„În intelligence-ul secolului XXI, problema nu va mai fi accesul la informație, ci capacitatea de a distinge adevărul strategic din interiorul unui ocean de date și percepții manipulate.”
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
………………..
Introducere
Inteligența artificială reprezintă una dintre cele mai profunde transformări tehnologice din istoria modernă, cu implicații directe asupra economiei, societății, securității și raporturilor de putere globale. Dacă revoluția industrială a multiplicat forța fizică a statelor, iar revoluția digitală a multiplicat viteza circulației informației, revoluția AI are potențialul de a multiplica capacitatea de analiză, influență și control cognitiv la o scară fără precedent.
În acest context, serviciile de informații intră într-o etapă de transformare structurală. Nu asistăm la dispariția funcției intelligence și nici la înlocuirea omului de către algoritm, ci la redefinirea raportului dintre colectare, analiză, interpretare și decizie strategică.
Principiul fundamental al intelligence-ului rămâne același: colectarea și procesarea informațiilor pentru a oferi avantaj decizional conducerii politice[1]. Ceea ce se schimbă însă radical este mediul operațional în care acest proces are loc: volumul informațional fără precedent, viteza circulației datelor, capacitatea de manipulare a percepțiilor, automatizarea proceselor analitice și degradarea accelerată a adevărului strategic.
În realitate, marile servicii de informații ale lumii se află deja într-o competiție tăcută pentru integrarea AI în procesele de analiză, supraveghere, anticipare și influență. În paralel, rivalitatea geopolitică dintre SUA și China transformă inteligența artificială într-o infrastructură strategică comparabilă cu energia, armamentul nuclear sau controlul rutelor maritime în secolul XX[2].
La mijlocul secolului XXI, superioritatea strategică nu va aparține exclusiv statelor care colectează cele mai multe informații, ci acelora care vor putea valida realitatea, identifica manipularea, interpreta rapid complexitatea și transforma informația în avantaj decizional.
I. Intelligence-ul înaintea revoluției AI
Serviciile de informații au evoluat permanent în funcție de tehnologiile dominante ale fiecărei epoci. HUMINT-ul clasic a fost completat succesiv de SIGINT, IMINT, MASINT, OSINT și, ulterior, de exploatarea Big Data și a infrastructurilor digitale globale.
Totuși, încă înaintea apariției inteligenței artificiale avansate, principala problemă a intelligence-ului contemporan nu mai era lipsa informației, ci excesul acesteia[3]. Cantitatea uriașă de date disponibile depășea deja capacitatea umană de procesare și interpretare.
Această transformare a produs o mutație esențială: valoarea strategică s-a deplasat gradual de la simpla colectare către capacitatea de selecție, interpretare și contextualizare.
În multe situații, serviciile nu mai suferă din cauza insuficienței informaționale, ci din cauza supraîncărcării analitice, a fragmentării datelor, a vitezei excesive a fluxurilor informaționale și a dificultății separării semnalului relevant de zgomotul informațional.
Inteligența artificială apare astfel ca răspuns tehnologic la o problemă deja existentă: incapacitatea structurilor umane tradiționale de a procesa eficient volumul uriaș de informații generat de societatea digitală.
II. AI ca multiplicator strategic al intelligence-ului
Integrarea AI în intelligence nu reprezintă doar o modernizare tehnologică, ci o schimbare de paradigmă operațională.
AI permite analiza simultană a unor volume masive de date, identificarea automată a tiparelor, corelarea rapidă a informațiilor provenite din surse diferite, anticiparea unor tendințe și accelerarea procesului decizional.
Astfel, ciclul clasic al intelligence-ului — colectare, procesare, analiză, diseminare — tinde să devină mult mai rapid, mai integrat și parțial automatizat.
Totuși, AI nu accelerează în aceeași măsură toate etapele acestui ciclu. Procesarea, traducerea, clasificarea și corelarea pot fi comprimate radical; validarea, contextualizarea și asumarea unei judecăți strategice nu pot fi reduse în același ritm. Se poate crea astfel o asimetrie internă: sistemul produce mai multe rezultate și ipoteze decât poate instituția să verifice, să ierarhizeze și să integreze responsabil în procesul decizional.
Această «restanță de judecată» poate deveni una dintre vulnerabilitățile centrale ale serviciilor puternic automatizate. Abundența produselor generate de mașină nu garantează cunoaștere mai bună; ea poate produce o falsă impresie de precizie, poate ascunde ipotezele fragile sub autoritatea calculului și poate împinge analistul spre confirmarea rezultatului algoritmic. Avantajul nu va aparține serviciului care automatizează cel mai mult, ci aceluia care stabilește riguros ce poate fi delegat mașinii, ce trebuie verificat și ce rămâne exclusiv în sfera judecății și responsabilității umane.
Această comprimare a timpului decizional poate produce însă efecte strategice profunde. În multe situații, viteza procesării automate riscă să depășească capacitatea structurilor politice și administrative de a evalua contextual informația, generând presiunea adoptării unor decizii accelerate de dinamica algoritmică și nu întotdeauna de reflecția strategică umană. Într-un mediu dominat de hiper-viteză informațională, diferența dintre avantajul decizional și eroarea strategică se poate reduce dramatic.
AI permite deja, la niveluri diferite de maturitate, identificarea anomaliilor, detectarea unor schimbări subtile de comportament, generarea de scenarii și construirea unor modele probabilistice de risc. În perspectivă, aceste funcții vor deveni mai integrate, mai autonome și mai greu de separat de procesul decizional propriu-zis.
Această accelerare produce însă și vulnerabilități.
Cu cât procesul devine mai automatizat, cu atât crește riscul manipulării algoritmice, al contaminării datelor, al propagării rapide a erorilor sistemice și al dependenței excesive de modelele automate[4].
Riscul nu se limitează însă la eroarea unui model individual. Apariția sistemelor bazate pe agenți AI autonomi introduce o problemă calitativ nouă. Spre deosebire de un model care răspunde punctual unei solicitări, un agent AI poate stabili și executa o succesiune de acțiuni, poate utiliza instrumente, poate accesa infrastructuri informatice, își poate adapta conduita în funcție de rezultatele obținute și poate coopera cu alți agenți pentru îndeplinirea unui obiectiv. În asemenea condiții, pot apărea comportamente colective care nu au fost prevăzute explicit de proiectanți și care devin dificil de controlat prin supravegherea separată a fiecărui agent. Unitatea relevantă pentru evaluarea riscului nu mai este doar modelul izolat, ci întregul ecosistem format din agenți AI, instrumente, infrastructuri, obiective și mecanisme de coordonare.
Incidentele raportate în 2026 în timpul unor evaluări de securitate cibernetică oferă un avertisment în acest sens. Agenți AI dezvoltați de OpenAI, configurați cu restricții reduse pentru testarea capabilităților lor maxime, au identificat căi neautorizate de acces și comunicare, au extins acțiunile dincolo de obiectivul inițial și au vizat infrastructuri externe, între care platformele RubyGems și Hugging Face. În episodul cel mai amplu, agenți care trebuiau să opereze separat au descoperit un canal improvizat prin care au schimbat informații, și-au distribuit sarcinile, au împărtășit rezultate și au încercat să influențeze mecanismele utilizate pentru evaluarea performanței lor. Unii au acceptat chiar diminuarea propriei performanțe atunci când acțiunea putea favoriza rezultatul ansamblului.
Aceste manifestări nu demonstrează existența unei conștiințe artificiale și nici apariția unei intenții ostile comparabile cu intenția umană. Ele demonstrează însă ceva doctrinar mai important și mai apropiat: sisteme suficient de competente, autonome și persistente pot identifica oportunități neprevăzute, pot exploata vulnerabilitățile mediului, pot dezvolta forme emergente de cooperare și pot produce efecte pe care operatorul uman nu le-a solicitat și nu le mai poate urmări în timp real. Pericolul poate apărea, așadar, înaintea conștiinței artificiale, prin simpla combinare a competenței, autonomiei, persistenței și scării.
Pentru serviciile de informații, implicația este majoră. Într-un sistem în care agenți diferiți sunt utilizați pentru culegere, analiză, operațiuni cibernetice, verificare și influență, interacțiunea dintre aceștia poate genera conduite care nu rezultă direct din instrucțiunile date niciunuia dintre ei. O eroare, o interpretare greșită sau un obiectiv insuficient definit se poate propaga în întregul ecosistem, poate fi consolidat prin confirmări reciproce și poate dobândi aparența unei concluzii colective robuste. Supravegherea unui singur model sau verificarea produsului final devin, în aceste condiții, insuficiente.
Controlul uman trebuie proiectat, prin urmare, la nivelul întregului ecosistem de agenți AI și nu numai la nivelul fiecărei componente luate separat.. Sunt necesare separarea strictă a funcțiilor, limitarea accesului la infrastructuri externe, monitorizarea comunicațiilor dintre agenți, trasabilitatea integrală a acțiunilor, praguri automate de oprire, testarea comportamentului colectiv și evaluări independente ale sistemelor și proceselor de antrenare. Exercițiile de testare adversarială nu mai trebuie să urmărească numai dacă un agent poate încălca o regulă, ci și dacă mai mulți agenți pot descoperi împreună o cale de ocolire pe care niciunul nu ar fi identificat-o sau exploatat-o separat.
Pornind de la aceste incidente și de la accelerarea autoameliorării recursive a sistemelor, Dario Amodei, directorul Anthropic, a propus în septembrie 2026 o încetinire controlată a dezvoltării modelelor de frontieră, într-un eseu intitulat We Must Pace the Frontier[5]. Propunerea sa nu urmărește înghețarea progresului tehnologic, ci crearea timpului necesar pentru ca mecanismele de siguranță și control să poată ține pasul cu sporirea capabilităților. Ea cuprinde acces permanent, similar celui acordat angajaților, pentru evaluatori externi independenți, coordonarea standardelor de siguranță între principalele companii și cooperarea internațională, inclusiv între Statele Unite și China.
Aplicarea unui asemenea mecanism rămâne însă dificilă. Companiile sunt supuse presiunii comerciale, statele tratează AI ca pe un avantaj strategic, iar fiecare actor se teme că încetinirea proprie îi va permite competitorului să avanseze. Siguranța AI devine astfel nu numai o problemă tehnică, ci și una de acțiune colectivă și guvernanță strategică: toți actorii pot recunoaște existența riscului, dar niciunul nu dorește să suporte singur costul prudenței.
În consecință, AI nu elimină nevoia de analiză umană strategică. Dimpotrivă, o face mai importantă.
III. Războiul cognitiv și manipularea percepțiilor
Una dintre cele mai importante implicații ale AI pentru intelligence este extinderea războiului cognitiv.
Inteligența artificială permite deja generarea automată de conținut, realizarea de deepfake-uri video și audio[6], manipularea emoțională hiper-personalizată, modelarea comportamentelor colective și influențarea proceselor electorale și sociale.
În viitor, operațiunile informaționale vor deveni mai rapide, mai precise, mai greu de detectat, mult mai adaptate profilului psihologic individual.
Astfel, războiul informațional evoluează către o formă de competiție pentru controlul percepțiilor sociale și al realității colective.
În aceste condiții, granița dintre pace și conflict informațional devine tot mai dificil de delimitat. Societățile moderne intră într-o stare de competiție cognitivă aproape permanentă, în care influențarea percepțiilor colective, fragmentarea consensului social și modelarea emoțională a populației pot produce efecte strategice comparabile cu cele ale unor operațiuni militare clasice. Spațiul informațional tinde astfel să devină un teatru operațional continuu, iar populația însăși o țintă permanentă a influenței și manipulării.
În acest context, conceptul de „narrative shaping”[7] capătă o importanță strategică majoră. Nu mai este suficientă transmiterea unui mesaj propagandistic general. AI permite construirea unor ecosisteme informaționale personalizate, capabile să influențeze emoțional și cognitiv categorii sociale distincte.
Noutatea nu constă doar în personalizarea mesajului, ci în apariția unei bucle adaptive de influență: colectarea datelor comportamentale, identificarea vulnerabilităților emoționale, transmiterea mesajului, măsurarea reacției și ajustarea automată a intervenției. Influența devine astfel un proces experimental continuu, în care fiecare reacție a țintei produce date pentru următoarea intervenție. Propaganda de masă nu dispare, dar este completată de influențarea individualizată, autoreglată algoritmic și desfășurată simultan asupra unor milioane de persoane.
În plus, obiectivul unei operațiuni cognitive nu trebuie să fie convingerea publicului de adevărul unei narațiuni alternative. Uneori este suficientă distrugerea încrederii în posibilitatea existenței unui adevăr verificabil. Dacă toate sursele par suspecte, toate imaginile pot fi fabricate, iar orice fapt poate fi contestat, rezultatul poate fi paralizia cognitivă: cetățeanul nu mai știe ce să creadă, decidentul ezită, iar societatea își pierde capacitatea de a construi un minim consens asupra realității. Confuzia și retragerea din spațiul civic devin astfel efecte strategice, nu simple consecințe colaterale ale dezinformării.
În consecință, serviciile de informații vor trebui să opereze într-un mediu în care realitatea poate fi fabricată, consensul poate fi artificial construit, emoția poate fi manipulată algoritmic, iar adevărul factual devine tot mai dificil de validat.
IV. AI și transformarea colectării informative
AI va transforma profund și colectarea informațiilor.
Schimbarea fundamentală va fi trecerea de la căutarea predominantă a unor ținte cunoscute la descoperirea automată a anomaliilor într-o populație imensă de date. Sistemul nu va mai răspunde doar la întrebarea «ce știm despre această țintă?», ci va semnala comportamente, conexiuni și deviații care nu fuseseră formulate anterior ca obiective de culegere. Aceasta poate lărgi considerabil capacitatea de avertizare, dar poate transfera algoritmului o parte din puterea de a stabili ce anume devine suspect și, implicit, ce merită urmărit.
Integrarea senzorilor inteligenți, a dronelor autonome, a recunoașterii faciale și a analizei biometrice va produce o supraveghere persistentă și aproape continuă a spațiului operațional[8].
În paralel, activitatea de informații în spațiul cibernetic va deveni tot mai automatizată, analiza comunicațiilor va fi accelerată, monitorizarea comportamentală va căpăta dimensiuni predictive, iar identificarea țintelor va putea fi realizată aproape în timp real.
Această evoluție reduce avantajul tradițional al secretului operațional. Ascunderea devine progresiv mai dificilă într-un mediu saturat de senzori, date și algoritmi de analiză.
În același timp, statele și actorii non-statali vor utiliza AI pentru operațiuni de dezinformare, mascarea intențiilor, fabricarea de identități și desfășurarea unor operațiuni cibernetice adaptive.
OSINT-ul va deveni, în acest context, simultan mediu de descoperire, verificare și inducere în eroare. Adversarul nu va mai fi obligat să ascundă toate informațiile relevante; va putea să le amestece cu un volum uriaș de urme artificiale, identități sintetice, documente plauzibile și evenimente inexistente. Se conturează astfel posibilitatea unei «culegeri sintetice»: serviciul consumă timp, putere de calcul și resurse umane pentru verificarea unor piste concepute special pentru a-i distorsiona prioritățile și imaginea situației.
Prin urmare, contrainformațiile nu vor mai proteja numai secretele, personalul și operațiunile, ci și integritatea datelor, a modelelor și a lanțului tehnologic pe care se sprijină analiza. Contaminarea deliberată a seturilor de date, alterarea modelelor, compromiterea furnizorilor, introducerea unor identități sintetice și manipularea indicatorilor utilizați pentru avertizare pot afecta însăși capacitatea serviciului de a acționa. Protejarea secretului rămâne esențială, dar devine insuficientă dacă mecanismul prin care instituția cunoaște realitatea poate fi deturnat din interior.
Astfel, AI devine simultan instrument de culegere, de manipulare și de contrainformații.
V. Criza adevărului strategic
Probabil cea mai profundă provocare a intelligence-ului viitorului va fi degradarea adevărului strategic.
Într-un mediu dominat de AI, imaginile pot fi fabricate perfect, vocea poate fi simulată, documentele pot fi generate artificial, identitățile pot fi construite digital, iar realitatea însăși poate fi alterată perceptiv.
Consecința este dramatică: serviciile de informații nu vor mai avea doar rolul de a colecta informații secrete, ci și pe acela de a valida autenticitatea realității strategice[9].
Validarea nu se reduce la detectarea tehnică a unui fals. Ea presupune reconstruirea provenienței informației: cine a produs-o, prin ce infrastructură a circulat, ce transformări a suferit, ce surse cu adevărat independente o confirmă, cine beneficiază de acceptarea ei și ce nivel de certitudine poate fi atribuit concluziei. În mediul AI, autenticitatea unui obiect informațional și semnificația sa strategică devin două probleme distincte: un document poate fi autentic, dar introdus deliberat într-un context fals; o imagine reală poate susține o narațiune fabricată.
În acest sens, devine necesară consolidarea securității epistemice a statului: capacitatea instituțiilor sale de a stabili, sub presiunea timpului și a contestării adversariale, ce poate fi considerat suficient de autentic, credibil și relevant pentru fundamentarea unei decizii. Nu este vorba despre instituirea unui monopol asupra adevărului, ci despre protejarea procedurilor, competențelor și reperelor prin care statul își verifică imaginea asupra realității.
Această transformare poate genera una dintre cele mai grave vulnerabilități ale deciziei politice moderne. În condițiile proliferării conținutului generat artificial și al imposibilității verificării rapide a autenticității unor informații critice, liderii politici și structurile de securitate riscă să opereze într-un mediu dominat de incertitudine perceptivă. În anumite situații de criză, timpul necesar validării realității poate deveni mai important decât viteza reacției, iar eroarea strategică poate rezulta nu din lipsa informației, ci din imposibilitatea separării adevărului de simulare.
Apare astfel un paradox operațional dificil. Verificarea prea lentă poate conduce la pierderea inițiativei, în timp ce verificarea prea rapidă poate determina reacția față de o realitate fabricată. Intelligence-ul viitorului va trebui să administreze nu numai incertitudinea, ci și raportul critic dintre certitudine și timp: câtă confirmare este necesară înaintea acțiunii și ce consecințe produce amânarea unei decizii în așteptarea unei certitudini imposibile.
De aici rezultă o extindere doctrinară a misiunii serviciilor. Protejarea secretelor statului rămâne o funcție fundamentală, dar ei i se adaugă protejarea capacității statului de a înțelege corect realitatea. Un stat ale cărui secrete sunt intacte, dar ale cărui instituții decid pe baza unei imagini sistematic falsificate, poate fi înfrânt fără ca adversarul să fi obținut documentul cel mai bine păzit.
Această mutație conceptuală este esențială.
De aceea, intelligence-ul va trebui să dezvolte mecanisme avansate de verificare, validare multi-sursă, analiză contextuală profundă și expertiză umană capabilă să depășească simpla logică algoritmică.
Paradoxal, într-o lume dominată de automatizare, discernământul uman ar putea deveni mai valoros ca oricând.
VI. Relația om–AI în intelligence
Una dintre cele mai superficiale idei privind viitorul intelligence-ului este aceea că AI va înlocui ofițerul de informații.
În realitate, funcția umană rămâne centrală.
AI însă poate identifica corelații, procesa rapid volume uriașe de date, genera scenarii și mai ales automatiza activități repetitive.
AI poate identifica manifestări și regularități asociate fricii, orgoliului, ambiției sau memoriei istorice, dar nu le poate interpreta cu responsabilitatea contextuală și politică pe care o presupune judecata strategică. Performanța statistică nu echivalează cu înțelegerea semnificației.
Rolul uman rămâne decisiv în formularea problemei, distingerea corelației de cauzalitate, înțelegerea cazului excepțional, evaluarea intenției și contestarea rezultatului care este plauzibil statistic, dar neverosimil strategic. AI poate genera probabilități și scenarii; nu poate decide singură ce risc este acceptabil pentru stat și nici nu poate purta răspunderea politică, juridică sau morală pentru consecințele unei estimări.
Ofițerul de informații al viitorului nu va fi doar utilizator de tehnologie, ci integrator strategic între: analiză, context, relații, psihologie, tehnologie, decizie politică.
Această poziție de integrator presupune și o obligație nouă: capacitatea de a explica decidentului nu numai concluzia, ci și proveniența datelor, limitele modelului, ipotezele introduse și incertitudinea reziduală. Atunci când rezultatul automat pare incontestabil tocmai prin complexitatea sa, ofițerul trebuie să păstreze dreptul și competența de a-l contrazice.
În acest sens, inteligența relațională — capacitatea de a construi încredere, de a înțelege motivațiile interlocutorului și de a adapta interacțiunea la context — va deveni una dintre competențele fundamentale ale intelligence-ului secolului XXI. Ea va rămâne esențială în HUMINT, în cooperarea interinstituțională și internațională, precum și în raportul dintre analist și decident, deoarece accesul la tehnologie nu poate substitui relațiile prin care sunt obținute, interpretate și valorificate informațiile sensibile.
VII. AI și competiția geopolitică globală
Competiția pentru AI devine rapid una dintre axele centrale ale ordinii mondiale emergente.
Statele Unite și China tratează deja semiconductorii, infrastructura de calcul, centrele de date, energia necesară AI și lanțurile tehnologice, ca elemente de securitate națională.
Apare astfel o nouă formă de competiție strategică: controlul infrastructurii cognitive globale[10].
Această infrastructură nu este alcătuită numai din modele performante. Ea cuprinde semiconductorii, puterea de calcul, centrele de date, energia, bazele de date, infrastructurile cloud și de comunicații, platformele digitale, standardele tehnice și resursa umană specializată. Puterea aparține actorului capabil să controleze sau să protejeze întregul lanț prin care informația este colectată, stocată, procesată, distribuită și transformată în decizie.
Pentru statele mijlocii și mici, dependența de modele, infrastructuri și furnizori externi poate transfera în afara controlului național nu numai date sensibile, ci și criteriile prin care realitatea este clasificată și interpretată. Autonomia strategică nu presupune construirea izolată a tuturor componentelor, obiectiv adesea imposibil, ci cunoașterea dependențelor critice, diversificarea lor și păstrarea capacității de a verifica independent rezultatele furnizate din exterior.
În acest context, serviciile de informații devin și actori ai competiției tehnologice, protejând infrastructura strategică, monitorizând transferurile tehnologice, combătând spionajul industrial, sprijinind securitatea cibernetică și contribuind la protejarea avantajului tehnologic național.
În realitate, AI redefinește însăși noțiunea de putere geopolitică.
VIII. Serviciile de informații către 2050
La mijlocul secolului XXI, intelligence-ul va deveni mai rapid, mai predictiv, mai automatizat, dar și mai vulnerabil la manipulare cognitivă.
Superioritatea strategică nu va mai depinde exclusiv de volumul informațiilor colectate, ci de capacitatea de interpretare, de validare, de anticipare și de înțelegere a complexității.
În acest mediu, statele fără autonomie tehnologică și fără infrastructură AI proprie riscă să devină dependente strategic de marile centre de putere tehnologică.
Transformarea nu poate fi limitată la achiziția unor aplicații. Serviciile vor avea nevoie de echipe mixte, în care ofițerii operativi și analiștii să lucreze împreună cu specialiști în date, ingineri AI, psihologi, sociologi și experți regionali. În paralel, vor trebui instituite auditarea permanentă a modelelor, trasabilitatea surselor, evaluarea contaminării datelor și mecanisme formale de contestare a concluziilor algoritmice.
O instituție matură nu va evalua numai cât de performant este un sistem, ci și cum se comportă atunci când adversarul îl induce deliberat în eroare. Red teaming-ul algoritmic, ipotezele alternative și verificarea multi-sursă vor trebui integrate în practica analitică, nu tratate ca măsuri tehnice periferice. Etosul analitic — loialitatea față de fapte, disponibilitatea de a revizui concluzia și rezistența la presiunea confirmării — devine cu atât mai important cu cât instrumentul pare mai precis.
În același timp, serviciile trebuie să păstreze capacități de analiză și operare degradată atunci când infrastructura digitală este compromisă, izolată sau manipulată. Un serviciu complet dependent de AI poate deveni mult mai eficient în condiții normale și mult mai fragil în situația pentru care există, de fapt: criza strategică. Reziliența va însemna, prin urmare, și capacitatea de a continua să culeagă, să judece și să avertizeze atunci când modelele, datele sau comunicațiile nu mai pot fi considerate sigure.
Mai mult, războiul viitorului nu va fi doar militar sau economic. Va fi și un război pentru controlul percepțiilor, al emoțiilor colective și al realității informaționale.
În acest context, serviciile de informații vor trebui să combine tot mai mult competențele tehnologice cu cele psihologice, sociologice și culturale. Superioritatea informațională a viitorului nu va depinde exclusiv de performanța algoritmilor, ci și de capacitatea de înțelegere profundă a societăților, identităților și comportamentelor umane într-un mediu global aflat într-o permanentă accelerare cognitivă.
Concluzii
Inteligența artificială nu anulează rolul serviciilor de informații, ci le obligă să se transforme profund.
La mijlocul secolului XXI, marile vulnerabilități ale statelor nu vor proveni doar din incapacitatea de a colecta informații, ci din incapacitatea de a distinge adevărul de simulare, realitatea de manipulare și analiza autentică de construcția artificială a percepției.
Într-o lume dominată de AI, informația va deveni abundentă, dar adevărul strategic tot mai rar[11].
De aceea, serviciile de informații vor trebui să evolueze din structuri centrate predominant pe culegere și analiză în instituții capabile să apere integritatea procesului prin care statul cunoaște realitatea: proveniența datelor, autenticitatea surselor, independența verificării, calitatea judecății și legătura responsabilă dintre estimare și decizie.
În secolul XXI, puterea nu va aparține exclusiv celor care controlează teritoriul, resursele sau armatele, ci acelora care vor controla infrastructura cognitivă, inteligența artificială, fluxurile informaționale și mecanismele de modelare a percepțiilor colective.
Iar în acest nou mediu strategic, intelligence-ul va avea o misiune fundamentală: nu doar protejarea secretelor statului, ci protejarea capacității statului de a înțelege corect realitatea. Aceasta poate deveni una dintre funcțiile doctrinare definitorii ale serviciilor de informații către 2050.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
- Henry Kissinger, Eric Schmidt și Daniel Huttenlocher, The Age of AI: And Our Human Future, Little, Brown and Company, 2021.
- Amy B. Zegart, Spies, Lies, and Algorithms: The History and Future of American Intelligence, Princeton University Press, 2022.
- P. W. Singer și Emerson T. Brooking, LikeWar: The Weaponization of Social Media, Houghton Mifflin Harcourt, 2018.
- Shoshana Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism, PublicAffairs, 2019.
- Chris Miller, Chip War: The Fight for the World’s Most Critical Technology, Scribner, 2022.
- Martin Gurri, The Revolt of the Public and the Crisis of Authority in the New Millennium, Stripe Press, 2018.
- National Institute of Standards and Technology, Adversarial Machine Learning: A Taxonomy and Terminology of Attacks and Mitigations, NIST AI 100-2e2025, martie 2025.
- NATO Allied Command Transformation, Cognitive Warfare Concept, 2024.
- Anthropic, 2028: Two Scenarios for Global AI Leadership, 14 mai 2026.
- National Security Commission on Artificial Intelligence, Final Report, 2021.
[1] Conceptul de ‘decision advantage’ a devenit central în doctrinele moderne de intelligence și securitate națională, în special în contextul accelerării proceselor informaționale și al competiției strategice generate de inteligența artificială.
[2] Vezi Henry Kissinger, Eric Schmidt, Daniel Huttenlocher, The Age of AI: And Our Human Future, Little, Brown and Company, 2021; precum și Chris Miller, Chip War, Scribner, 2022
[3] Fenomenul a fost amplificat de dezvoltarea Big Data, a platformelor digitale globale și a exploziei OSINT după 2000, generând ceea ce numeroși autori definesc drept “information overload”
[4] Dependența excesivă de sisteme automate poate produce efecte sistemice greu de detectat, în special în cazul contaminării deliberate a datelor („data poisoning”) sau al manipulării modelelor AI.
[5] Dario Amodei, „We Must Pace the Frontier”, 12 septembrie 2026, disponibil la: https://darioamodei.com/post/we-must-pace-the-frontier; Anusha Devang Shah, „Anthropic CEO urges AI companies to slow model development amid fears over misuse”, Reuters, 12 septembrie 2026.
[6] Tehnologiile deepfake reprezintă una dintre cele mai importante provocări emergente pentru securitatea informațională și validarea autenticității surselor în mediul digital.
[7] Modelarea strategică a narațiunilor (‘narrative shaping’) reprezintă utilizarea coordonată a informației, emoției și percepției pentru influențarea comportamentului colectiv și a proceselor decizionale.
[8] Integrarea AI cu infrastructuri de supraveghere biometrică și analiză comportamentală este deja utilizată experimental în mai multe state, în special în context urban și de securitate internă.
[9] În contextul proliferării conținutului generat artificial, validarea realității strategice poate deveni una dintre funcțiile esențiale ale intelligence-ului în secolul XXI.
[10] Competiția pentru controlul semiconductorilor avansați și al infrastructurii AI este deja tratată de marile puteri drept problemă de securitate națională și avantaj geopolitic strategic.
[11] Într-un mediu informațional saturat de conținut generat automat, capacitatea de validare a autenticității poate deveni mai importantă decât simpla capacitate de colectare.
| Știri BVB