Antropologul David Graeber a postulat, în cartea sa “Bullshit jobs: A Theory” existența unor locuri de muncă fără sens. Sunt locuri de muncă care nu oferă nicio valoare reală în societate, iar atunci când ele sunt conjugate cu o etică a muncii care asociază munca cu valoarea de sine, aceste locuri de muncă devin chiar distructive din punct de vedere psihologic. Graeber a analizat, din perspectivă antropologică, daunele pe care aceste locuri de muncă le aduc în societate. Dar analiza se poate face și la o scară mai mică, la nivelul unei companii.

Argumentul lui Graeber sună, simplificat, astfel: Există activități profesionale care sunt inutile, iar oamenii care le întreprind sunt conștienți de această inutilitate, însă folosesc activitatea, mai ales denumirea, titulatura, pentru a se legitima atât din punct de vedere personal, cât și din punct de vedere personal. Cum se poate evalua dacă o activitate este “bullshit” sau nu? Graeber sugerează un exercițiu simplu: dacă brusc ar dispărea respectiva activitate de pe planetă, ar sesiza cineva lipsa ei? Pentru că Graeber postulează că activitățile “bullshit” sunt “bullshit” de o manieră evidentă sau una opacă. Graeber dă câteva exemple pentru cele evidente: avocați corporate, lobby-iști corporate, consultanți, etc., în timp ce pentru cele opace, evaluarea este mai curând una interioară, decât exterioară. Adică, angajatul care desfășoară activitatea se simte inutil și simte că munca pe care o desfășoară nu aduce nicio contribuție reală lumii și societății în care activează. La puțin timp după ce a făcut public conceptul, povestește Graeber, a fost asaltat cu mii de e-mailuri de la oameni care au spus că se regăsesc în definiția conceptului și că și ei consideră că au un loc de muncă “bullshit”, dând exemple despre inutilitatea muncii lor.

Teoria lui Graeber m-a făcut să mă gândesc dacă nu există cumva și “bullshit management”, adică declinări ale actului de management care sunt inutile, care nu oferă nicio valoare companiei, angajatorului, care nu oferă nicio valoare societății, care, practic, nu fac altceva decât să contribuie la crearea unei clase sociale care se legitimează cu apelativul manager. O întrebare interesantă, care poate face obiectul unei cercetări separate: cine sunt cei care ocupă aceste “bullshit jobs” sau care întreprind “bullshit management”? Care este profilul lor social? Intuitiv, mă pot gândi că ei sunt în principal “yuppies” (termen de argou apărut în anii ’80, care denumește “young urban professionals” sau “young upwardly-mobile professionals”, adică o categorie socială care făcea obiectul dislocării socio-economice ca urmare a creșterii acestei cohorte în rândul populației din interiorul aglomerărilor urbane).

Cariera mea profesională mi-a permis să mă întâlnesc atât cu posesori de “bullshit jobs” cât și cu aplicatori de “bullshit management”, pe care îi intuiam, până să regăsesc tiparele de comportament în cartea lui Graeber. Compania pe care o conduc, CNCIR, este o companie care activează direct în economia reală, de aceea, pot spune, că avem o toleranță foarte scăzută la “bullshit”. Controlul presupune competență și reponsabilitate, nu există loc de activități inutile pe teren, iar acest lucru se translatează și pe verticală, la palierele de conducere. Suntem, deci, un caz fericit, fiind feriți de amenințările pe care le aduce acest flagel.

Alte companii nu sunt, însă, la fel de adăpostite. Ba chiar văd cum sunt cuprinse de flagelul “bullshit”, care se întinde precum un cancer. Dacă “brain-drain” reprezintă o amenințare directă și serioasă la adresa securității economice și sociale ale unei țări, atunci flagelul “bullshit jobs” și “bullshit management” este cuiul care sigilează capacul de la sicriu. Pentru că în absența specialiștilor reali, în absența celor care produc real valoare, nu există decât “bullshit” profesional și tot felul de oameni care se legitimează cu acest “bullshit”. Nu contează că ei pot fi ușor identificați, adesea după titulatura funcției sau activității lor, o aglutinare de 3-4 cuvinte care luate separat au însemnătate, dar în aglutinare nu înseamnă mai nimic. Contează că încep să devină o populație dominantă, în acest context descris mai sus, iar populațiile dominante tind să stabilească mereu regulile și să definească contextele care le avantajează. Iar acest lucru este o amenințare cât se poate de reală.