Societatea modernă, ai cărei critici suntem adesea, pare să-și fi pierdut valorile morale înalte, adică și-a uitat virtutea pe care s-a clădit până acum civilizația umană. Astăzi sunt mai de fală sau mai de urmat viciile  ieftine și nu virtuţile  costisitoare. Căci viciul a fost zămislit ca opus al virtuții, spre a o distruge, pentru ca omul să nu se ridice prea mult și să-i ajungă cumva pe zei. Tot așa cum ura este în contra iubirii, depravarea se opune castității, ignoranța este în contra cunoașterii, avariția sugrumă caritatea, nedreptatea vine în ciuda justiției și nesăbuința sufocă cumpătarea.

Și doar ea, virtutea, așa cum ne-au lăsat scris vechii greci, poate scoate o societate din declin și poate frânge curba degradării înspre viciu.

Omul recent, aflat într-un evident regres de virtute, fugind de adevăr și lumină, pare a fi un sclav al propriilor vicii comode de care nu se poate lăsa. El se vrea a fi un barbar egoist în contra culturii și a umanității, un spectator inert în fața degradării morale generale sau chiar un laș pe care l-a parasit curajul de a lupta, cât de puțin, în interesul cetății. De ce să mai caute cineva virtutea, să adune știință, să facă ceva gratuit pentru cetate sau pentru civilizație, pentru educația aleasă și cultură, când viciul este atât de ușor de însușit? Căci, pentru a atinge virtutea trebuie să muncești mult, să te perfecționezi și să înveți mereu, să dai celor din jur bunătate și ceva din ce ai dobândit cu greu, pe când viciul e facil pentru că îl gasești peste tot gratis. Viciul se înfrățește cu lenea, e contagios, vanitos, corupe, se ia din locuri insalubre și întunecoase, se înrudește adesea cu promiscuitatea, el e mereu suportul mediocrității și se vrea stăpân al lumii noastre. Virtutea, însă, mai modestă, e greu de atins și deci e foarte rară.

Filozofii antici greci credeau ca scopul suprem al vieții omului este căutarea fericirii. Această căutare perpetuă este motivația tuturor acțiunilor noastre, fie acestea pozitive, virtuoase sau negative, numite vicii. Adică noi trăim de fapt pentru ceva destul de abstract, greu de definit sau de exprimat, cu trăsături aparte în viziunea unui individ sau a altuia, care arată de fapt altfel pentru fiecare. Foarte ușor, în drumul nostru spre acest deziderat înalt, tânjind mereu la idealul de atins, suntem adesea deturnați de la virtute spre viciu. Fericirea, dacă este pozitivă, urmează însă calea investițiilor în educație, spre înobilare culturală, cu valori morale și religioase, având alături inclusiv altruismul de a lăsa ceva celor din jur și neapărat posterității, iar asta prin muncă asiduă adesea anonimă. Pentru că, orice om, căt trăieste, este plămădit să își viseze cu ochii deschiși fericirea în diverse forme și cantități, în diferite locuri, ca formă finală a împlinirii sale. Căci, suntem educați din moși strămoși că după fericire nu mai există nimic mai mult, nimic mai nobil, fericirea fiind ceva maxim. Cine atinge fericirea, fie ea pozitivă, ca virtute, sau negativă, ca viciu, are de fapt totul. Mai sus de atât doar zeii pot ajunge, nu și omul.

De această sensibilitate umană evidentă, de căutare obsesivă și permanentă a fericirii, au profitat în ultimii mii de ani regimuri politice celebre, tiranii sau domnii luminate, religii efemere sau milenare, industrii și comercianți de succes, scriitori de scripturi sau romane, poeți, cântăreți și producători de film, cuceritori și stăpâni veroși ai lumii. Tot ce s-a construit undeva mare și s-a vrut să aibă legimitate sau aprobarea unanimă a lumii s-a întemeiat pe invocarea fericirii, ca țintă. Tot ceea ce s-a dorit a fi veșnic, sau măcar pentru a părea credibil, s-a trasat moral pe acest concept atotstăpânitor. Fericirea cu proiecția ei iluzorie este de fapt cea mai puternică, cea mai lichidă, cea mai de dorit monedă și mai mare valoare a lumii din toate timpurile.

Toți suntem educați și formați să vrem fericire, căci acolo ni se spune că găsim fluviile Hadesului, Lethe și Stix, Raiul creștin și mahomedan, Cerul Albastru mongol sau Câmpiile Elisee. Acolo se roagă să meargă, măcar după moarte, miliarde de oameni. Fiindcă în fericire îi găsim pe Zeus, Zoroastru, Iahve, Mahomed, Budha, Nirvana, Zamolxe, pe zeul suprem aztec Huitzilopochtli, pe cel mongol șaman Tengri sau pe marele judecător Hristos, acolo este bucuria și împlinirea omului. ,,Au trait fericiți până la adânci bătrâneți”, iată încheierea oricărei povești frumoase cu care ne-au adormit bunicii în copilărie, ca un final cultural mondial ireductibil, transmis încă de la facerea lumii de la bunici la nepoți, iată ce ne-am dori invariabil oricare dintre noi. Căci știm că fericirea, ca paradis terminus, merită din partea noastră absolut totul pentru a fi atinsă.

Dar cum se poate ajunge la această fericire, cine o are în posesie si cum ar putea fi ea dobândită?

Aici, pe acest traseu logic, filozofii antichității nu au căzut unanim de acord. Căci ei înșiși își imaginau fericirea în mod diferit, fără a avea aparent repere sau valori neapărat comune. Pitagora vedea fericirea în mistica numerelor și în geometrie, Pericle în legi drepte și artă politică, Anaximenes credea că e în fizică, Empedocle o găsea în biologie și purificarea naturii, Democrit în bogăția intelectului, Aristofan și Sofocle o căutau în trăirile de catharsis prin teatru, Teofrast în botanică, Tucidide în studiul istoriei, Hesiod o personificase în dreptate, iar Arhimede în inginerie. Chiar și zeii Olimpului, cârmuitori celești ai lumii lor antice grecești, aveau viziuni diferite în privința fericirii, fiecare divinitate contemplând-o altfel. Astfel, zeul Apolo își dorea mereu adevăr și lumină, Afrodita se străduia să împrăștie tuturor iubire, Hefaistos lucra să făurească arme noi în focul vulcanului său veșnic, Ares alerga să poarte mereu războaie crude între cetăți, pentru ca cei răi să piară și cei buni să învingă, pe Hermes îl pasiona comerțul, Poseidon avea grija mării intinse, Hera veghea să protejeze familia de vicii mizere, Zeus să regleze de pe tron tot echilibrul și ordinea lumii, fecioara Atena, cu scutul și lancea sa, vroia să aducă tuturor înțelepciune. Zeii grecilor găseau fericire în rânduielile lor anume pe care le făceau zilnic, benevol și cu responsabilitate.

Dar între fericirea umană și cea a zeilor exista însă mereu și un element comun, unul pozitiv, fundamental, căruia filozofi măreți ca Socrate, Platon și Aristotel îi spuneau virtute. Aceasta este legătura certă între oameni si zei, aceasta este chiar dovada că locuitorii de rând ai cetăților se trag din zeități și poate doar pentru că nu au mai putut fi atât de virtuosi au fost alungați din Olimp. Doar virtutea e acceptată, ca fericire pozitivă, constructivă, plăcută și îngăduită de zei muritorilor de rând, pentru binele cetății și civilizația umană în general. Pe vicioși, însă, zeii nu-i plăceau și-i pedepseau. Pe Sisif, pentru că era viclean și profita de semeni, zeii l-au condamnat să urce veșnic o stâncă pe un munte, Tantal a fost pedepsit pentru furt, Procust pentru sadism, Niobe pentru vanitate, Casandra pentru minciună, Ahile pentru că a insultat, Laomedon că nu și-a plătit meșterii care au ridicat zidurile Troiei, Icar, că nu și-a ascultat tatăl. Dar cei virtuoși, în schimb, erau stimați de semeni și recompensați de zei. Castor și Pollux, pentru spiritul lor de sacrificiu, au fost făcuți după moarte zei, Minos și Radamante, copiii Europei, pentru că iubeau dreptatea, au fost puși judecători în Infern. Filozofii antichității au găsit acea coincidență între oameni și zei printr-o perfecționare în ceva, printr-un exercițiu performant într-un domeniu de interes public. Ei evocau ceva absolut necesar, care să fie neapărat de folos și cetății antice grecești, nu numai unui cetățean avar care face totul doar pentru sine, și doar acea fericire putea fi numită virtute.

Pentru a fi fericit la nivel individual trebuie ca și cetatea întreagă să fie dominată de fericire, să fie clădită pe morală și adevăr, pe lumină, pe justiție și educație înaltă, adică pe virtute. Paznicii, adică toți apărătorii cetății, să vegheze la respectarea legii și a principiilor morale. Lucru știut, în lumea greacă veche, era că nu poate exista nici măcar un cetățean fericit într-o cetate coruptă, necivilizată, într-una degradată moral, barbarizată, cu educație precară și stăpânită de vicii. Pentru cei vicioși fiind rezervată o pedeapsă cruntă, ostracizarea, care însemna alungarea lor din cetate spre a nu molipsi și pe alții.

Cam așa vedeau vechii greci lumea pe care ne-au lăsat-o moștenire. Această insistență de a însămânța, de a educa, de a lăsa o arhitectură morală în urma lor, rezistentă mii de ani, ca fericire pozitivă care să dăinuie, se numește virtute. Ea s-a cultivat mai ales prin instituțiile de învățământ, vorbim de Lyceum și Academia, prin civilizația romană republicană sau imperială de mai târziu, prin drepturile civile din Magna Carta ale englezilor, prin renascentism sau iluminism, prin enciclopediștii francezi și filozofii germani, prin sistemele constituționale din zilele noastre sau prin construcția complexă a Uniunii Europene. Și doar ea, virtutea, așa cum ne-au lăsat scris vechii greci, poate scoate o societate din declin și poate frânge curba degradării înspre viciu.

Autor: Ştefan Jicol