

Raport conf. art. 92 ind. 3 Legea 24/2017

BITTNET SYSTEMS SA BUCURESTI (BNET) (23/07/2021)

Prelungire credit overdraft - Dendrio Solutions

S.N. NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) (23/07/2021)

Solicitare completare ordine de zi AGA 11.08.2021