de Oana Ijdelea
O nouă evaluare importantă a ratingului suveran, cea a Standard & Poor’s, va veni pe 2 octombrie, după deciziile Fitch și Moody’s din această vară. România se află la limita inferioară a categoriei recomandate investițiilor, iar menținerea ratingului este importantă în condițiile necesarului ridicat de finanțare al statului și ale deficitului bugetar.
Există o eroare de perspectivă care se repetă de fiecare dată când o țară riscă să decadă în categoria „junk”. Se vorbește despre obligațiuni. Despre deficit. Despre costul datoriei publice. Dar prea puțin despre investiții. Aproape deloc despre securitate energetică. Și totuși, aici se află o adevărată miză.
În economia de astăzi, un rating suveran nu mai este doar un indicator financiar. Este un indicator de încredere. Iar încrederea a devenit materia primă din care se construiesc investițiile strategice. Fără ea, capitalul nu dispare, se mută în altă parte. Capitalul nu votează. Compară.
România are șansa istorică de a deveni unul dintre pilonii securității energetice europene. Gazele din Marea Neagră, energia eoliană offshore, biometanul, materiile prime critice, infrastructura de transport și noile interconectări pot transforma țara dintr-o piață energetică importantă într-un furnizor regional de securitate. Geologia ne oferă oportunitatea. Instituțiile decid dacă o valorificăm.
Pentru investitorul internațional, o retrogradare a ratingului nu înseamnă că România încetează să fie interesantă. Înseamnă că România devine mai riscantă. Iar riscul are întotdeauna un preț. Acesta este mecanismul pe care dezbaterea publică îl ignoră aproape complet. Marile proiecte energetice nu se finanțează pe patru ani. Se finanțează pe treizeci.
O diferență aparent modestă a costului capitalului produce efecte uriașe asupra rentabilității unei investiții. Ceea ce pentru un buget public pare o variație statistică devine, pentru un proiect offshore – gazier sau eolian, o modificare fundamentală a ecuației economice. Investițiile nu mor; se amână. Dar în energie, amânarea costă aproape la fel de mult ca abandonul.
Gazul nu se extrage din optimism. Se “extrage” din capital. Același lucru este valabil pentru energia eoliană offshore. Pentru instalațiile de captare și stocare a carbonului, pentru biometan, pentru rețelele electrice. Pentru fiecare investiție despre care Bruxelles-ul vorbește astăzi ca despre infrastructură critică.
Europa are nevoie de mai multă energie produsă acasă. Dar energia produsă acasă are nevoie de capital privat. Iar capitalul privat cumpără predictibilitate înainte să cumpere active. În consiliile de administrație ale marilor companii energetice nu se discută despre emoții. Se discută despre probabilități.
“S-a modificat riscul de țară? Mai putem estima același randament? Mai este stabil cadrul fiscal? Contractele vor fi respectate? Autorizațiile vor continua să fie emise într-un calendar previzibil?”
Aceste întrebări valorează miliarde de euro. Foarte rar răspunsul este „nu”. Mult mai des răspunsul este „nu încă”. Două cuvinte. Ani întregi pierduți.
Acesta este adevăratul cost al neîncrederii. Ca avocat specializat în energie, am constatat că investitorii nu caută legislație perfectă. Caută legislație stabilă. Nu urmăresc facilități fiscale spectaculoase. Caută reguli care să nu se schimbe în timpul jocului.
Stabilitatea juridică reduce costul capitalului. Instabilitatea îl majorează.
Atât de simplu.
În noua arhitectură geopolitică europeană, dreptul nu mai este doar un instrument de reglementare. A devenit un avantaj competitiv. Europa vorbește tot mai mult despre autonomie strategică. Despre competitivitate, despre securitatea aprovizionării. Toate aceste obiective au însă aceeași condiție preliminară: Încrederea. Fără încredere, investițiile întârzie. Fără investiții, infrastructura nu se construiește. Fără infrastructură, securitatea energetică rămâne un obiectiv politic, nu o realitate economică.
Din această perspectivă, retrogradarea unui stat în categoria “junk” trebuie privită altfel. Nu doar ca un semnal pentru piețele financiare. Ci ca un avertisment pentru întreaga strategie de dezvoltare. Ratingul suveran nu stabilește doar cât plătește statul pentru a se împrumuta. Stabilește cât va costa următorul terminal de gaz, următorul parc eolian offshore, următoarea conductă, următoarea instalație de biometan, următoarea investiție strategică.
De aceea, credibilitatea unui stat nu mai aparține exclusiv politicii fiscale. Ea aparține securității naționale. Și aparține securității energetice.
În secolul XXI, infrastructura critică nu începe cu o conductă. Începe cu încrederea.
Astăzi, ratingul suveran este mai mult decât un indicator financiar. Este parte a infrastructurii strategice a unei națiuni. Iar statele care vor înțelege acest lucru vor atrage capitalul care le va finanța viitorul. Celelalte vor descoperi, prea târziu, că cea mai scumpă resursă energetică nu este gazul, nici electricitatea și nici hidrogenul.
Este încrederea.
***
| Știri BVB