Scriam pe Facebook, cu ocazia Zilei independenței în Moldova, că vecinii noștri sunt altfel croiți decât noi, pentru că n-au făcut din ruptura cu comunismul un spectacol (au avut, de altfel, comuniști la guvernare aproape un deceniu, fără să li se prăbușească lumea), ba chiar au avut o tranziție la democrație în care valorile societății (chiar și cele informale, de tipul preotul, profesorul și milițianul satului) au rămas relativ respectate. A supraviețuit acolo și forma, adică ideea că o instituție se respectă pentru că este instituție, nu în funcție de cine o ocupă în anul acela. Noi le-am rupt pe genunchi, iar apoi ne-am întrebat de ce nu mai avem valori.
Este o realizare simplă și facilă, într-un total psihologic mult mai complex, stârnit întâi de revoluție și de mineriade, iar apoi crescut prin tranziția la democrație mult mai violentă decât în Republică. De altfel, nu am suferit nici noi așa cum au făcut-o ei, în umbra URSS și apoi a Rusiei, dar ideea rămâne că parcursul nostru european comun nu a fost în niciun fel similar. Noi am rămas gestionarii megalomaniei ceaușiste, incapabili să mai păstrăm la zi infrastructura comunismului, în timp ce „dânșii” au avut mult mai puține. Menționez aici, în treacăt, Transnistria și Găgăuzia, fiecare necesitând cărți întregi de studiu, „teze” pentru oricine vrea să prezinte un stat eșuat.
În 2026, moldovenii sunt curajoși și liberi, inclusiv datorită României. Au o doamnă președinte demnă și care le face cinste în Europa, iar sărbătorirea celor 35 de ani de independență a venit cu vizite bilaterale semnificative, din partea României și Ucrainei.
Aseară, l-am ascultat pe președintele României explicând lucruri. A devenit un obicei, să-l urmărești gesticulând problemele, arătând că le cunoaște și cum totul urmează. Guvernul? Poate după 1 septembrie. Șefii serviciilor? La majoritate. Domnul Pahonțu? Păi la domnu’ acela întâi să spunem cât apreciază domnul președinte munca Recorder și apoi să spună că nu, titlul și textul articolului nu se pupă. Că de fapt nu este așa, nu a participat la represiuni, iar cât timp nu există o decizie a instanței sau nu s-a hotărât ceva legal, rămâne cum am stabilit. Este neclar ce rămâne, dar SPP nu este un serviciu secret, ci unul de pază. Și tocmai de aceea standardul nu era cel penal. Nimeni nu-i cerea o condamnare, ci o decizie de oportunitate, dintre puținele pe care le poate lua singur. La o întrebare politică s-a răspuns procedural.
Un șofer de ride sharing îmi povestea acum vreo lună cum duce el un consilier la Cotroceni regulat și omul mai dă din Palat. Și într-o zi s-ar fi dus la președinte și ar fi spus ceva, iar din spatele unui birou cu un maldăr de acte și dosare, tunsura clasică a domnului președinte ar fi fost zărită spunând, pe un ton civilizat, dar tern, „este urgent?”. Și consilierul atunci a plecat.
Eu am râs atunci, dar știind și relatările din timpul PMB, tind să cred povestea. Omul are ritmul lui, are un anumit stil și tip de procesare a problemelor; niciun consilier nu-l va zori. Se înțelege că e bine intenționat, că nu e vreun nemernic cu oamenii sau cu țara, dar este pur și simplu pe alt fus; nu orar, ci prioritar. Iar sincer, când te gândești la o țară civilizată și normală, cred că ai aprecia asta, pentru că așa ar trebui să se comporte un șef de stat. Cred sincer că nu vrea să se facă de râs vreodată. Niciodată.
Problema, deci, poate fi la noi – balcanismul nostru și lipsa de răbdare, mai ales după schimbările bruște din ultimii ani. Nu mai zic de perioada Bolojan, acest bonapartist al săracului care a reușit să supere pe toată lumea, fără să aducă vreun Cod Napoleonic coerent vieții de zi cu zi. Din contra, într-o psihologie națională în care se cereau măsuri fără prihană și orice soi de „reset” național, domnul Bolojan a vândut ideea de virgine la curte, dar cam fără să le găsească.
Domnul Dan nu vrea să fie acolo. Lumea nu prea mai stă să vadă fondul și preferă forma. Aici ne-am ales greșit președintele, pentru că omul literalmente nu lucrează așa. Va spune și după o sută douăzeci de zile fără premier, senin, că nu e treaba lui, că atunci când a propus pe cineva n-a fost băgat în seamă, deci „viață greu”. Are, în lumea lui, dreptate, fără să afecteze în vreun fel intenția de a face bine sau rău țării. Pentru el, este doar o etapă (enervantă, e adevărat și va fi de acord) de întârziere. Dar nu Pahonțu e problema și introducerea necunoscutei în ecuație nu rezolvă nimic, ar mai spune (cred eu).
Are, cumva, dreptate. Ne-am obișnuit să trăim într-un soi de „cancel culture” constant. Ceva trebuie să ne râcâie, dacă nu sunt dronele sau nivelul Dunării. Mai ieri erau prostii cu croissante, care deveneau subiect cel puțin la nivel de capitală. Apoi se victimizau și au merde sau merdenea, mergem înainte!
Domnul Dan va încasa mult mai multe astfel de situații, de acum încolo, dar este clar că a pierdut votul progresist. Nu pentru o poziție anume, ci pentru că votul acela nu i-a fost dat, ci împrumutat. A fost un vot contra, nu unul pentru, iar împrumuturile de felul ăsta se cer înapoi la prima factură; o sută douăzeci de zile fără guvern și un răspuns procedural la o întrebare politică sunt exact factura. Are nevoie de consilieri mai buni, atât lucru este clar. S-a înconjurat de cei politici, pe care-i ignoră, dar în același timp nu mai are timp să-și asculte acel instinct pur care-l propulsa din USB în USR, apoi la primărie și în mod cert și complet salvator la Cotroceni.
Revenind la domnul președinte, cred încă faptul că vom avea surprize, doar că vor veni altfel decât așteptăm. Ne-am obișnuit prea tare să semnalizăm valori și mai puțin să acceptăm complicitatea oamenilor de bine. Pentru asta a fost ales, pentru moaca de om de bine, nu pentru planurile sale pentru București. P-alea le știa toată lumea, la fel cum știm toți ce are nevoie România – nu încă o traumă! Lăsat în plata Domnului și cu resurse nelimitate, probabil că ar rezolva totul într-un timp util. Problema e că este deranjat și trebuie să se repete… „Este urgent?”
Problema cu Nicușor Dan este a noastră. Noi l-am văzut altfel decât este, iar apoi, în contextul evenimentelor 2024-2025, l-am bi-dimensionalizat într-un erou improbabil. Știam, în esență, că nu este un om de acțiune, un erou sau o tânără speranță. Era, simplu, salvarea dintr-o perioadă întunecată. Ce n-am înțeles niciunii dintre noi, cei care l-au votat, este că viteza lui este cu totul alta decât a noastră.
Și totuși, ca să nu fac nici eu figura de avocat din oficiu: ritmul unui om devine, la Cotroceni, ritmul unei țări. O sută douăzeci de zile fără premier, cu un război la câteva sute de kilometri și cu drone care nu întreabă dacă e urgent nu mai este temperament, este o decizie. Iar decizia are un preț pe care nu-l plătește dânsul. Se poate foarte bine ca noi să fim prea nerăbdători și, în același timp, ca acolo să fie prea multă răbdare.
Domnul Dan respectă instituția sa, dar și pe cele conexe președinției. Iar aici este problema unui om marginal sistemului, ales în mod paradoxal fix pentru că este așa. Practic, prin respectul său pentru instituții și pentru felul în care se comportă, cu o minimă decență și o educație evident îndreptată spre un anumit tip de formalism, domnul președinte Nicușor Dan este basarabean!
Altfel, să mor dacă-l mai înțeleg.
Notă: Mihnea Dumitru este politolog și s-a întors în România în 2005. A acumulat 20 de ani de experiență în consultanță și analiză politică. Este prezent în societatea civilă, în mediul pedagogic și în mass-media. Doctor în științe politice al Universității din București, a fost distins cu premiul pentru excelență academică oferit de președintele Statelor Unite și a fost bursier al programului Global Leader of Tomorrow Award. Îl găsiți meșterind pe https://uzinadinnori.ro/.
| Știri BVB