Update articol:

Opinie: Dilema lui Vladimir Putin

en.kremlin.ru

A ataca sau a nu ataca militar Ucraina este cu siguranță marea dilemă, realmente axfisiantă, a liderului de la Kremlin. Raționamentul, inspirat din “to be, or not to be” de la Shakespeare, mai exact din monologul sinucigaș al lui Hamlet, este tipic unei încurcături cu două ieșiri care duc la un rezultat la fel de nefavorabil.  Căci, în ambele variante, așa cum s-au dus până acum ostilitățile politice și diplomatice, la cum s-a derulat războiul psihologic pregătitor, există mai multe riscuri și inconveniente decât certitudini și avantaje, indiferent  de cum ar proceda de aici înainte Rusia cu regimul său autoritar, condus tradițional de modelul “tătucului locomotivă“. Așadar presiunea asupra lui Vladimir Putin, ca lider maxim al Rusiei, este imensă, atât din partea statelor camarade din fostul spațiu sovietic reunite în organizația militară CSTO, cât și din partea aliaților chinezi, iranieni, cubanezi și venezueleni sau dinspre opinia publică internă și internațională.

Privind conjunctura și evoluția situației spre război iminent, s-ar putea spune că președintele Rusiei suportă astăzi o constrângere politică inimaginabilă, una de neinvidiat și mult mai mare decât o au toți liderii politici zonali sau internaționali la un loc. Pentru că în această speță litigioasă teritorială din Nordul Mării Negre nici președintele Volodimir Zelenski al Ucrainei, nici Alexandr Lukașenko al Belarusului, nici Joe Biden al Statelor Unite și nici măcar Xi Jinping al Chinei nu au vreo decizie majoră de luat, toți acești lideri fiind spectatori pasivi ai dilemei lui Putin ca actor principal în rol dramatic, în timp ce toți ceilalți așteaptă mult mai detașați deznodământul tragediei. În acest caz complex din spațiul ruso-ucrainean, prin miza imensă mondială care depășește ca importanță retragerea SUA din Afganistan de anul trecut, și prin numărul mare de actori implicați, se joacă de fapt și soarta politică a lui Vladimir Putin. Dacă el pierde acum războiul pe Ucraina, va pierde tot și va fi contestat chiar în patria sa, fiind în joc atât mandatul său de lider infailibil al Rusiei, de bazileu cu dimensiune celestă și telurică al rușilor, cât și credibilitatea și magnitudinea sa politică mondială.

Dacă Rusia ar porni războiul de recuperare suzerană a unor zone dintre Marea Neagră și Belarus, deși ar avea foarte probabil succes militar privind raportul general de forțe, distrugerile de infrastructură, migrațiile de război, ruinarea industrială și agricolă rămasă după conflict ar fi enorme. Teritoriul pe care l-ar lua teoretic Rusia ar fi unul realmente apocaliptic, așa cum arătau după luptele din 2014 zonele Lugansk și Donețk. Situația rezultată după conflict ar fi atât de dramatică și ar necesita atâtea investiții pentru reconstrucție, încât Rusia oricum n-ar putea să le susțină din buget. Ucraina, chiar și recuperată de Kremlin, ar fi economic o gaură neagră enormă, de zeci de ori mai abisală pentru Rusia decât a fost Crimeea luată în 2014. Iar asta s-ar întâmpla oricum, fără a mai adăuga în ecuație și inevitabilele sancțiuni internaționale de după conflict.

Pentru că efectele sancțiunilor Occidentului de acum opt ani pentru anexarea Crimeei au redus bugetul Rusiei cu 4,2%, iar cele care ar urma unei invadări a Ucrainei se anunță a fi și mai costisitoare pentru Kremlin. Numai blocarea sistemului de transfer bancar international SWIFT pentru Rusia, așa cum a fost impus deja ca sancțiune Iranului încă din luna mai a anului 2019 de către administrația Trump, ar fi un dezastru economic insurmontabil pentru Moscova. Desigur că Rusia și-ar putea face cu aliații săi politico-militari propriul sistem de plăți bancare, în special pentru petrol, gaz și minerale, așa cu și-a făcut un ultimii ani propriul “GPS“ (numit GLONASS), propriul internet, propriul “facebook”, “youtube” sau “whatsapp “. Dar până ar face noul sistem, fie el rusesc sau chinezesc, care să fie tehnic și funcțional, Rusia ar avea oricum pierderi imense. Există însă certitudinea că nimeni din Occident, din rețeaua bancară sau comercială, nu recunoaște un eventual nou sistem rusesc. În mod logic, de presupus în consecință că Moscova nu va mai putea vinde nici măcar un metru cub de gaz metan și nici un măcar un baril de petrol, pentru că n-ar avea cum să le mai încaseze undeva contravaloarea. Desigur că ar rămâne astfel și Europa fără gaz, în frig, dar pentru Rusia e foarte important că acest cuplu monstruos, respectiv sancțiuni plus cheltuieli fabuloase de reconstrucție după război, distruge orice plan aparent fructuos de invadare al Ucrainei.

Din datele publice, pentru a gestiona administrativ doar Crimeea, Kremlinul a alocat doar până în 2019 suma de 23,5 de miliarde de dolari, fiecare cetățean rus dintre cei 144 de milioane ai Rusiei a contribuit deci cu 160 dolari pentru a se putea susține noul teritoriu. Doar podul de peste Strâmtoarea Kerci, care leagă teritoriul Rusiei de dinainte de 2014 de la Krasnodar de Crimeea, a costat 3,7 miliarde de dolari. Podul era absolut necesar, pentru că la anexarea peninsulei șoselele, liniile de curent, de gaz si chiar canalul de aducțiune al apei din Nipru spre Crimeea au fost închise dinspre Nord de către de Ucraina, și a fost nevoie de stabilirea unei noi rute terestre pentru o minima aprovizionare. Pentru apa potabilă din Crimeea, devenită insuficientă după închiderea canalului dinspre Nipru, Rusia a comandat instalații de desalinizare a apei de mare din Arabia Saudită, care e specializată pe astfel de operațiuni. Desalinizarea apei fiind un proces tehnologic foarte costisitor si mare consumator de energie. Crimeea a adus mai multe probleme și cheltuieli, decât avantaje, noului său stăpân administrativ de la Kremlin.

Rusia asigură prin subvenții 70% din tot necesarul de subzistență pentru noua sa achiziție din nordul Mării Negre. Iar în aceste sume nu intră cheltuielile militare enorme pentru tehnică din cea mai avansată și cei peste 48.000 de militari staționați permanent, care au transformat Crimeea în cea mai concentrată divizie de luptă a Rusiei după garnizoana Moscovei. Dar și celelalte teritorii luate de Rusia de la Ucraina în 2014, din Donețk și Lugansk, deși erau înainte de conflict cele mai bogate din Ucraina, au necesitat investiții enorme pentru a putea fi aduse la o minimă normalitate. În prezent, datorită luptelor, migrației de război, distrugerilor și lipsei locurilor de muncă, 38% din populația rămasă în Dombas este de vârstă înaintată și primește pensii din bugetul Rusiei. Dacă Putin ar ocupa prin război Ucraina, care e ca dimensiune aproape cât Franța, pentru Rusia ar fi imposibil să gestioneze financiar situația, ar sucomba economic sub cheltuieli și inflație, ceea ce ar duce probabil și la destrămarea sa administrative, cu lupte pentru putere într-un vid de autoritate.

Dar dacă Putin ar alege în dilema sa oneroasă a doua variantă, adică să renunțe brusc să mai atace Ucraina? În acest caz ar fi tot atât de rău pentru el, pentru că după atâtea amenințări explicite cu sute de mii de soldați ținuți iarna pe câmpuri, după mii de blindate și rachete deplasate inutil la graniță, după declarații belicoase și ultimative  la adresa Occidentului, pentru ruși ar părea fie o trădare fie o lașitate inadmisibilă. Ar fi, cum ar zice un proverb rusesc, ”s-au scremut munții, și a ieșit un biet șoarece”. Dacă se retrage, fără să câștige nici teritorii ucrainiene și nici concesii din partea Occidentului, cariera de lider a lui Putin e sigur încheiată. Apoi, nici camarazii din organizația militară CSTO (formată din Armenia, Rusia, Belarus, Kazahstan, Kârgâstan și Tajikistan), și nici ceilalți aliați în frunte cu China, nu ar fi fericiți de acest final, pentru că s-ar simți dezonorați de eșecul comun.

China, deși e aliată Rusiei, e foarte interesată în mod teoretic ca acest conflict cald Orient-Occident să se desfășoare cât mai departe de ea,  ideal în Europa. Locul perfect fiind chiar în nordul Mării Negre, acolo între Rusia și Ucraina, pentru că astfel Statele Unite să aibă alte priorități și să nu mai considere Beijingul principala sa amenințare. Căci veșnicul război SUA-Rusia, care merge inerţial după Războiul Rece SUA-URSS, cu toate resursele imense alocate în spionaj, pârghii economice, suport tehnic și înarmare americană dirijate ca și până acum spre Europa, ar mai da cadou încă un tempo de respirație Chinei. Căci Beijingului i-ar mai trebui teoretic unul, sau cel mult doi ani de dezvoltare militar-economică netulburată, pentru a urca la un nivel de unde să nu îi mai pese de nimeni din lume. Pe de altă parte, dacă SUA și Rusia s-ar mai confrunta, direct sau chiar și prin interpuși, ambele puteri ar consuma resurse financiare și militare imense, deci ar ieși mai slăbite față de o Chină odihnită care ar putea fi lejer noul lider mondial. Beijingul este în mod logic atât de interesat ca acest conflict Orient-Occident să se țină în Europa, pentru a distrage atenția SUA de la Pacific și de la Marea Chinei de Sud, încât ar merita teoretic să și susțină financiar mobilizarea trupelor aliatului său Rusia la granița cu Ucraina. Câștigul Chinei, raportat la aceste cheltuieli ipotetice, este înmiit mai mare, doar să nu fie ea prima țintă a Washingtonului. Ecuația grobală de astăzi, cu cel puțin trei actori mondiali, este oricum mult mai complicată decât în timpul Războiului Rece, pe când erau doar doi protagoniști globali.

Revenind la dilema lui Putin, avem la Kremlin o nebuloasă perfectă la care întreaga omenire stă atentă, deopotrivă uimită, cu teama zilei de mâine: dacă va fi sau nu război în Ucraina.  Rusia fiind prin definiție un teritoriu mistic, cu o cultură foarte sentimentală și brusc schimbătoare, cu superstiții înfricoșătoare și evenimente impredictibile, unde chiar și cele mai organizate armate ale lumii și-au găsit sfârșitul pentru că n-au înțeles-o.  Acolo, după atâtea traume social-politice, e locul unde se poate întâmpla chiar orice, fără ca rușii să se mai mire. În spațiul rusesc timpul curge altfel decât în restul lumii, e mai lent și curge adesea în reluare, Rusia rezistând în mod paradoxal în format de cel mai întins imperiu terestru al lumii, chiar dacă a pierdut startul la toate cele patru revoluții industriale din ultimii 200 de ani. La ruși natura crudă e model comportamental și stăpân cultural absolut, iar liderii reflectă obligatoriu în rânduiala de stat drama perpetuă, ca o patimă a mojicului ancestral. Oricum, fiind aici vorba de o hotărâre ce ar trebui luată de Rusia, indecizia a fost în acest spațiu un atribut de notorietate al tuturor conducătorilor, încă de la apariția primelor cnezate și până în zilele noastre.

Cneazul rus Vladimir I al Kievului a șovăit mult până să îi creștineze pe toți supușii săi. Rușii au fost băgați chiar cu forța ostașilor în fluviul Nipru, spre a fi botezați, fiindu-le la toți greu să renunțe la vechiul zeu slav Perun, pentru care se făceau și sacrificii umane. Asta după ce oricum cneazul, nehotărât, trimisese anterior solie la arabii musulmani, la Khazarii iudaici, dar și la chinezi și la predicatorii germani ai Papei, spre a le cerceta religiile și a-și alege pentru rușii săi supuși una dintre ele. Decizia cneazului Vladimir din anul 987, concretizată cu botezul său creștin în Crimeea, datorându-se doar ofertei de nerefuzat a împăratului bizantin Vasile al II-lea de a i-o da de soție pe sora sa Ana și de a intra astfel în familia împăraților romani, spre a nu mai fi considerat barbar ca până atunci.

Ivan al IV-lea, zis și cel Groaznic, primul cneaz moscovit care s-a numit țar, avea o dilemă continuă privind alegerea celei mai potrivite soții pentru sine, deși biserica creștină pe care o și conducea interzicea divorțul și nu-i permitea sub nici o formă mai mult de o singură țarină pe viață. Cu toate astea, Ivan a avut pe rând opt neveste oficiale, și doar moartea de la 53 de ani i-a oprit lunga sa indecizie maritală.

Mulți istorici cred că ultimul țar, Nicolae al II-lea Romanov, a pierdut coroana imperială pentru că a ezitat la toate hotărârile importante. Pentru că a făcut-o când a fost vorba de a da mai multe libertăți rușilor rămași ultimii în Europa, a ezitat când să inființeze o Dumă care să-i mai dilueze tirania devenită desuetă, când să intre în războiul dezastruos cu Japonia terminat cu distrugerea întregii flote ruse, când să decidă cum să înăbușe revoluția din anul1905, când a declanșat Primul Război Mondial neavând aliați în proximitate, dar și când a abdicat rătăcit pe câmpuri, lipsit de informații, într-un tren, speriat de revoluția din februarie 1917. Au fost acolo, se pare, mult prea multe ezitări soldate cu eșecuri, chiar și pentru ruși.

Mihail Gorbaciov, ultimul lider rus al marelui imperiu sovietic clădit de Lenin, a șovăit și el cum să reformeze URSS în anii ’80, oferind într-un târziu prin glasnost și perestroika doar reforme politice, nu și economice care să-i scoată atunci pe rușii săi comuniști din sărăcie. Ezitarea sa a fost suficientă pentru a pierde total controlul statului și al cetățenilor săi, iar URSS s-a fărmat.

Dar astăzi Rusia, prin Vladimir Putin, are de trecut de o nouă decizie crucială. Trebuie să găsească o cale să iasă dintr-o dilemă imposibilă în soluții. Poate fi însă și o cu totul alta, una la care nu s-a gândit nimeni dintre războinicii grăbiți, adică o negociere diplomatică la masa păcii de care istoricii vor afla doar după foarte mulți ani și doar după deschiderea arhivelor.

Autor: Ştefan Jicol  

BVB | Știri BVB

EVERGENT INVESTMENTS S.A. (EVER) (20/05/2022)

Notificare prag detineri/vot > 5%

S.N.T.G.N. TRANSGAZ S.A. (TGN) (20/05/2022)

Comunicat referitor tarife transport

Digi Communications N.V. (DIGI) (20/05/2022)

Optiuni pe actiuni acordate catre administratori si angajati

ROMCARBON SA (ROCE) (20/05/2022)

Tranzactii management - art. 19 Reg. (UE) 596/2014

SIF OLTENIA S.A. (SIF5) (20/05/2022)

Hotarare CA privind aprobarea comitetelor consultative