-
„Un stat își apără interesele nu numai prin forțele pe care le angajează, ci și prin deciziile la elaborarea cărora participă.”
-
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
Corneliu PIVARIU
Introducere
Solicitarea Președinției României, transmisă Parlamentului la 30 martie 2026, pentru aprobarea participării Armatei României cu cel mult 20 de militari în cadrul Comandamentului operațional al Forței Multinaționale pentru Ucraina, a declanșat o controversă care depășește dimensiunea numerică a contribuției românești. Reacția unei părți a opoziției, potrivit căruia demersul ar reprezenta un «pas sinucigaș» spre angajarea României într-un război care nu îi aparține, pornește de la un fapt real, dar îl extinde într-o concluzie pe care datele disponibile nu o susțin. În același timp, prezentarea participării de către Administrația Prezidențială drept o simplă decizie administrativă minimalizează semnificația politico-militară a acesteia.[1]
Pentru evaluarea corectă a situației trebuie separate trei niveluri frecvent confundate în dezbaterea publică. Primul este Coaliția de Voință pentru Ucraina, format politic și strategic constituit sub conducerea Franței și Regatului Unit. Al doilea este comandamentul operațional, structură militară activă de planificare. Al treilea este Forța Multinațională pentru Ucraina propriu-zisă, care ar putea fi dislocată numai după o încetare credibilă a focului sau după un acord de pace și numai în urma aprobărilor naționale. Comandamentul există și lucrează; forța nu este în prezent desfășurată în Ucraina.
* De la inițiativă politică la planificare militară
Inițiativa a căpătat formă la reuniunea de la Londra din 2 martie 2025, când premierul britanic Keir Starmer a anunțat intenția constituirii unei «coaliții a celor dispuși» să sprijine garanțiile de securitate pentru Ucraina. Ideea de bază era ca statele europene și partenere să continue ajutorul militar, să consolideze armata ucraineană și să pregătească un mecanism capabil să descurajeze o nouă ofensivă rusă după încetarea ostilităților.
La 11 martie 2025, reprezentanți militari din peste 30 de state s-au reunit la Paris pentru a analiza proiectul unei forțe internaționale de securitate. Au fost reprezentate aproape toate statele NATO, cu excepția Statelor Unite în acea etapă, state europene nemembre NATO, precum Austria, Irlanda și Cipru, iar Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Coreea de Sud au participat de la distanță. Prezența la consultări nu echivala cu asumarea trimiterii unor trupe. Franța și Regatul Unit prezentau un proiect, iar fiecare guvern urma să stabilească separat dacă și în ce mod putea contribui.[2]
În a doua jumătate a lunii martie, activitatea a trecut într-o fază operativă de planificare. Militari din aproximativ 31 de state au lucrat în grupuri dedicate componentelor terestră, aeriană și maritimă, regenerării forțelor armate ucrainene și sprijinului logistic. Relatările publice ulterioare au indicat implicarea, în diferite etape, a aproximativ 200 de planificatori din circa 30 de țări. Aceste cifre descriu ansamblul reuniunilor și grupurilor de lucru, nu efectivul permanent al comandamentului.
* Constituirea comandamentului
La 10 iulie 2025, Franța și Regatul Unit au anunțat stabilirea la Paris a unui comandament comun destinat coordonării pregătirilor tactice și operative. Planul prevedea funcționarea inițială în Franța, rotația ulterioară la Londra și, în cazul activării forței, constituirea unei celule de coordonare la Kiev. Scopul declarat era menținerea unei planificări permanente, astfel încât o eventuală forță să poată fi desfășurată rapid după încetarea ostilităților.[3]
Nucleul a fost instalat la Fort Mont-Valérien, în apropierea Parisului. Conducerea franceză este asigurată de generalul Jean-Pierre Fagué, fost comandant al Diviziei 1 franceze, care poartă însă titulatura prudentă de «coordonator al proiectului» și se subordonează șefului Statului Major al Apărării din Franța. Această formulă confirmă existența unei structuri militare reale, dar și faptul că ea nu conduce încă o operație desfășurată. Limba de lucru este engleza, iar arhitectura a fost concepută pentru o conducere franco-britanică prin rotație.[4]
În pofida planului inițial de transfer la Londra după aproximativ 12 luni, informațiile publice din 2026 continuă să indice Fort Mont-Valérien drept centrul cunoscut al planificării. Nu există o confirmare oficială suficient de clară că mutarea integrală la Londra s-a produs. Documentul românesc folosește formula unui comandament dislocat «prin alternanță» în Franța și Regatul Unit, ceea ce permite utilizarea ambelor locații fără a identifica sediul principal din fiecare moment.
* Consolidarea proiectului în 2026
La 6 ianuarie 2026, la Paris, a avut loc cea de-a cincisprezecea reuniune a Coaliției de Voință. Franța a anunțat existența unui format politic alcătuit din 35 de state. Au participat 28 de șefi de stat sau de guvern, secretarul general al NATO, președinta Comisiei Europene, președintele Consiliului European și o delegație americană condusă de Steve Witkoff și Jared Kushner. Franța, Regatul Unit și Ucraina au semnat o declarație de intenție privind posibila desfășurare post-armistițiu a forței multinaționale.[5]
Arhitectura stabilită la Paris cuprinde cinci componente. Prima este supravegherea încetării focului, sub conducere americană și cu contribuția mai multor state. A doua este menținerea și regenerarea forțelor armate ucrainene, considerate principala linie de apărare și descurajare, planificarea occidentală având ca reper o armată ucraineană de aproximativ 800.000 de oameni. A treia este Forța Multinațională, cu elemente terestre, aeriene și maritime, amplasate la distanță de linia de contact. A patra componentă privește mecanismele juridice și militare de reacție la o nouă agresiune. Ultima se referă la reconstrucție și cooperare de apărare pe termen lung.[6]
Cu aceeași ocazie a fost confirmată existența statului-major reunit la Paris și a unei celule de coordonare între coaliție, Statele Unite și Ucraina. SACEUR și reprezentanți ai lanțului american de comandă au participat la procesul de planificare. Totuși, comandamentul nu este o structură NATO și nu funcționează sub autoritatea Consiliului Nord-Atlantic. Este un aranjament multinațional creat de statele participante, chiar dacă folosește experiența, procedurile și capabilitățile unor membri ai Alianței.
Regatul Unit a alocat în ianuarie 2026 aproximativ 200 de milioane de lire sterline pentru pregătirea unei posibile desfășurări, inclusiv modernizarea vehiculelor și comunicațiilor, protecția împotriva dronelor și creșterea nivelului de pregătire al trupelor. Franța și-a exprimat disponibilitatea de a contribui cu câteva mii de militari, dar efectivul total al viitoarei forțe, amplasarea și regulile sale de angajare nu au fost publicate integral.[7]
În iulie 2026, membrii coaliției au anunțat organizarea, în lunile următoare, a unor exerciții în state vecine Ucrainei, pentru verificarea planurilor de desfășurare și demonstrarea capacității de reacție. Până la 10 septembrie 2026 nu a fost identificată o comunicare oficială care să confirme executarea și încheierea exercițiului principal anunțat. Planurile sunt, prin urmare, suficient de avansate pentru a fi testate, dar validarea lor completă nu este demonstrată public.[8]
* Cine participă efectiv
Datele publice nu permit alcătuirea unei liste complete a statelor care au în prezent ofițeri încadrați permanent în comandamentul de la Fort Mont-Valérien. Franța și Regatul Unit sunt singurele state a căror prezență instituțională poate fi afirmată fără rezerve: ele furnizează conducerea, infrastructura și nucleul de planificare. Ucraina este asociată direct prin mecanisme de legătură și coordonare și prin proiectata celulă de la Kiev, însă efectivul său permanent la Paris nu a fost făcut public.
Președinția Franței a menționat explicit contribuția statelor-majore ale Germaniei, Italiei și Poloniei la elaborarea arhitecturii, precum și responsabilitatea deosebită asumată de Turcia pentru componenta maritimă. Aceste informații confirmă participarea militarilor celor patru state la procesul de planificare, dar nu demonstrează că fiecare dintre ele menține personal permanent la sediul din Paris. Italia și Polonia au respins sau au limitat perspectiva trimiterii unor trupe terestre în Ucraina, iar Germania a condiționat orice contribuție de situația politico-juridică și de aprobările sale constituționale.
Belgia, Canada, Danemarca, Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Norvegia, Țările de Jos și Suedia au fost asociate în sursele publice cu diferite contribuții potențiale: personal de stat-major, instruire, logistică, sprijin medical, informații, aviație, apărare aeriană, deminare sau mijloace navale. Australia, Noua Zeelandă și Japonia participă la coaliția politică și la consultări. Nici în aceste cazuri nu există însă o confirmare publică suficientă pentru a afirma că toate statele enumerate au ofițeri încadrați permanent la Fort Mont-Valérien.
Statele Unite dețin un rol aparte. Washingtonul nu conduce Forța Multinațională, dar urmează să coordoneze supravegherea unui eventual armistițiu și poate furniza informații satelitare, avertizare timpurie, comunicații strategice, logistică și sprijin operativ. Prezența SACEUR în procesul de planificare nu transformă automat proiectul într-o operație NATO. Distincția este esențială inclusiv în ceea ce privește răspunderea politică și posibilitatea activării apărării colective.
* Participarea României
Solicitarea Președinției României prevede participarea, începând cu trimestrul al doilea al anului 2026, a maximum 20 de militari români, personal de stat-major, la comandamentul operațional și structurile sale subordonate. Domeniile indicate sunt planificarea strategică, operațiile curente, securitatea și apărarea cibernetică. Documentul subliniază că participarea în această fază nu atrage obligația dislocării unor capabilități pe teritoriul Ucrainei și că orice contribuție viitoare rămâne supusă restricțiilor și aprobărilor naționale.[9]
La această dată nu exista aprobarea parlamentară cerută de lege și nu exista temei public pentru a susține că vreunul dintre cei 20 de militari români fusese deja trimis sau încadrat în comandament. Mențiunea din solicitare potrivit căreia participarea urma să înceapă în trimestrul al doilea al anului 2026 produce o neconcordanță cronologică ce trebuie explicată de autorități; ea nu constituie însă dovada unei dislocări anterioare aprobării Parlamentului.
Din perspectivă strategică, prezența României în comandament poate fi utilă. România are cea mai lungă frontieră terestră și maritimă cu Ucraina dintre statele europene ale NATO, iar orice formulă postbelică va influența securitatea Mării Negre, gurile Dunării, portul Constanța, infrastructura de transport și situația Republicii Moldova. Absența din mecanismul de planificare ar lăsa altor state definirea unei arhitecturi care afectează direct interese românești. Participarea oferă acces la informații, posibilitatea susținerii pozițiilor naționale și capacitatea de a preveni transferarea disproporționată asupra României a unor sarcini logistice sau operative.
Acest avantaj depinde însă de existența unui mandat național precis. În cazul aprobării, cei maximum 20 de militari nu ar trebui să reprezinte doar o contribuție de imagine, ci să urmărească explicit interesele României: securitatea flancului Mării Negre, protejarea infrastructurii critice, evitarea unor obligații automate și menținerea controlului parlamentar asupra oricărei extinderi a angajamentului.
* Controversa politică și riscurile reale
Afirmația unei părți a opoziției că participarea celor 20 de militari ar angaja automat România în război este neîntemeiată. Militarii nu sunt destinați frontului, iar activitatea prevăzută pentru ei s-ar desfășura în Franța sau în Regatul Unit. Participarea la un stat-major de planificare nu conferă României statutul de cobeligerant și nu produce automat o obligație de trimitere a trupelor în Ucraina.
Există totuși un nucleu legitim în cererea sa de transparență. Importanța nu este dată exclusiv de numărul militarilor, ci de natura mecanismului la care România aderă. Participarea ar introduce România în procesul de pregătire a unei posibile operații multinaționale. Mandatul, lanțul de comandă, costurile, regulile de angajare, condițiile retragerii și procedura unei eventuale extinderi trebuie explicate Parlamentului și opiniei publice.
Nici teza neutralității României nu corespunde statutului țării. România este membră NATO și a Uniunii Europene și și-a asumat obligații politice și militare. Poate evita implicarea directă în război și poate limita contribuțiile oferite, dar nu se poate prezenta simultan ca stat neutru și beneficiar al garanțiilor unei alianțe de apărare colectivă.
Administrația Prezidențială are dreptate când respinge afirmația că România trimite trupe pe front, dar greșește calificând demersul drept o simplă decizie administrativă. Un comandament care proiectează structura unei viitoare forțe, planurile de desfășurare și mecanismele de reacție la reluarea agresiunii are o evidentă importanță strategică. Minimalizarea alimentează neîncrederea pe care comunicarea oficială pretinde că dorește să o combată.
Riscul major nu se află în eventuala încadrare a militarilor români în comandamentul de la Paris sau Londra, ci într-o etapă ulterioară. Rusia a declarat că orice contingent occidental dislocat în Ucraina, inclusiv după un acord de pace, ar fi considerat intervenție străină și țintă militară legitimă. Dacă viitoarea forță nu poate răspunde unei încălcări a armistițiului, ea devine simbolică și vulnerabilă. Dacă dispune de reguli robuste de angajare, un incident local poate provoca o confruntare între militari occidentali și ruși. Aceasta este dilema strategică pe care termenii liniștitori de «reasigurare» sau «menținere a păcii» nu o rezolvă.[10]
* Ce trebuie să clarifice Parlamentul
România trebuie să evite atât refuzul participării la orice mecanism de planificare, care i-ar reduce influența regională, cât și acordarea unui mandat general susceptibil de a fi extins fără o nouă decizie politică. Parlamentul ar trebui să stabilească locațiile în care poate activa personalul românesc, atribuțiile sale, relația comandamentului cu NATO și cu structurile americane, costurile, durata mandatului și procedura retragerii.
Viitoarea hotărâre trebuie să prevadă explicit că nicio dislocare a militarilor sau capabilităților românești pe teritoriul Ucrainei nu poate rezulta automat din aprobarea participării la comandament. Trimiterea unor trupe, aeronave, nave, sisteme de apărare aeriană sau alte capabilități trebuie să facă obiectul unei decizii distincte, adoptate după cunoașterea acordului de încetare a focului, a mandatului juridic, a regulilor de angajare, a garanțiilor americane și a riscurilor militare.
Trebuie clarificată și natura juridică a viitoarei forțe. Aceasta ar putea funcționa în baza unui acord multilateral, a unor acorduri bilaterale cu Ucraina sau a invitației guvernului de la Kiev. Un mandat al Consiliului de Securitate al ONU este puțin probabil în condițiile dreptului de veto al Rusiei. Absența mandatului ONU nu ar face automat ilegală prezența solicitată de autoritățile ucrainene, dar ar amplifica disputa privind legitimitatea și ar facilita prezentarea forței de către Moscova drept intervenție occidentală.
* Concluzii
La 10 septembrie 2026, Comandamentul Forței Multinaționale pentru Ucraina este o structură militară reală și activă de planificare, cu nucleu franco-britanic și cu centrul cunoscut public la Fort Mont-Valérien. El pregătește o posibilă operație terestră, aeriană și maritimă pentru perioada de după încetarea focului. Nu conduce însă operații militare în Ucraina, iar forța propriu-zisă nu este dislocată și nici pe deplin constituită.
Franța și Regatul Unit sunt singurele state a căror prezență instituțională permanentă în comandament este certă. Ucraina este asociată direct prin mecanisme de coordonare. Participarea statelor-majore ale Germaniei, Italiei, Poloniei și Turciei la planificare este confirmată, dar lista completă a statelor reprezentate permanent, efectivele și funcțiile ocupate nu au fost publicate. Cifra de aproximativ 200 de planificatori din 30 de state nu trebuie transformată într-o listă imaginară de contingente permanente.
Participarea propusă a României, cu maximum 20 de militari, nu ar însemna intrarea în război, dar nici nu ar fi o formalitate administrativă lipsită de consecințe. Ea ar reprezenta un angajament politico-militar limitat și ar oferi României acces la proiectarea arhitecturii de securitate postbelice din vecinătatea sa. Utilitatea acestui angajament depinde de precizia mandatului, controlul parlamentar și capacitatea reprezentanților români de a apăra interesele naționale.
Unii transformă propunerea unui angajament limitat de planificare într-un scenariu alarmist de participare imediată la război. Alții răspund prin minimalizarea dimensiunii strategice a deciziei. Ambele abordări reduc calitatea dezbaterii. Formula corectă este mai nuanțată: participarea propusă nu ar însemna trimiterea militarilor români pe front, dar ar implica România în pregătirea unei arhitecturi militare care, în anumite condiții viitoare, ar putea include forțe occidentale pe teritoriul Ucrainei.
Adevărata întrebare adresată Parlamentului nu este dacă maximum 20 de militari ar urma să lucreze la Paris sau la Londra, ci în ce condiții România dorește să participe la proiectarea și, eventual, la aplicarea viitoarei ordini de securitate din Ucraina și din regiunea Mării Negre. Răspunsul nu poate fi dat nici prin lozinci despre neutralitate, nici prin minimalizarea administrativă a unei decizii cu evidente consecințe strategice.
Brașov, 10 Septembrie 2026
[1] Administrația Prezidențială a precizat la 9 septembrie 2026 că solicitarea privește cel mult 20 de militari, personal de stat-major, în Franța și Regatul Unit, nu trupe combatante în Ucraina. «Administrația Prezidențială: România nu trimite trupe combatante în Ucraina și nici militari pe front», Digi24, 9 septembrie 2026, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/administratia-prezidentiala-romania-nu-trimite-trupe-combatante-in-ucraina-si-nici-militari-pe-front-3941373 (accesat la 10 septembrie 2026).
[2] Associated Press, «More than 30 nations will participate in Paris planning talks on a security force for Ukraine», 10 martie 2025, https://apnews.com/article/36677ebd25df12a0941225e4c1d8a3a8 (accesat la 10 septembrie 2026). Participarea la reuniune nu reprezenta, în sine, un angajament de trimitere a trupelor.
[3] Reuters, «Paris to be new headquarters of ‘coalition of the willing’ for Ukraine», 10 iulie 2025, https://www.reuters.com/world/uk/paris-be-new-headquarters-coalition-willing-ukraine-2025-07-10/ (accesat la 10 septembrie 2026). Sursa indica rotația sediului la Londra după primele 12 luni și proiectarea unei celule de coordonare la Kiev.
[4] Chloé Hoorman, Elise Vincent și Philippe Ricard, «Ukraine’s Western allies push to drag the war out», Le Monde, 23 februarie 2026, https://www.lemonde.fr/en/international/article/2026/02/23/ukraine-s-western-allies-push-to-drag-the-war-out_6750779_4.html (accesat la 10 septembrie 2026). Articolul îl identifică pe generalul Jean-Pierre Fagué drept coordonator al proiectului de la Mont-Valérien.
[5] Președinția Republicii Franceze, «Jour historique pour l’Ukraine et l’Europe: 35 États réunis à Paris pour la paix et la sécurité», 6 ianuarie 2026, https://www.elysee.fr/emmanuel-macron/2026/01/06/sommet-de-la-coalition-des-volontaires (accesat la 10 septembrie 2026).
[6] Ibidem. Președinția Franței a prezentat cele cinci componente și a confirmat statul-major al coaliției reunit la Paris, celula de coordonare și implicarea SACEUR în procesul de planificare.
[7] Reuters, «UK allocates $270 million to prepare for possible Ukraine deployment», 9 ianuarie 2026, https://www.reuters.com/business/aerospace-defense/uk-allocates-270-million-prepare-possible-ukraine-deployment-2026-01-09/ (accesat la 10 septembrie 2026). Suma anunțată de guvernul britanic a fost de 200 de milioane de lire sterline.
[8] Patrick Wintour, «Coalition of the willing to build shared European anti-ballistic programme», The Guardian, 13 iulie 2026, https://www.theguardian.com/world/2026/jul/13/coalition-of-the-willing-build-shared-european-anti-ballistic-programme (accesat la 10 septembrie 2026). Exercițiile anunțate urmăresc validarea planurilor de desfășurare ale Forței Multinaționale.
[9] Solicitarea președintelui Nicușor Dan a fost transmisă Parlamentului la 30 martie 2026, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 291/2007, și prevedea participarea, începând cu trimestrul al doilea al anului 2026, a cel mult 20 de militari — personal de stat-major — în Franța și Regatul Unit. La 8 septembrie 2026, Birourile permanente reunite au trimis solicitarea comisiilor pentru apărare ale Camerei Deputaților și Senatului pentru raport comun; până la 10 septembrie nu fusese adoptată o hotărâre de către plenul reunit. Prin urmare, documentul exprima o solicitare de autorizare a unei participări viitoare, nu confirma că militarii fuseseră deja trimiși sau încadrați. Mențiunea trimestrului al doilea indică o neconcordanță între calendarul avut în vedere și calendarul parlamentar, care necesită clarificare publică. A se vedea și «Călin Georgescu, după ce Palatul Cotroceni a anunțat că România nu trimite soldați în Ucraina», Digi24, 9 septembrie 2026, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/calin-georgescu-dupa-ce-palatul-cotroceni-a-anuntat-ca-romania-nu-trimite-soldati-in-ucraina-n-dan-vrea-sa-angajeze-tara-in-razboi-3941613 (accesat la 10 septembrie 2026).
[10] Reuters, «Russia says foreign troops sent to Ukraine after a peace deal would be legitimate targets», 15 iulie 2026, https://www.reuters.com/world/europe/russia-says-foreign-troops-sent-ukraine-after-peace-deal-would-be-legitimate-2026-07-15/ (accesat la 10 septembrie 2026).
| Știri BVB