Există o singură relație care decide, pe termen lung, dacă un stat rămâne solvabil. Datoria publică este sustenabilă atâta timp cât rata de creștere a economiei depășește costul finanțării datoriei, sau atâta timp cât diferența poate fi acoperită printr-un excedent primar. Când creșterea (g) scade sub dobândă (r) și excedentul primar e o ficțiune politică, dinamica datoriei devine explozivă.
România a reușit performanța rară de a acționa simultan pe ambele variabile, în direcția greșită. Deciziile din ultimii ani au redus g-ul potențial (de la 4% la 1%) — prin taxe mai mari, prin intervenție administrativă extinsă, prin instabilitate legislativă cronică — și au ridicat r-ul, prin prima de risc pe care investitorii o cer unui suveran așezat pe ultima treaptă de investment grade, cu perspectivă negativă la toate cele trei agenții. Deficitul bugetar nu este o problemă separată de creștere. Este forma contabilă pe care o ia absența creșterii.
- Două variabile distruse simultan
Partea de g. Datele INS arată o economie în care statul se extinde și sectorul privat se contractă — prăbușirea economiei este atenuată tot mai mult de creșterea cheltuielilor publice, nu de capacitate productivă. Iar consolidarea fiscală „reușită” din cifrele oficiale ține în bună măsură de efectul de numitor: inflația umflă PIB-ul nominal și cosmetizează raportul deficit/PIB fără nicio ajustare reală în structura cheltuielilor. Deficitul structural operațional rămâne semnificativ peste datele discutate public. Iluzie monetară pusă în slujba comunicării guvernamentale.
Partea de r. Testul empiric cel mai onest al politicii fiscale recente este majorarea de TVA: a livrat încasări sub baza dinaintea majorării (mult sub promisiunile guvernului). Când crești cota și scade colectarea, economia îți transmite un mesaj pe care niciun comunicat de presă nu-l poate acoperi: baza impozabilă se contractă, migrează sau se ascunde (crește evaziunea). Investitorii citesc același mesaj și îl transformă în puncte de bază peste randamentele cerute la titlurile românești. Fiecare decizie care hărțuiește capitalul se plătește, cu dobândă, la următoarea licitație a Ministerului de Finanțe.
- Eroarea este în design și vine din socialism: împărțim ce nu avem
Dezbaterea economică din ultimul an (la ei, nu la noi) — Draghi, Aghion, Garicano contra Krugman — a clarificat un punct esențial. Multă vreme, diferența dintre Europa și America a fost citită ca o alegere legitimă de preferințe: americanii au ales stimulentele și o plăcintă mai mare, europenii au ales asigurarea socială și o plăcintă împărțită mai egal. Puncte diferite pe aceeași frontieră eficiență-echitate; chestiune de gust, nimic de arbitrat.
Doar că această interpretare s-a dovedit falsă. Alegerea asigurării în detrimentul stimulentelor nu fixează un punct pe frontiera dezvoltării — mută frontiera însăși spre interior (europenii rămân mai săraci). O economie care penalizează concedierea penalizează angajarea; una care protejează firma existentă dar falimentară blochează firma următoare; una care subordonează sistematic capitalul forței de muncă rămâne fără capital de subordonat. Promisiunile de asigurare ale statelor europene erau garantate implicit cu creșterea viitoare (socialism pur). Creșterea nu mai vine; promisiunile au rămas.
Ce se întâmplă la noi este însă mai grav. Europa a ales asigurarea după ce s-a îmbogățit — și-a permis luxul, cel puțin o generație. România a importat arhitectura de asigurare a unui continent bogat — pensii speciale, legislație a muncii în care capitalul este structural subordonat, indexări automate deconectate de productivitate — la un nivel de venit periferic și cu o bază productivă incomparabil mai îngustă. Nu am ales un punct diferit pe frontieră. Am cumpărat polița de asigurare a bogatului cu venitul săracului, garantând-o cu o creștere pe care propriile noastre politici economice o sufocă (mai ales din 2022 încoace). O eroare gravă care ne costă, dar care este preferată de o clasă politică atașată modelului socialist (educată și crescută în socialism).
- Nu avem cu cine, dar obiectivul fundamental al guvernelor trebuie să fie creșterea economică (ca în 2021)
Sistemul de pensii pay-as-you-go este cazul-limită al acestei logici. Un asemenea sistem este, în esență, o promisiune făcută generației actuale pe seama productivității generației următoare. Dacă generația următoare e mai puțin numeroasă (cum este cazul nostru — generațiile viitoare sunt mai puțin numeroase decât „decrețeii”), lucrează în alte jurisdicții și operează într-o economie cu potențial de creștere în scădere, promisiunea devine neonorabilă. Nu există reformă parametrică — vârstă de pensionare, punct de pensie, formulă de indexare — care să salveze un sistem redistributiv așezat pe o economie care nu crește. Punct. Există doar creștere sau default, eșalonat și mascat prin inflație, dar default. Repet.
De aceea, discuția corectă și onestă nu este „cum reducem deficitul”, ci „cum reconstruim g-ul”. Iar răspunsul nu cere invenții teoretice; cere condițiile sub care capitalul acceptă să se acumuleze într-o jurisdicție (și câțiva economiști prin guvern, cel puțin la Finanțe). Proprietate garantată — nu negociabilă politic, nu vulnerabilă la fiecare ciclu electoral. Prețuri libere — inclusiv prețul banilor și prețul valutei, nu administrate din rațiuni de confort politic. Fiscalitate previzibilă — un Cod Fiscal modificat de peste o sută de ori în patru ani nu e cadru fiscal, doar crește prima de risc. Și domnia legii, singura tehnologie verificată istoric prin care un stat periferic devine destinație de capital.
Până când creșterea economică — prin proprietate, libertate economică și domnia legii — nu devine funcția-obiectiv reală a guvernării, vom avea doar o administrare a falimentului. Deficitul va fi mereu „surprinzător de mare”, dobânzile mereu „nedrept de ridicate”, investitorii mereu „inexplicabil de prudenți”. Nu e nimic surprinzător, nedrept sau inexplicabil. Este realitate economică.
| Știri BVB