• Sistemul progresivității (…) stimulează consumul pe cheltuiala altora, motiv pentru care Benjamin Constant îl considera inutil și periculos, iar Mises arăta că încetinește economisirile, acumularea de capital și creșterea salariilor mai mult decât „un impozit per capita care se plătește în mod egal și uniform”

• În 30 de ani, România nu a reușit să depășească poziția de țară afl ată pe penultimul loc în UE la indicatorul PIB/locuitor

• Un impozit progresiv ar contribui la scăderea veniturilor bugetare pe termen mai lung.

Unii nu doresc doar o creștere a impozitelor, ci o creștere a lor concomitent cu introducerea unei progresivități mai mult sau mai puțin accentuate, scrie Lucian Consilier guvernator la Cancelaria BNR, în lucrarea Politicile macroeconomice: pandemia nu este o scuză pentru părăsirea principiilor – capitolul “Ce nu înțeleg cei ce vor creșterea impozitelor în 2021.

Potrivit lui Lucian Croitoru, sistemul progresivității, care întotdeauna este prezentat de cei care îl susțin ca aducător de justiție distributivă (socială), stimulează consumul pe cheltuiala altora, motiv pentru care Benjamin Constant (1810, p. 198) îl considera inutil și periculos, iar Mises (2019, p. 750) arăta că încetinește economisirile, acumularea de capital și creșterea salariilor mai mult decât „un impozit per capita care se plătește în mod egal și uniform”.

Lucian Croitoru precizează: “Este relativ ușor de înțeles că un astfel de impozit progresiv ar contribui la scăderea veniturilor bugetare pe termen mai lung. El va contribui mai întâi la creșterea cheltuielilor publice, deoarece încalcă principiul care face ca scopurile (cheltuielile) să fi e adaptate la mijloace (impozite). Cei cu venituri relativ mici vor vota cu ușurință creșterea cheltuielilor din moment ce ei plătesc relativ puțin prin impozite.

Totuși, va crește insatisfacția celor care vor plăti impozite mai mari fără a primi în schimb ceva echivalent. În final, după ce se va vedea că, așa cum a arătat Mises, salariile reale își vor încetini creșterea din cauza sistemului de impozitare progresivă, insatisfacția se va extinde și se va reflecta în faptul că impozitele plătite vor fi din nou relativ mici ca procent în PIB.

Cu o abordare raționalist-pragmatică, soluțiile nu vor duce decât temporar la o pantă dorită de ajustare, fiind necesară doar o scurtă perioadă de timp pentru ca panta efectivă să devină din nou una nealeasă deliberat, ci impusă de deciziile neghidate de principii generale. Creșterea impozitelor pentru a finanța un nivel al cheltuielilor a căror structură se perpetuează prin ocolirea principiilor este o eroare”.

Potrivit lui Lucian Croitoru, această abordare nu permite atingerea scopurilor particulare pentru care diversele guverne vin la putere, pentru că nu sunt ghidate de principii. Nivelul de impozitare dorit la nivel individual este mai mare dacă regulile ar fi generale, adică ar reflecta principii corecte și coerente între ele.

Conform lui Lucian Croitoru, lipsa principiilor coerente în conducerea politicii fiscale după 1990 nu a fost accidentală, ci continuă, deși alte exemple au fost mai puțin vizibile decât cele amintite: “Nu avem însă nevoie să știm toate acele cazuri în care principiile au fost abandonate, dacă analizăm modul în care a fost condusă tranziția spre economia de piață. Utilizarea preponderentă de măsuri neghidate de principii generale este dovedită de faptul că din timp în timp am avut nevoie de asistența de la FMI pentru a fi nanța defi citul contului curent, din care o mare parte se datora deficitului bugetar.

Din 1990 și până în 2004 nu am dus la capăt niciunul din acele acorduri, una dintre cauze fiind pragmatismul politicii fi scale, adică abandonarea principiilor de către cei care au aprobat-o. De cele mai multe ori, deficitele bugetare nu au putut fi menținute la nivelurile agreate pentru că, în recesiuni, în loc să adapteze cheltuielile la mijloace (venituri), politica fiscală a ales să evite ajustarea responsabilă (adică respectând principii) a cheltuielilor (…) și să o finanțeze din resursele firmelor, mărind impozitele. Politica fiscală a procedat similar și în perioadele când economia avea excedent de cerere. Ea a abandonat criteriul sustenabilității și a stimulat creșterea economică în perioade de „boom”, cu scopul reducerii decalajelor față de nivelul mediu de trai din Uniunea Europeană (UE). După cum s-a văzut, în 30 de ani, România nu a reușit să depășească poziția de țară afl ată pe penultimul loc în UE la indicatorul PIB/locuitor.

Preocuparea pentru pragmatism a celor care au proiectat politica fiscală în trecut a fost principial greșită pentru că nu poți ajunge la rezultatele particulare dorite prin adoptarea de măsuri separate, neghidate de principii coerente, în care cel al sustenabilității joacă un rol important. În planul mult mai general al luării deciziilor în grup, «această viziune „realistă” care a dominat politica pentru atât de mult timp nu a produs rezultatele pe care avocații săi le-au dorit. În loc să realizeze un mai mare control asupra sorții noastre ne-am găsit în fapt mult mai angajați pe o pantă pe care nu am ales-o deliberat și am fost confruntați cu „necesități inevitabile” ale unor noi acțiuni care, deși niciodată intenționate, sunt rezultatul a ceea ce am făcut noi» (Hayek, 1993, Vol. 1, p. 59).

Prin renunțarea la principii generale cei care au proiectat și implementat politica fiscală au ales, fără să-și dea seama de acest lucru, să proiecteze și să implementeze o serie de măsuri fiscale nu pentru că urmau o cale dorită, ci pentru că ajunseseră să fi e nevoiți să reacționeze atunci când apăreau consecințe negative ale măsurilor lor neghidate de principii, dar seducător denumite „pragmatice”. Astfel, calea urmată nu a fost niciodată alta decât cea impusă de necesitatea de a corecta efectele negative ale măsurilor anterioare pe care chiar ei le-au susținut sau impus neurmând un set coerent de principii.

Așezați pe această cale pe care au inițiat-o prin pragmatism, dar pe care nu o pot controla exact pentru că nu urmează principii coerente, cei mai mulți analiști sunt uimiți că politica fi scală din România a generat două rezultate contrare celor dorite:

a) a fost aproape tot timpul prociclică, astfel că nu a putut contribui la creșterea cererii agregate în recesiuni exact pentru că în timpul „boom”-urilor economice politica fi scală a avut ca scop particular stimularea creșterii economice;

b) a condus la scăderea ponderii veniturilor fi scale ca procent în PIB.

Adepții raționalismului pragmatic cred că ponderea relativ mică a veniturilor în PIB este rezultatul unei scăderi prea mari a ratelor de impozitare. Uitându-se prin prisma raționalității pragmatice, adică a unei raționalități care nu pune preț pe principiile generale, ei nu înțeleg că rezultatul nedorit la care au ajuns este exact consecința faptului că aproape fi ecare măsură pe care decidenții au luat-o pe baze pragmatice a intrat în contradicție cu principiile generale și a creat necesitatea pentru alte măsuri similare celor care le-au făcut necesare și care odată implementate au făcut imposibilă creșterea veniturilor bugetare ca procent în PIB.

Pandemia a readus în discuție soluțiile care ar trebui adoptate de politica fiscală pentru a menține deficitul la un nivel adecvat în cazul în care ar reapărea valuri succesive de îmbolnăviri. Mai mult, de la 1 septembrie 2020 pensiile ar trebui să crească cu 40 la sută în condițiile în care Comisia Europeană a declanșat procedura de deficit excesiv și a cerut adoptarea de măsuri de revenire sub nivelul de 3 la sută din PIB în 2022. Chiar și fără alte valuri ale pandemiei, o asemenea creștere a pensiilor ar fi sancționată de piețe dacă va conduce la deteriorarea deficitului bugetar.

Discuțiile referitoare la măsurile concrete ce ar putea readuce deficitul bugetar la  niveluri sustenabile scot la iveală din nou raționalismul pragmatic, în care principiile lipsesc. Economiștii și politicienii sunt divizați referitor la creșterea pensiilor cu 40  a sută, dar marea lor majoritate au în comun ideea că în ultimii 30 de ani veniturile bugetare ca procent în PIB au fost prea mici în raport cu cele din UE și, în consecință, ar trebui crescute. Ceea ce îi unește pe acești economiști și politicieni este practica de a încerca să adapteze mijloacele (cu „miezul” lor tare, impozitele) la scopuri (cheltuieli).

În acest fel, ei continuă să neglijeze principiul general din care rezultă consecința ca scopurile să fie adaptate la venituri. Ignorarea acestui principiu este justificată prin pragmatism care, după cum am menționat, este o cauză majoră pentru care veniturile bugetare ca procent în PIB este redusă.

Aici trebuie făcută o distincție între principiul responsabilității individuale (care cere
ca fiecare votant să plătească pentru creșterea cheltuielilor în acord cu o regulă dinainte stabilită), din care rezultă cerința ca scopurile să fie adaptate la mijloace, și principiul sustenabilității. Adaptarea cheltuielilor la impozite este esența sustenabilității. Totuși, în termenii pragmatismului, un anumit deficit bugetar este considerat sustenabil dacă asigură stabilizarea datoriei publice, ca procent în PIB, la un nivel considerat normal, indiferent dacă acel nivel al deficitului este atins prin adaptarea cheltuielilor la impozite sau, invers, prin adaptarea impozitelor la cheltuieli.

Dacă aceasta din urmă este calea, atunci în democrație cheltuielile ar fi permanent sub presiunea de a crește, ducând în fi nal la două efecte, depinzând de calitatea bunurilor și serviciilor pe care o vor primi plătitorii de impozite. Dacă această calitate este slabă, atunci veniturile nu vor mai putea crește, așa cum se întâmplă în România, existând o permenentă presiune pentru creșterea deficitului bugetar. Dacă însă contribuabilul are satisfacția așteptată și simte că nu a plătit pentru cheltuielile altora, atunci deficitele ar putea rămâne sustenabile pentru o anumită perioadă, dar mărimea mereu crescândă a cheltuielilor exprimate ca procent în PIB și structura acestora ar putea interfera masiv cu ordinea pieței, care nu va mai putea furniza creșterea așteptată a nivelului de trai fără a fi evident că alterarea ordinii spontane este cauza de fond. Sustenabilitatea este compatibilă cu ordinea pieței numai dacă este obținută prin respectarea principiului cănform căruia cheltuielile trebuie adaptate la mijloace.

În general, dacă un guvern este minoritar și are o opoziție care dorește creșterea cheltuielilor, capacitatea acelui guvern de a controla cheltuielile este relativ redusă. În prezent, aceasta este situația în care se află guvernul României. Șansa sa de a-și crește capacitatea de a controla cheltuielile a fost relativ mare înainte de apariția pandemiei, când ar fi putut organiza alegeri anticipate pe care ar fi putut să le câștige și astfel să elimine rațiunile electorale din programarea cheltuielilor.

Odată cu pierderea oportunității de a organiza alegeri anticipate, guvernul a pierdut mult din capacitatea de a ține în frâu cheltuielile, din moment ce opoziția deține majoritatea în Parlament. Pe lângă suportul pentru creșterea cu 40 la sută a punctului de pensie, opoziția poate introduce noi inițiative pentru creșterea altor cheltuieli. Prin strategia de a prezenta problema creșterii pensiilor ca pe o problemă de solidaritate, despre care am arătat că nu are un conținut concret, opoziția arată îndepărtarea sa de obiectivul/principiul sustenabilității. În fi nal, creșterea pensiilor va fi luată înapoi prin alte mijloace.

Cei ce nu susțin creșterea pensiilor cu 40 la sută în condițiile în care deja deficitul bugetar ar putea ajunge la niveluri relativ înalte, dar susțin creșterea impozitelor, aderă doar parțial la principii. Ei aderă la principiul sustenabilității, dar, după cum am arătat mai sus, încearcă să rezolve problema încălcând principiul din care rezultă că scopurile (cheltuielile) trebuie adaptate la mijloace, nu invers, ceea ce va duce la creșterea cheltuielilor publice și la un conflict mărit cu ordinea pieței. În plus, este ca și când ei ar valida creșterile exagerate cu salariile din sectorul bugetar în perioada 2016-2019 prin creșterea impozitelor. Evident, ei vor fi întrebați de ce nu au în vedere o creștere a impozitelor sufi cient de mare pentru a acomoda și creșterea pensiilor cu 40 la sută. Ei nu pot răspunde la această întrebare. Mai mult, presupunând că pensiile nu vor fi crescute, creșterea impozitelor pentru a readuce deficitul bugetar sub 3 la sută în 2022 ar însemna încălcarea principiului care cere ca unei creșteri de impozite să îi corespundă o creștere a serviciilor oferite după o regulă generală prestabilită. În aceste condiții, chiar și acel deficit bugetar nu va fi sustenabil, căci contribuabilii vor realiza că plătesc mai mult fără să primească ceva în schimb.