Update articol:
Articol de Daniel Dăianu, preluat de pe Opiniibnr.ro

România în Ordinea Europeană: 1918-2018

Secolul XX este marcat de confruntarea între democrație și regimuri totalitare; este marcat de două războaie cumplite, ce s-au purtat nu numai în Europa. În ambele confruntări, SUA au fost factor decisiv în înclinarea balanței de partea păcii și democrației. Principiile declarației wilsoniene (a Președintelui SUA, Woodrow Wilson) au călăuzit un mers al faptelor către “neatârnare” pentru numeroase popoare, între care și românii care trăiau în imperiul austro-ungar, în Transilvania. Unirea Transilvaniei cu România face parte din procesul de realizare a unității naționale.

Tratatele internaționale de acum o sută de ani au modificat geografia statală în Europa anunțând ceea ce avea să se întâmple de-a lungul secolului trecut în diverse regiuni ale globului –mișcări de independență națională și politică, decolonizarea.

După primul război mondial

Marea Unire poate fi judecată având în vedere istoria și contextul care au permis-o. Europa a fost răvășită secole în șir de neînțelegeri între statele mari, de rivalități izvorâte din ceea ce numim “balanța puterii”. De aceea, declarația wilsoniana este relevantă și pentru că a imaginat formarea unui sistem instituțional (altfel decât Pacea Westfalica, Congresul de laViena, sau Congresul de la Berlin) care să prevină un nou conflict de amploarea Marelui Război (cum a fost numit primul război mondial); este vorba de “Liga Națiunilor”, de la tribuna căreia a avut discursuri de mare elocință minstrul de externe român Nicolae Titulescu. Nu a fost să fie așa din varii motive, inclusiv pentru ceea ce poate cel mai influent economist al veacului trecut, John Maynard Keynes, a catalogat ca fi fost o eroare în construcția Păcii de la Versailles: magnitudinea despăgubirilor cerute Germaniei, care au alimentat sămânța revansismului și național -socialismului. Tratatele ce au urmat Marelui Război nu au împiedicat a doua mare conflagrație militară, care a avut teatre de operațiuni și în Asia, în Africa. Probabil că izolationismul SUA (o ironie a destinului având în vedere amintita declarație) și neimplicarea lor în activitatea Ligii Națiunilor au facilitat mișcarea forțelor revanșarde în Europa, derapajele politice.

Între 1918 și 1938, an de vârf pentru activitatea sa industrială în perioada interbelică, România s-a dezvoltat prin mobilizarea resurselor interne fiind deschisă capitalului străin; un rol major în unificarea economică l-au jucat căile ferate care au străbătut Munții Carpați (apropos de importanță infrastructurii pentru o economie!). Doctrina “Prin noi înșine” (reprezentată de fruntașul politic Vintilă Brătianu, de Ștefan Zeletin și alții) a susținut rolul capitalului autohton în dezvoltarea industrială, pentru reducerea decalajelor economice față de Occident. Țara avea nevoie de capital pentru dezvoltare, din resurse interne și externe. Într-un studiu de referință în Economic Journal (în 1943), economistul englez Paul Rosenstein Rodan a formulat teza “Marelui Impuls” (The Big Push) necesar pentru a învinge capcana subdezvoltarii, ruralitatea cronică, prin investiții masive. Altfel spus, era nevoie de o politică publică care să mobilizeze resurse, să țintească progresul industrial. Adică, ceea ce susțineau economiști în România în perioada interbelică avea temei. Dezvoltarea Țării în perioada interbelică a fost afectată puternic de Marea Depresiune (criza financiară), dar intervalul 1934-1938 a consemnat un progres industrial major.

După al doiea război mondial

Al doilea război mondial și acțiuni ce l-au precedat au dus la demantelarea Ordinii așa cum fusese stabilită prin tratatele din anii 1918-1920. Intervenția SUA în Europa în sprijinul coaliției anti-hitleriste, directă și indirectă (prin ajutor economic acordat și Uniunii Sovietice) s-a dovedit decisivă pentru înfrângerea Germaniei. Dar împărțirea Germaniei și înțelegerile între marile puteri învingătoare ( Yalta are semnificație mare) au condus la împărțirea continentului pe două aliniamente geopolitice, ideologice, de regim economic.

Noul sistem instituțional internațional postbelic (ONU, aranjamentele de la Bretton Woods) au contat mai puțin pentru dinamica politică și de securitate europeană decât aranjamentele Războiului Rece: dialogul bilateral între SUA și URSS (epitomizat de “telefonul roșu”), formarea NATO și a UE de o parte, a Tratatului de la Varșovia și CAER (ca organizate interstatală economică) de cealaltă parte. Tratatul de la Helsinki (Conferința pentru Securitate și Cooperare) face parte din aranjamentele Războiului Rece întărind cele două “sfere de influență”.

În țările comuniste s-a forțat industrializarea (urbanizarea), însă viciile structurale ale sistemului economic au condus la epuizarea factorilor de dezvoltare. România a încercat să iasă din chingile unei specializări industriale dependente de agricultură (vezi Declarația din 1964, respingerea Planului Valev), dar limitele sistemului de comandă și autarhia excesivă, mai ales în ultimul deceniu de existență, și-au spus cuvântul.

“Războiul stelelor” și superioritatea tehnologică a Vestului ca și marea chestiune politică (a libertăților politice) au condus la prăbușirea sistemului de comandă. Reacția de domino a avut loc la finele deceniului nouă când a căzut și regimul Ceaușescu ca versiune de stalinism târziu.

După 1989, s-a deschis o perioadă nouă în istoria Estului caracterizată de sintagmal “Întoarcerea în Europa” (Return to Europe), care simboliza mersul spre democrație și economie liberă.

După 1989

“Sfârșitul Istoriei”, formularea simplistă a lui Francis Fukuyama privind dinamici sociale și geopolitice după căderea Zidului Berlinului, a subliniat totuși o realitate: sfârșitul marelui clivaj ideologic. Din rațiuni de securitate și compatibilitate economică, extinderea frontierelor NATO și ale UE către Est a fost inevitabilă. NATO și UE reprezentau pentru statele post-comuniste “Noua Ordine” în Europa – o ordine ce implică valorile democrației și o apartenență geopolitică clară, la Vest. Din acest unghi este de judecat intrarea României în NATO și în UE, parteneriatul strategic cu SUA, evoluția socială, economică și politică după 1989.

Profesorul Bogdan Murgescu, autor al unei lucrări deosebite privind istoria economică a României (“România și Europa: acumularea decalajelor economice”, 2010, Polirom) vede perioada 2000-2017 ca fiind remarcabilă din punct de vedere al reducerii decalajelor față de Vest. După date oficiale, PIB/loc al României (la paritatea puterii de cumpărare) față de media UE a ajuns la cca 63% în 2017 față de sub 30% acum mai bine de 15 ani. Drept este că România are o economie puternic mozaicată, cu infrastructură mult sub necesități, cu dimensiune rurală încă pronunțată, că a suferit un puternic exod de capital uman, iar instituții și politici publice subperformează.

Dar România nu se rezumă la politici și instituții publice, la guverne; ea înseamnă milioane de cetățeni care încearcă să își facă treaba cât mai bine pentru a avea o viață decentă, multe zeci de mii de întreprinzători ce caută să reușească în afaceri potrivit filosofiei lucrului bine făcut, zeci de mii de tineri care excelează în domeniul IT și care au trecut prin realizări frontierele Țării, o generație care a crescut în libertate și se bucură de posibilitatea de a învața și exprima fără opreliști ideologice, organizații civice care sunt preocupate de soarta comunităților, etc. România înseamnă și milioanele de cetățeni care muncesc în străinătate și care simt spiritul Uniunii prin ce are mai bun această. Harta progresului Țării este vizibilă; situația putea fi mai bună, dar putea fi și mai rea. Un contrafactual ar servi în judecarea faptelor: cum ar fi fost  România dacă nu ar fi intrat în NATO și UE.

Mize pentru viitor

Pentru România anului 2018, cu puțin timp înainte de preluarea președinției Consiliului UE, miza europeană este uriașă. Dar nu numai pentru ea. Criza financiară globală, criza zonei euro, schimbări tehnologice (inteligența artificială, robotizare, etc) ce aduc incertitudini mari, presiunea imigrației și evoluții demografice, neputința unor guverne de a livra bunuri publice esențiale, au creat un context extrem de complicat, adesea exploziv. Uniunea se confruntă cu tensiuni sociale generate de erodarea țesutului social, populismul și extremismul sunt în ascensiune; există curente de fragmentare în diverse straturi sociale și politice, mișcări secesioniste, zona euro are un design încă defectuos, politici publice sunt tributare unei înțelegeri mioape a globalizării prin neglijarea efectelor mai puțin bune, chiar rele, etc. Când și pe blogul FMI se vorbește despre nevoia unui “nou contract social” (Cămila Andersen, 30 noiembrie,.a.c) întrucât mulți oameni sunt speriați de “insecuritate economică”, are sens să meditezi la ce s-a stricat în mașinăria socială. Notabil este că bănci centrale mari leagă dinamică economiei de distribuția veniturilor, ceea ce era greu de gândit (ca abordare) cu nu mulți ani în urmă (deci nu numai un Joseph Stiglitz, Thomas Piketty, Emmanuel Saez, etc). Există și o îngrijorare în creștere față de efecte ale schimbărilor climatice.

Are loc și o slăbire a cadrului multilateral instituit după al doilea război mondial,  crește protecționismul, rivalități geopolitice seacutizează în condițiile ascensiunii economice, tehnologice și militare a Chinei, a resurecției militare a Rusiei. De rău augur și pentru mulți incomprehensibilă este gama de dezacorduri între SUA și UE, în domeniul economic și chiar strategic.

România are de ce să rămână atașată spiritului euroatlantic, chiar dacă sunt tot mai multe voci ce vorbesc despre “suveranitate europeană”, în sensul reducerii dependenței de alonja militară și economică a SUA. Problemele de fond ale Europei (ale Uniunii) nu sunt induse în principal de politica Washington-ului, sau de Brexit, ci de propriile slăbiciuni. Fără reformarea zonei euro, fără a regândi politici publice în UE care să încerce să repare țesutul social (a se vedea și Raportul Sapir din 2004, Raportul Monti din 2010), fără ca elitele să arate mai multă empatie față de cetățeni și să promoveze sentimentul de “echitate”, fără a reduce deficitul democratic în funcționarea unor instituții, tensiunile din Uniune se vor adânci. Operează și un fel de autism politic, chiar aroganță, la nu puțini lideri, ce nu fac decât să alimenteze euroscepticismul și neîncrederea în Uniune, tensiunile sociale. În loc să încerce să “capitalizeze” ieșirea UK din UE, unii lideri europeni ar face mai bine să examineze atent probleme cu care se confruntă acasă. Și dacă ne gândim la tentațiile autoritariste, “iliberale”, la dispută între capitalismul de stat (China fiind principal exponent) și capitalismul liberal (ce nu exclude politici publice) obținem o perspectiva mai amplă a mizelor și provocărilor pentru anii, deceniile ce vin.

Ce ordine la orizont?

Lumea se multipolarizează. Bipolarismului din timpul Războiului Rece i se substituie gradual rivalitatea geopolitică între SUA și China. Unde se va plasa UE într-o ordine globală în schimbare, ce are multe neclarități? Poate Uniunea obține/recâștiga solidaritatea și legături osmotice legate de valori și interese comune pentru a fi un actor cheie în lume? Cum vor putea fi conciliate interese naționale și identități locale și “naționale” cu provocări și interese la nivelul Uniunii? Aici liderii europeni au de găsit răspunsuri credibile. Academia Română a făcut recent un apel la clasa politică autohtonă având în vedere momentul istoric și provocările timpurilor. În Europa, în general, este nevoie de luciditate și decizie politică pentru a nu lăsa că evenimente urâte să copleșească viață democratică și să năruie speranțele oamenilor, șanse ale generațiilor viitoare. Elite politice au eșuat în Europa interbelică. Istoria se poate repeta dacă nu se acționează cu înțelepciune și la timp în zilele noastre.

România anilor ce vin poate deveni mai bună, dar șansele să fie astfel depind de ce se va întâmplă în Europa; o Românie mai bună într-o Europa (Uniune) mai bună este miza strategică pe continentul bătrân pentru anii ce vin. Și este greu de imaginat izbândă dacă se va produce o decuplare de SUA.

Efatarea ca relevanta a Uniunii ar însemna dispariția Ordinii pe care s-au clădit speranțele cetățenilor români înainte și după căderea sistemului totalitar. Și oricât de “strălucite” ar fi elitele politice, culturale și economice ale unei țări, ea are nevoie de aliați de încredere, de cursa lungă, mai ales într-o lume asupra căreia planează nori mulți și incertudini tot mai mari. Trebuie subliniat totodată că soarta UE și a NATO depinde esențialmente de ce gândesc și ce vor face centrele mari de putere din cele două organizații.

BVBStiri BVB

SOCIETATEA ENERGETICA ELECTRICA S.A. (EL) (23/10/2020)

Tranzactii raportate conf. art. 92 ind. 3 Legea 24/2017

COS TARGOVISTE S.A. (COS) (23/10/2020)

Stadiu procedura insoventei

VES SA (VESY) (23/10/2020)

Hotarari AGA O & E 23.10.2020