• “Insolvența este o problemă de cash-flow, nu este o problemă de bilant (balance sheet)”

O decizie de finanțare într-o situație de restructurare este luată cu aceeași dificultate cu care ai lua o decizie de finanțare în cazul insolvenței, a declarat Mirona DOLOCAN, Director Regional Departamentul Managementul Creditelor Speciale, BRD Groupe Societe Generale, la Dezbaterea RESTRUCTURAREA – MĂSURĂ DE PREVENIRE A INSOLVENȚEI:  Mecanisme de salvare a companiilor aflate în dificultate; Când apelăm la insolvenţă?.

Domnia sa a precizat: “Piața se așteaptă ca, după ce am transpus Directiva privind restructurarea, să existe un apetit mai mare al finanțatorilor de tip bancar, al instituțiilor de credit, vizavi de finanțarea în cadrele de restructurare. Din păcate, lucrurile nu vor sta chiar așa.

O decizie de finanțare într-o situație de restructurare, și mă refer la cadrele de prevenție, este luată cu aceeași dificultate cu care ai lua o decizie de finanțare în cazul insolvenței. Dacă ne uităm pe cele două cadre, o să vedem că multe lucruri sunt mai dure în cadrul de restructurare decât în insolvență – de exemplu, suspendarea curgerii  dobânzilor în cadrul concordatului preventiv, care nu există în procedura insolvenței, și  modul în care se ia decizia cu privire la plan, comparativ în concordat versus insolvență.

Sunt două puncte destul de dure în lege care te fac să te gândești în ce situație intri într-o astfel de procedură. Și sunt mai dure în restructurare, culmea!, decât în insolvență.

Când ai o solicitare de restructurare cu new money (n.n finantare noua), trebuie să te întorci la bază, la principii, iar acestea sunt foarte clare: băncile aplică IFRS 9, care se referă la tratamentul activelor financiare și îți spune care sunt cele trei stadii pe care un astfel de activ le parcurge în perioada lui de viață.

După care, băncile din Europa, inclusiv noi, aplică CRD – capital requirements directive și CRR – capital requirements regulation, vestitul Regulament 575. Regulamentul acesta conține o prevedere care este foarte importantă pentru toți, de la bănci, la clienți:  se numește articolul 178 și definește cazul de default, adică de încălcare a obligațiilor de plată.

Aici sunt două principii la care trebuie să te uiți.

Primul este cazul clasic de default. Banca vede foarte repede acest default – e vorba de cele 90 de zile de întârziere. Nu cred că există în sistemul nostru bancar cineva care să nu știe când un client a întârziat chiar și o zi la plată, darămite 90 de zile. Acest criteriu – 90 de zile de întârziere la plată – este esențial în a trata un credit sănătos și de a-l separa de un credit credit nesănătos, adică NPL.

Al doilea criteriu de default este un pic mai subtil, se numește UTP – Unlikely To Pay, adică improbabilitate de plată. Fiecare bancă își parametrizează, în funcție de apetitul de risc, anumite criterii pe baza cărora definește ceea ce înseamnă improbabilitatea de plată. Să nu ne așteptăm că aceste criterii sunt subiective. Ele sunt obiective și se bazează pe mici întârzieri la plată, pe situații financiare – și aici m-aș uita pe creșterea, de exemplu, a volumului creanțelor și etapizarea lor -, se bazează pe  o creștere anormală a așa-ziselor inventory (n.n stocuri).

Drept urmare, sunt multe criterii care sunt relativ obiective și care vin din situațiile financiare și pe care trebuie să le bagi în seamă, pentru că sistemul bancar este un sistem extraordinar de bine reglementat.

Vrem sau nu vrem, discutăm de banii clienților care sunt depuși în bancă, iar aceștia trebuie să fie salvați într-o formă sau alta și nu ne așteptăm să fie salvați de Sfântul Duh, ci de managementul băncii care trebuie să fie sănătos. Vedem deja cum, în alte state, au căzut diverse bănci care nu și-au făcut un management sănătos pe partea de active și pasive.

În Ghidul EBA,  dacă vorbim de restructurare,  interesante sunt câteva paragrafe care  definesc NPV – net present value – care înseamnă valoarea banilor în timp.

Într-o situație de restructurare, tu, ca bancă, trebuie să-ți produci niște instrumente în intern, care să fie capabile să îți facă diferența de NPV, de valoare adusă în prezent a creditului, în forma inițială versus forma după restructurare și aici intervine frumusețea situației. Dacă diferența de NPV exprimată procentual dintre creditul inițial și creditul restructurat este mai mare de 1%,  atunci acest credit restructurat se califică cu “succes” ca NPL.

Și atunci, în orice cadre de restructurare, o bancă trebuie să facă aceste analize, trebuie să verifice situațiile financiare și să le înțeleagă cât se poate de bine și dacă se poate în timp real, să înțeleagă situația de cashflow –  pentru că insolvența este o problemă de cash-flow, nu este o problemă de balance sheet. Avem 97-98% “rată de succes al falimentului”, adică 2-3% restructurări în insolvență, grație faptului, că în marea majoritate a cazurilor, noi vedem deja insolvențe ale balance sheet-ului, adică probleme structurale grave ale business-ului care ajunge în insolvență și [afacerea] nu mai poate fi salvată”.

Banca va prefera întotdeauna o restructurare negociată chiar în cadrele de pre- insolvență versus o insolvență, spune doamna Dolocan, explicând: “Insolvența are un grad de “succes” destul de mare. Drept urmare, vom prefera orice este înainte de insolvență ca să reușim –  și acum vorbesc foarte pragmatic –  să recuperăm mai mult. Pentru că, dacă ajung să recuperez din active, înseamnă că scopul meu nu a fost îndeplinit. Scopul meu nu este să recuperez din active pentru că eu [bancă] nu finanțez doar acele active, eu [bancă] finanțez un business și, în momentul în care îmi fac analiza pe o finanțare, trebuie să-i înțeleg în ansamblu activitatea, trebuie să fac niște proiecții de cash-flow și să înțeleg ce se întâmplă acolo și de unde se întorc banii aceștia. Deci noi finanțăm un business, nu finanțăm active, datorii. Drept urmare trebuie să înțelegem tot acel cadru.  Dacă nu putem să-l înțelegem, nu vom finanța, pentru că nu avem cum.

Structural vorbind, din punctul meu de vedere, față de toate aceste bariere legislative, regulamentul 575, IFRS9 etc, este mai pragmatic și mai realist să te aștepți de la finanțare din zona de fond de risc sau de equity. Este mult mai realist îți faci un astfel de plan. Este drept că noi nu avem încă o astfel de piață. Ideea este că structural trebuie să redimensionăm, să reașezăm și să aducem capital de risc care să poate să preia această sarcină”.